Iscălitura lui Kepler


(doamna gravitaţie privită eliptic; însuşi

timpul golit de, umil, însuşi omul )

o, e-apusul rupt în teme; clivatele cărnuri mi-s

înnodate trup de suflet, nerv cu sânge, ochi în vis

şi încercuirea tainei izgonind din paradis

cere piatră ţintuindă şoapta ta, semiramis…

car albastru cu mari coase ce scurtează de picioare

regii cei vrăjmaşi pe câmpul alergând sub grele oase

roţi de soare dă spre jertfă, cu miez greu spre ochi ce plânge

ca să nască frumuseții fier pentru jertfelnic sânge

şi din orizont de vremuri, cu fuiorul greu de fire

părul tău, cu noapte, razei, flutură spori cutezării

de-a săra adâncuri vaste, adaos de gânduri mării,

de-a-ndemna la sân cuminte licornii spre adormire…

blând şi cald, priviri furişe luminează diamantul

înflorind pe sărutarea buzei tale, care-ntoarce

din pădure spre oceane lemnul veşted de ferigă

şi-n clepsidra ta măiastră clipă suspendată-l toarce

– cuvântare de genune încrustând cu ger neantul

şi înspre grădini de rugă aurind a sa verigă

mereu flori şi nestemate înflorind pe-amare curgeri

inversate, înnodate, timp de nimb, verb de idee;

curţi cu ziduri smălţuite din cer nou îşi fură carnea

dinapoi şi dinainte parcelor, aprige smulgeri;

se îngroapă sens în lucruri, lacătul seduce o-cheie…

te râvniră astronomii, ca în geometrii abstracte

să îngroape şi să-nvie răsuflarea ta jertfită;

pat de somn, macat de veghe, pernă de priviri compacte

au voit săţi rostuiască pentru marea neodihnă

şi-i ucise neputinţa zugrăvită înlăuntrul

casei melcului ce-ţi poartă fulgerată zestre-n spate;

ochii lor cosiţi făcură în grădina ta cea crudă

strat de iarbă, spre foşnirea armoniilor furate…

cărnurile spânzurate-a filosofilor, ce verbul

arcuiră spre lumină, şi se frânseră în jocul

valurilor de uimire, când la sân legănai locul

alăptat de bezna tainei care-ţi rourează herbul,

stau, pe pajişti de-amorţire, diafan eviscerate :

violet de spline, purpuri ale inimilor rupte,

verdele senin al fierii, aurul măduvei supte

de din oase îi înalţă templu vegetal durerii …

nu e geometrie ! nu sunt crez, nici sens pentru cuvinte ;

eşti în lucruri, şi-n privire, şi în ochi, şi-n nerv, şi-n minte

şi-ndărăt te tragi din ele oriunde-am privi-nainte;

nu ne dai trup pentru-apusul scufundării în tăcere,

nu cumva, lovit de dânsul, trupul tău, de ere veşted,

să ţâşnească în explozii, să ne înflorească-n creştet

nova dalbă a iubirii, cu întunecata-i miere de trăiri!

tremură veşnic

ireala promisiune-nfiptă-n idealul sfeşnic …

doar în noi stă neclintită, verbul când privim, e fixă,

iar de-l aruncăm afară, ne cufundă în eclipsă…

căutam rostul de taină, ce setoasei tale lipse

povârni jocul şăgalnic către dulcile elipse;

nu-l găsii, ca să mă mângâi de sărutul singuratec

al fiinţei cu-a sa haină pe altarul tău noptatec

ce, în picurări de clipe, stalagmite dăltuieşte

peşterilor vii în care temniţi îşi pecetluieşte

demonul, ce spre iubirea sinelui pe toţi îndeamnă…

şi-amărât de-nţelepciune şi ştiind că toate vane-s

mi-am pus anii ca adaos la osânda lui: johannes!…

Alex A

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s