creștinism

Ni se atrage atenția din zeci de surse, vedem de ani de zile ce fac islamiștii – sigur, nu sunt toți niște ucigași – dar sunt cu creierele inflamate de o religie, de o ideologie ucigașă! Comunismul a făcut peste 100 de milioane de victime, dar nu este înfierat, scos în afara legii, ca o ideologie strâmbă și-n numele căreia au murit atâția oameni; sau nazismul, care a făcut de asemenea atâtea victime – nu sunt destule exemple că o condiționare ideativă naște monștri? Despre ce vorbim?

Dacă atâția oameni onești își vând suvenirurile în țările arabe, islamice, pe care le-am vizitat noi, oameni cu familii și probleme, asemănătoare cu ale noastre, ba chiar cu un nivel economic inferior celui al nostru, nu înseamnă că această cunoaștere a noastră poate rupe acest eșantion, poate reprezentativ, din întregul ce conține și fanatici, îndoctrinați religios de Coran, o carte ce invită explicit la uciderea ”necredincioșilor”.

E foarte cool și e în trend să ne arătăm open-minded la tot felul de ciudățenii, venite din alte spații culturale, când avem norocul de a ne fi născut în Ortodoxie, în creștinism, într-un spațiu al frumuseții, armoniei, al culturii și civilizației.

În afară de pigmeii care ne conduc, cumpărați sau doar stupizi maxim, cum putem înțelege epidemia de prostie sinucigașă, ce mai dă și o mână de ajutor la distrugerea acestei lumi frumoase, îngăduitoare și iertătoare, care, fără a-și relativiza valorile, așteaptă, ca și Mântuitorul, întoarcerea în sine a fiului rătăcitor; o lume amabilă și rafinată, democratică și neinvazivă, în care există o pace a vieții, dar și a plecării la Domnul, care este civilizația creștină?

Am văzut aseară o ”gașcă” LGBT, care aștepta cu mare bucurie să vină frații islamiști; deci, cât de inocenți mintal să fim, să negăm un spațiu ce ne-a tolerat, – cu delicatețe și destulă permisivitate – toate zburdălniciile și prostul gust vestimentar, indecența fățișă, pentru a promova, că e cool, venirea celor ce le vor tăia capetele, fiind categoric împotriva homosexualității, (deși o practică și ei, în ascuns)?

Ani de zile am evitat să mă înregimentez ca psiholog, pentru că din Psihologie este alungat ”Prietenul imaginar”, care n-ar obiectiva discursul ei științific (sic).

Sigur că înțeleg că nu am dreptul să influențez pe cel ce-mi vine în cabinet – acela are tot atâta libertate de alegere, ca și mine. Dar mă întristează să văd că Psihoterapia ortodoxă este ironizată; chiar dacă nu are o metodă clară atașată, ar putea fi luată spre lectură, pentru că este plină de bun simț și conferitoare de sens.

În discursul public și personal nu se evidențiază nicidecum libertatea deplină, la care ne-a invitat Dumnezeu, cumpănită de auto-limitarea, recomandată prin sfatul: ”Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu mă voi lăsa biruit de ceva.”(Ep. 1, Cor. 6, 12), ci, fără urmă de cercetare, de studiu personal, se aruncă în derizoriu, chiar în ridicol, cea mai plină de iubire dintre religii – dovedită prin chiar sacrificiul iubitor al Mântuitorului.

Cum poți să te gândești la sacrificiul de Sine al Frumuseții, Adevărului și-al Vieții, dar să preferi un bărbos, murdar, incult, violator, agresiv, violent, ucigaș și care nu respectă pe nimeni și nimic – nici soțiile lor, d-apoi pe-ale voastre; nici fiicele lor, d-apoi pe-ale noastre; de toleranță, nici vorbă!

Vedem de ani de zile ofensiva împotriva creștinilor, dar nu ne îngrijorăm. Vedem (oare?) că se apropie extraordinar de mult de noi – e deja în Grecia.

Dar, hei, noi suntem liber cugetători, preoții fac și dreg, Biserica e nașpa, transportând astfel, ca un canal imund, zoaie și gunoaie, vărsate special acolo.

