Ție, Doamne, cu dragoste!

O să vă povestesc despre oameni pe care i-am îndrăgit, dar n-am apucat să  le spun cât de  mult îi prețuiesc! Despre oameni care-au plecat din viață; dintr-a lor și dintr-a mea, fără a fi apucat să le spun cât de mult au însemnat pentru mine! Ajunsese să-mi fie și frică să mai țin la cineva, că nu găseau altă scăpare, decât să dispară în noaptea dintre vieți. Am să-i evoc, în ordinea în care au plecat:

Dl Profesor N. C., inginer și Doctor în Matematică

Este cel care m-a făcut să mă îndrăgostesc de Statistică. Am picat prima dată examenul, dar la restanță, formulele zburdau vesele prin scăfârlia mea, astfel încât, în 12 minute eram deja afară, la colegii mei, care se uitau la mine ca la fata lui Einstein. I-am zis – într-o doară – ca aș vrea să fiu în grupa lui – la el fiind elita studenților. Am fost cu el in excursie de studii prin țară! Nu mai era nici urmă din profesorul sever și scrobit, ci era un minunat coseur, glumeț, tropăiam împreună de-o parte și de alta a globului, vorbind – în autocar – despre lecturile noastre, despre filme și muzică, pentru că noi am fost o generație care-a supraviețuit prin cultură. După ce a plecat la Domnul, la doar 50 de ani, am aflat ce a spus despre mine: “Cristina este un om echilibrat!”. M-a uimit și m-a întristat, pentru că nu am apucat să-i mulțumesc. Dar cuvintele lui m-au ajutat în clipele în care îmi cam pierdeam încrederea că voi realiza ceea ce mi-am propus! L-am condus – toți copiii lui. Îl port însa, de-atunci, în pomelnicul celor adormiți dragi ai mei. Vă iubesc, Domnule Profesor!

Colegul și șeful meu, excelentul inginer D. D.

Plecarea lui a fost tragică și voluntară; devenise sex addicted; nu mai putea controla patima aceea și-i era rușine de fiica lui. Mă retrăsesem demult din serviciu, să-mi cresc pruncii. Dacă am fi putut vorbi cu el…, dar era de-o discreție fantastică în privința vieții personale, deși în rest era deschis, spiritual și foarte vesel. Au trecut ani de-atunci și tot mă doare că nu am știut că bucuria aceea imensă a lui de viață, se luptă cu un monstru vorace și fioros, care l-a împins în prăpastie. Ai milă, Stăpâne și de acest nefericit rob al Tău, care nu Ți-a cunoscut bunătatea și dragostea!

Primul meu părinte duhovnic – Părintele Stelian

A plecat la 52 de ani! Era un om frumos, vorbăreț, popular și iubitor, puternic atașat de comunitatea din micuțul nostru sat! Era foarte mândru de noi – tinerii care făcuserăm o facultate, două, trei! Mi-l amintesc pe el și pe doamna preoteasă, când au venit la noi: 22 de ani, incredibil de frumoși, moderni, aterizați într-un sătuc cu mentalități de pe vremea lui Pazvante! Eram atât de fascinată de doamna preoteasă și de niște pantofi ai ei cum nu se mai văzuseră alții pe Izvor (străduța-sat, în care am locuit până la 18 ani, când mi-am întins aripile spre alte zări), încât mi-am promis să învăț și eu, să pot evada din lumea aceea cenușie, iar apoi, de voi mai dori, să mă întorc într-o zi și să învăț și alți copii să zboare! Nu m-am mai întors! Una dintre ultimele amintiri despre el și doamna preoteasă – erau inseparabili în mintea mea – este de la un hram, unde eu am făcut mâncarea pentru preoți, cu încă două doamne și cu tatăl meu! S-au bucurat că am ajuns o gospodină, o soție și o mamă atât de bună 🙂! Iar ultima amintire este din biserică…! Era atât de ciudat că îi auzeam vocea – o înregistrare a Sfintei Liturghii -, iar el era plecat dintre noi!

Doctorul Ioan Ladea

Poate cel mai demn și mai determinat om pe care l-am cunoscut! La nici 13 ani a fost arestat, anchetat într-un proces ce incrimina cuiburile legionare şi închis la Târguşor, pentru reeducare. A fost eliberat apoi, din lipsă de probe. Fiind in anul V la Medicină în Cluj, este din nou arestat, anchetat bestial şi închis la Aiud, timp de 3 ani, care pentru el au echivalat „cursurile” unei înalte Academii Morale. A terminat Medicina si s-a îndrăgostit de limba chineză veche si a pătruns în tainele Acupuncturii, devenind unul dintre marii specialiști ai țării și vindecând cazuri fără speranță prin medicina alopată. Format la şcoala lipsei de compromis a închisorilor, s-a alăturat în 1977 mişcării de protest, iniţiate de Paul Goma. A urmat o nouă arestare, desfacerea contractului de muncă…!

