„Şi au adus la El fariseii şi cărturarii pe o femeie, prinsă în adulter şi, aşezând-o în mijloc, au zis Lui: Învăţătorule, această femeie a fost prinsă asupra faptului de adulter; iar Moise ne-a poruncit în Lege ca pe unele ca acestea să le ucidem cu pietre. Dar Tu ce zici? Şi aceasta ziceau, ispitindu-L, ca să aibă de ce să-L învinuiască. Iar Iisus, plecându-Se în jos, scria cu degetul pe pământ. Şi stăruind să-L întrebe, El S-a ridicat şi le-a zis: Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra asupra ei. Iarăşi plecându-Se, scria pe pământ. Iar ei auzind aceasta şi mustraţi fiind de cuget, ieşeau unul câte unul, începând de la cei mai bătrâni şi până la cel din urmă, şi a rămas Iisus singur şi femeia stând în mijloc. Şi ridicându-Se Iisus şi nevăzând pe nimeni decât pe femeie, i-a zis: Femeie, unde sunt pârâşii tăi? Nu te-a osândit nici unul? Iar ea a zis: Nici unul, Doamne. Şi Iisus i-a zis: Nu te osândesc nici Eu. Mergi; de acum să nu mai păcătuieşti.”
Îndeobște, această scenă ne atrage atenția asupra femeii care trece, cutremurător, de la osânda morții la viață, asupra fățărniciei fariseilor, asupra nevoii (cu adevărat nevoie, adică necesitate firească) de a nu pretinde că răul remediază un rău și multe altele. Puține comentarii am auzit despre amănuntul pe care Apostolul ține să-l marcheze. Este singurul loc din Noul Testament unde se spune explicit că Mântuitorul scria ceva. Și cu precizarea: aplecându-Se.
Un prim înțeles care silește fariseii să lepede ideea că pot ispiti fără să fie puși în fața propriilor ispite este anihilarea confortului aparent oferit de asumarea colectivă a execuției. Lapidarea este accesibilă unei conștiințe vindicative pentru că ucid condamnatul… toți și niciunul. Lovitura de grație nu e neapărat vizibilă, totul se divide și vina dispare. Cerând ca piatra să fie aruncată cel dintâi de cel fără păcat, Iisus Hristos abolește de jure ceva care era artificial și de facto. Mesajul este: nu poate fi început al binelui cineva contaminat el însuși de rău.
Dar gestul repetat de a se apleca și a scrie are două înțelesuri inteligibile. Primul este unul prin deducție. Întrebarea mută din spatele aplecării și scrierii este: care mână de om poate rearanja grăunțele de țărână după scriitură ca și cum scriitura n-ar fi avut loc? Așa cum aceasta e cu neputință, nici așternerea de pietre (țărână în formă mai grosolană) peste o vină nu șterge vina. În schimb, orice scriitură greșită poate fi urmată de una corectă…
De aici, sensul simbolic al întâmplării devine: Desfrânata prinsă în adulter reprezintă însăși firea căzută a omului. Acuzatorii care o pun la mijloc sunt duhurile răutății – diavolul ”care pârăște pe oameni înaintea Lui Dumnezeu” așa cum scrie ulterior Apostolul. Prima scriere este prima zidire a lui Adam, căzută sub osândă, iar a doua -rezidirea de după pogorământul Întrupării și după minunea Învierii. Uciderea cu pietre este moartea prin păcat (materia desfigurează și sufocă sufletul privat de har ca și cum l-ar lovi). Înălțarea dintâi (și stăruind să-L întrebe S-a ridicat…) este ridicarea la luptă prin Cruce. A doua ridicare este revelația Învierii și izgonirea definitivă a răutății și ispitei (”nevăzând pe nimeni decât pe femeie”), taina firii care rămâne singură cu Dumnezeu fără să mai poată fi tentată de a se despărți pentru vreo iluzie.