În ce profesie nu există și uscături? Și preoții sunt tot oameni, cu lipsuri și căderi, pe care însă le vor plăti în Instanța Supremă, mai abitir decât noi, ca unii ce ne-au smintit.

Dar noi suntem dotați cu Libertate și Responsabilitate, cu o minte ce poate lectura obiectiv evenimentele zilelor noastre și avem dreptul, dar și obligația – față de șansa mântuirii personale – să căutăm acel om, acel preot, care ne poate ajuta, fiindu-ne model prin curăția vieții și credinței lui.

Nu asta facem și cu doctorii? Nu asta facem și atunci când ne alegem soția/soțul?

Ne-am opărit maxim cu Catedrala Mântuirii Neamului, dar Arena Națională ce defect are? C-a înghițit 234 milioane de euro la construire, costuri de întreținere de 26 de milioane de lei, nu s-au deschis spațiile comerciale, să se poată amortiza cheltuielile și nici nu se poate juca acolo.

Deci vorbim despre o influențare, o aburire a mentalului colectiv, o abatere pe trasee false a interesului celor ce-ar putea produce o schimbare.

Ca să scurtez: dragi bărbați, putem noi, femeile, să ne bazăm pe mințile și inimile voastre, pe puterea voastră de decizie, pe noblețea și discernământul vostru?

Dragi femei, se poate baza acest popor pe devotamentul, puterea voastră de sacrificiu, pe hărnicia, cumințenia, moralitatea și respectul vieții, care prin voi vine? Voi sunteți stâlpul casei! Bărbatul construiește, bazându-se pe structura de rezistență care sunteți voi! Doar împreună stă în picioare Familia, Neamul, Biserica, Valorile creștine!

Chiar dacă nu suntem încă la această înălțime, hai să ne propunem să devenim. Cei câștigați vor fi copiii noștri, care vor crește într-o familie în care se poate respira, într-o țară în care se poate rămâne, mângâind și prezentul, dar și bătrânețile noastre.

Haideți să vedem spre ce se îndreaptă lumea de azi, spre ce ne îndreaptă guvernanții noștri, pentru că pot fi ultimele clipe, în care mai putem interveni!

Haidem!

Doamne ajută!

Cristina Olaru (Ghenof)

Tocmai m-am întors de la Cununia frumosului meu frate, cu o doamna minunată și m-am gândit să vă împărtășesc câteva gânduri despre Căsătorie.

Motto:

„18. Şi a zis Domnul Dumnezeu: „Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el .21. Atunci a adus Domnul Dumnezeu asupra lui Adam somn greu; şi, dacă a adormit, a luat una din coastele lui şi a plinit locul ei cu carne. 22. Iar coasta luată din Adam a făcut-o Domnul Dumnezeu femeie şi a adus-o la Adam.” – Fac. (2. 18,21-22)

De la început Dumnezeu a creat omul-colectiv, Eva fiind constitutivă lui Adam – Omul singular. Această intimitate primordială perfectă între Adam și Eva, este refacută prinTaina Sfintei Cununii, in a cărei slujbă se spune:

“De aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va alipi cu femeia sa și vor fi amândoi un trup. Taina aceasta mare este; iar eu zic în Hristos si in Biserică” – (Ef. 5,31-32).