Acest om m-a tratat timp de vreo 6 luni; am fost la el aproape în fiecare zi. Am avut privilegiul de a purta mici conversații cu el, cât îmi punea acele. Când – peste ani – am mers la alt acupunctor, mi-au țâșnit lacrimile din ochi la primul ac! Toată durerea, pe care-o ascunsesem bine sub carapacea uitării, a izbucnit, sinceră și proaspătă, ca în prima zi! Doctorul Ladea era un om fascinant: un urs bărbos, înalt și voinic, care băga spaima în paciente, pentru că le spunea că se răsfață, îmbolnăvindu-se, pentru a atrage atenția soților lor! Eu râdeam. Copiii mei se jucau cu copiii lui, soția lui ne făcea moxa – eram o mică familie.

Dar într-o zi, mi s-a pus și mie piticul și nu m-am mai dus! Nu-mi amintesc cu ce reușise „să mă supere”. Am auzit apoi că este internat, bolnav, dar nu m-am dus la el, „să nu-l deranjez”! Așa făcusem și cu dl. profesor C. și-au plecat amândoi, fără să fi apucat să-mi iau rămas bun, fără să le fi spus cât de recunoscătoare le sunt, cât de mult a contat pentru mine aprecierea lor, cum c-ar fi ceva de capul meu!

Voi să nu lăsați să treacă acel moment în care puteți spune cât de important este un om pentru voi, înainte de a fi prea târziu! Și nu vă mai supărați unii pe alții pentru fleacuri! În fața veșniciei, nimic nu mai pare atât de grav și important, încât să merite să rupeți o legătură plină de afecțiune, fie ea prietenie sau dragoste.

Părintele Paisie Costandel de la Mănăstirea Secu…!

Cel mai scump și drăguț Părinte pe care l-am cunoscut! Era bătrâior și bolnav: de fapt, în spital l-am cunoscut! Când mi se făcea dor de el – de la o zi la alta, chiar -, fugeam și la 10 noaptea la el! Am fost o singură dată așa de târziu și vă spun de ce; îi plăceau ouăle fierte moi și spunea că numai eu le reușesc; urma să intrăm în Postul Paștelui, iar eu în ziua Lăsatului de Sec avusesem treabă și nu-i dusesem ouțele și știam că-n post nu mai mănâncă! Și-am dispărut ca o cometă, pe lângă soțul meu uluit…! Era totul închis, încuiat la spital, dar eu am iarba fiarelor și am ajuns la el! Ochișorii lui mari și mirați, fuseseră de curând operați. A rămas uimit să mă vadă; i-am dat ouțele moi ca unui copil, cu lingurița și îi ștergeam bărbuța rară și asimetrică! Atât de mult mă bucură amintirea aceasta, atât de caldă și dulce este pentru mine icoana părintelui meu drag! Mi-a mărturisit că se teme de moarte, că se teme că nu s-a mântuit, de fapt și cumva mi-a pus Dumnezeu în gând cuvânt bun și potrivit să-l întăresc – eu, nevrednica! De la el mi-au rămas multe învățăminte, dar cel mai important este acesta: SĂ NU MINȚI!, oricât de mult te-ar costa! Dumnezeu este Adevărul, iar prin minciună te îndepărtezi de El! Iar amintirea cea mai puternică: aveam nevoie de bani pentru o consultație; părintele îmi dăruise o carte și mă tot întreba dacă am citit-o! Am început s-o citesc și, ce să vezi, între pagini erau exact banii care-mi trebuiau pentru consultație! Mi-a lăsat prietene dragi, printre cele care-l vizitam cu dragoste, amintirea unei delicateți de nespus și cuvântul de folos că ne mântuim doar unii prin alții, adică nu ne rugăm doar pentru noi, pentru familie și prieteni – asta e firesc -, ci și pentru dușmani, pentru toată zidirea! Dumnezeu să te ierte și să te orânduiască în ceata Drepților și chiar a Sfinților Săi! Să ne vedem la Rai, Părinte drag! Că pentru rugăciunea Sfinției Tale, poate voi vedea și eu măcar vopseaua de pe ușă !

http://www.doxologia.ro/viata-bisericii/prezentare-de-carte/parintele-paisie-de-la-secu-pastrati-ma-inimile-voastre

Iar Părintele Iustin Pârvu a fost și este bătaia inimii mele; pentru mine trăiește în continuare, doar că într-un alt plan de existență!

Despre el, am scris anterior în revistă!

https://multumesc.mobi/2014/06/14/abia-acum-te-plang-parintele-meu-drag/

Îi mulțumesc bunului Dumnezeu pentru tot ce am trăit și am simțit. După cum vedeți, dragostea nu este doar senzualitate; ceea ce durează în timp, este prietenia, calitatea umană a celui iubit, ajutorul primit de la el, aprecierea lui sinceră, care se suprapune peste miile de mesaje descurajatoare, primite de-a lungul vieții. Chiar sinceritatea brutală, privirea lucidă, dar plină de omenie, umorul și ironia tandră, care îndulcesc amărăciunea avertizării asupra faptului că suntem pe un drum greșit, sunt calități ce-și vădesc, în timp, aurul ascuns sub zgura neplăcerii de moment.
Peste oricât de mult timp, când e adevărată,

„Dragostea nu cade niciodată!” – Epistola I catre Corinteni a Sf Ap Pavel (13.8)

Cristina Olaru (Ghenof )

Articolul a apărut în „Cronica Veche”, nr. 2(37), februarie 2014, la pagina 4.
Revista o puteti descarca direct de pe site: http://cronicaveche.wordpress.com/