Semnificativ pentru înțelegerea mai adâncă a întâmplării este pasajul ulterior, unde, acuzat de farisei că Se proslăvește singur, Iisus Hristos răspunde ceva șocant până și pentru un creștin inițiat și școlit.
”Voi judecaţi după trup; Eu nu judec pe nimeni.
Şi chiar dacă Eu judec, judecata Mea este adevărată, pentru că nu sunt singur, ci Eu şi Cel ce M-a trimis pe Mine.
Şi în Legea voastră este scris că mărturia a doi oameni este adevărată.”
O primă remarcă este că fariseii au această apostrofare după ce au refuzat mărturia Mântuitorului, Care, cu asupra de măsură răbdător, vine din nou la ei (”Deci iarăşi le-a vorbit Iisus zicând: Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii.”) Oamenii ancorați în literă refuză să vadă în persoană taina vieții și preferă să îngrădească viața cu litera legii fără să își pună alte probleme. Dar fraza șocantă este: ”în legea voastră scrie că mărturia a doi oameni este adevărată”. Tatăl este mărturisit ca acceptând pogorământ uman, deși Tatăl nu se întrupează Însuși. Este ca și cum am spune că, iertând, nu numai noi suntem adoptați de Tatăl, ci El se lasă adoptat de noi. Aceasta este tâlcul zicerii ”căzând pe grumazul lui” despre fiul risipitor. Zicând acestea, Iisus Hristos delimitează marginea Legii Vechi, spunându-le fariseilor ”legea voastră”. Din nou o aparență scandaloasă, ca și cum El S-ar deroga pe sine ca autor al legii și participant la lege. În realitate, fraza spune: acolo unde funcționează judecata milei și Eu mărturisesc Tatălui, legea a fost deja împlinită. Cine refuză aceasta va rămâne cu legea ca și cum ar ”avea-o”, dar, tocmai de aceea, legea va funcționa întru cele ce pot fi avute, nu pentru descoperirea ființei.
Aceasta este, de fapt, indiciul indirect despre ”a doua aplecare” pentru a scrie pe pământ.
Adică pe inimile noastre…
Alexandru Amarfei
a Maria Egipteanca, care-a trăit 17 ani în prostituare publică – de plăcere -, pentru ca apoi, tot 17 ani să fie luptată – în Pustia Iordanului – de amintirea meselor alese, stropite cu vinuri ce-i plăceau îndeosebi, de cântecele necuviincioase, ce-o desfătau nespus, dar mai presus de toate, de dracul desfrânării, ce-o chinuia cumplit, până cădea la pamant strigând și rugându-se la Maica Domnului, cerându-i ajutorul! După un timp, o lumină caldă și blândă o învăluia – o cerceta Însuși Marele Dumnezeu, prin Energiile Sale necreate! Trecând acești 17 ani de ispită nemaipomenit de grea, ajunge la despătimire. Mai mult decât atât: se hrănește – timp de 30 de ani doar cu nădejdea mântuirii ei; închină cu semnul Sfintei Cruci Iordanul și trece peste el, ca peste o punte; devine văzătoare cu duhul; cunoaște Sfânta Scriptură și teologhisește, deși nu avea știință de carte! A căpătat de la Dumnezeu harisme mari și minunate, culminând cu cea a dragostei pentru întreaga Lui Creație.
lor, și a gonit dintr-‘însa pe acei șapte diavoli muncitori cumpliți, făcând-o sănătoasă nu numai cu trupul, dar și cu sufletul; căci i-a luminat mintea cu lumina cunoștinței adevărului, ca să cunoască ca El este Mesia Cel așteptat și să creadă într-însul, că El este Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Cel trimis de Tatăl, spre mântuirea lumii. De-acum Îl urmează pe Iisus, întocmai cu Apostolii, ba fiind chiar mult mai curajoasă decât ei, pentru că stă, alături de Maica Domnului și o sprijină – împreună cu ucenicul cel iubit, Sf. Apostol Ioan – sub Crucea pe care se jertfește Mielul Cel nevinovat, care își asumă toate păcatele lumii.
Mulțumesc 
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.