Tot de la început, Dumnezeu L-a creat pe Adam ca Împărat, ca Stapân al Creației. La Cununie, pe frunțile mirilor se pun coroane, prin care cei doi redevin Împarat si Împarateasa, dar și încununând nevoința lor, de a-și păstra neîntinata curăția trupească, cununile mai desemnând și cinstea fecioriei și a curăției, semnificație care pentru omul modern și-a piedut din însemnătate. Fiecare familie este, într-adevăr, o împărăţie, o mică biserică, iar inele (verighetele) sunt semnul iubirii și legăturii trainice. Cât de mult prețuiește dragostea dintre bărbat și femeie, uniți și binecuvântați prin Taina Sfintei Cununii, Dumnezeu – Fiul întrupat ne-o arată prin întâia Sa minune, cea de la nunta din Cana Galileii. Dar noi nici măcar nu ne dăm seama că starea de căsătorie este, ca toate ale lumii, o stare decăzută şi deformată şi că ea nu are nevoie să fie simplu binecuvântată și „solemnizată”, ci ea trebuie restaurată în Hristos. Această restaurare în Hristos înseamnă în viaţa, moartea, Învierea şi Înălţarea Sa la cer, în inaugurarea în duhul Rusaliilor a „noului eon”- în Biserică -, ca sacrament al tuturor acestora. Această restaurare transcende total ideea de „familie creştină” şi dă căsătoriei dimensiuni cosmice şi universale. Tocmai aici se află întreaga problemă. Atâta vreme cât privim căsătoria ca ceva care privește doar pe cei căsătoriţi, ca ceva care li se întâmplă doar lor, şi nu întregii Biserici şi, prin urmare, lumii înseşi, nu vom percepe niciodată înţelesul cu adevărat sacramental al căsătoriei: marea taină la care se referă Sfântul Pavel când spune: „iar eu zic în Hristos şi în Biserică”. Conform cuvintelor Sfantului Apostol Pavel. fiecare dintre soți are datoria iubirii si supunerii fața de celalalt. El spune: „Supuneți-va unul altuia întru frica lui Hristos. Femeile să se supună barbaților lor ca Domnului, pentru că barbatul este cap femeii precum si Hristos este cap Bisericii – trupul Sau, al carei mântuitor și este.[…] Barbaților iubiți femeile voastre, după cum și Hristos a iubit Biserica și S-a dat pe Sine pentru ea[…] Așadar, barbații sunt datori să-și iubească femeile, ca pe înseși trupurile lor. Cel ce-și iubeste femeia sa, pe sine se iubește” (Efeseni 5, 21-28). Responsabilitatea iubirii o au amândoi partenerii, dar fiecare de pe poziția rânduită lui. Deci, nu se poate spune că doar bărbatul este conducator, ci acest lucru il face cu ajutorul femeii, după cum și Hristos nu conduce Biserica fără conlucrarea ei de bunăvoie. Dacă totul a creat Dumnezeu pe pământ doar prin Cuvânt, doar pe om L-a creat cu propriile-I sfinte mâini, ce dovada mai mare de prețuire pentru om, dar și pentru trupul său există? Pentru această înaltă cinstire, omul însă trebuie să-și respecte și el însuși trupul său – templu al Duhului Sfânt – să nu-l întineze în împreunari necuviincioase, care-l coboară din cinstea sa împărătească și-l aseamănă dobitoacelor, supuse doar instinctualității. Dumnezeu nu blamează sexualitatea, doar că o binecuvântează doar între soții cununați în Biserică, în Taina Sfintei Cununii. Actul sexual este un aspect intim şi sfânt al fiecărui cuplu căsătorit şi Dumnezeu respectă intimitatea relaţiei lor. „Bărbatul să-şi împlinească faţă de nevastă datoria de soţ; şi tot aşa să facă şi nevasta faţă de bărbat. Nevasta nu este stăpână pe trupul ei, ci bărbatul. Tot astfel, nici bărbatul nu este stăpân peste trupul lui, ci nevasta. Să nu vă lipsiţi unul pe altul de datoria de soţi, decât doar prin bună învoială, pentru un timp, ca să vă îndeletniciţi cu postul şi cu rugăciunea; apoi să vă împreunaţi iarăşi, ca să nu vă ispitească Satana, din pricina nestăpânirii voastre.” (1 Corinteni 7:3-5)

Dar creştinul adevărat are în inima lui dragostea lui Dumnezeu şi, prin această dragoste, caută totdeauna binele celuilalt. Astfel nu va forţa şi nu va pune presiune asupra partenerului, cerându-i ceva care îi răneşte cugetul sau demnitatea. Biblia conține cântări de o neasemuită frumusețe, care sunt adevarate Imnuri ale dragostei. În această carte din Biblie – „Cântarea Cântărilor” -, este descrisă dragostea romantică a împăratului Solomon cu preaiubita sa Sulamita, dar care – in mod alegoric – reprezintă dragostea dintre Mire si Mireasă, conducând gândul spre sensurile tainice ale unirii dintre Hristos și Biserica Sa. Este înţelept şi necesar pentru orice bărbat căsătorit şi orice femeie căsătorită să citească cu atenţie această carte, din care va învăţa cum să-şi admire și să-și iubeasca partenerul sau partenera şi cum să-i dăruiască dragostea sa, într-un fel vrednic de Dumnezeu. În acest sens profund, sacramentul nunţii cuprinde mai mult decât familia. El este sacramentul iubirii dumnezeieşti, ca taină atotcuprinzătoare a fiinţei înseşi şi din această pricină el priveşte întreaga Biserică şi – prin Biserică – întreaga lume. Dar, adevărata temă a Tainei Sfintei Cununii nu este „familia”, ci dragostea. Familia ca atare, familia în sine poate fi o distorsiune demonică a dragostei (”Pentru Viaţa lumii – Sacramentele şi Ortodoxia”- Pr.Alexander Schmemann) – şi există cuvinte aspre despre aceasta în Evanghelie: „Şi duşmanii omului (vor fi) casnicii lui”(Mt.10, 36). Dar chiar și într-o familie problematică, harul lui Dumnezeu poate face să strălucească lumina Sa sfântă. Părintele Paisie mai spunea: “Dedesubtul nepotrivirii omeneşti ascunde armonia lui Dumnezeu. De exemplu, într-o căsnicie, două personalităţi total diferite pot experimenta armonia. Astfel că femeile, cu bogăţia lor de sentimente, îi pot aduce pe bărbaţi mai aproape de Dumnezeu.”

Cele mai frumoase și poetice rânduri despre dragoste le-a scris Sfântul Apostol Pavel, în Epistola întâia către Corinteni : Capitolul 13: Dragostea şi bunurile ei: http://bibliaortodoxa.ro/carte.php?id=12&cap=13

În plan lumesc, o zi obișnuită din viața unui cuplu ar putea arăta așa: (fragment din “Fericirea care durează” a lui Bert Hellinger)

Bărbatul o privește pe femeie, femeia pe bărbat, și chipurile lor se luminează. Se bucură unul de altul. Nu este acesta un început frumos pentru o noua zi într-o relație de cuplu? Expresia cea mai frumoasă a iubirii apare atunci când ne bucurăm de partenerul nostru. Exact așa cum este el. Asta este fericirea, bucuria reciprocă, bucuria pentru celălalt și ceea ce decurge din această bucurie, anume faptul de a da și a primi. Atunci ziua nu va fi îndeajuns de lungă, pentru că în permanență ceva nou și minunat circulă între cei doi. După multe decenii de observații amănunțite, Bert Hellinger a conchis că esența fericirii i s-a dezvăluit în câteva cuvinte:

DA – pentru partener, pentru noi înșine, pentru situația noastră, așa cum este, pentru fericire.

TE ROG – când rănești pe celălalt, a-l privi în ochi și a-i spune: te rog, e deajuns, pentru ca celălalt îl va scuti – cu generozitate – de a-și cere iertare și prin cuvânt.

MULȚUMESC – într-o relație de cuplu există sute de ocazii – zilnic – de a ne bucura de ceva și a spune: “mulțumesc”

Ce îi face pe copii fericiți? – faptul că ambii parinți sunt fericiți prin ei. Acest lucru se întâmplă atunci când – în copil – se descoperă unul pe altul, se iubesc și sunt fericiți unul prin altul.

Când se bucură parinții de copil? Atunci când îl iubesc așa cum este el.

Cum se împlinește relația de cuplu? Cum ajung să se iubească soții?

Dragostea ce-o simt unul pentru altul se adâncește în și prin:

* Relația sexuală: in ea se contopesc iubirea și viața.

* Iubirea inimii: dragostea sexuală se implinește mai bine, atunci când izvoraște din iubirea inimii, când este o împlinire a acesteia.

* Traiul în comun: viața în comun poate exista fără sexualitate și, uneori, chiar fără iubire. Dar traiul în comun este un bun prețios. El trebuie învățat și trăit.

Mai exista o condiție esentială a fericirii personale și de cuplu:

ca cei doi îndrăgostiți să-și respecte părinții – pe-ai lor și pe-ai partenerului.

Orice atingere a lor, prin cuvinte ofensatoare, lovește partenerul chiar în inimă. Și dacă într-o relație autentică este firesc ca cei doi sa-și spună lucruri adevărate, chiar dacă mai puțin plăcute, acestea vor consolida – în ultimă instanță – relația, dar cuvintele ce ating sfințenia sentimentelor filiale, NU!