Comentarii la slujba miezonopticii (V)


Starea a doua: iluminarea.

Pe măsură ce psalmul 118 avansează, efectul celor desfășurate în starea întâi se amplifică, dar devine și mai profund și nuanțat calitativ, ca o melodie a unei orchestre unde dirijorul introduce instrumente rând pe rând pentru a conduce o simfonie. Versetul de început al stării este: ”Mâinile Tale m-au făcut și m-au zidit, înțelepțește-mă și voi învăța poruncile Tale”. El deschide fasciculul de 8 versete corespunzător literei Yod, prima literă a numelui Yahweh, ”Cel Ce este”. Ființa adresează Lui Dumnezeu dorința de a se găsi pe sine după norma și înțelesul lucrărilor Făcătorului. Sufletul își înțelege limitarea nu doar ca venind din păcat ci datorită segregării de lucrarea Ziditorului, o stare de a nu fi complet, de a nu găsi ”continuarea ființei” în Cel Care este cauza și sensul ființei. Este semnificativă dualitatea: făcut și zidit, ființă și lucrare. Ea anunță tema stării a doua, una dinamică, în care sufletul recapătă continuitatea adamică neumbrită de păcat cu puterile Creatorului. Urmează: ”Cei ce se tem de Tine mă vor vedea și se vor veseli, că în cuvintele Tale am nădăjduit”. Abia în starea în care sufletul renunță la reperele lumești și trupești și își asumă speranța în cuvintele divine el se poate face ”văzut” îngerilor și produce acestora veselie, dobândind comuniune cu ei. Dar versetul imprimă o dinamică duală și aici: veselia este a celor care se tem de Domnul, teama nefiind produsul unei frici animalice sau frica de pedeapsă, ci grija fără margini de a nu vătăma o lucrare de o infinită delicatețe, așa cum cineva păzește cu grijă o comoară deja anunțată de starea precedentă ca fiind deasupra oricăror forme de posesie văzută sau inteligibilă.

Cunoscut-am, Doamne, că drepte sunt judecățile Tale și întru adevăr m-ai smerit”: conștiința începe să primească lumină și discerne în vechile suferințe faptul că ele reflectă insuficiențe evidențiate de purtarea de grijă divină, nu pedepse de dragul de a pedepsi și cu atât mai puțin vreo nedreptate. Sufletul acceptă umilința ca reflexie a nedesăvârșirii, nu a păcatului ca acceptare de voie a răului.

Facă-se dar mila Ta ca să mă mângâie, după cuvântul Tău către robul Tău. Să vină peste mine îndurările Tale și voi trăi, că legea Ta cugetarea mea este” – mila devine sursă a confortului sufletesc, dar nu oricum, ci după intenția divină inteligibilă și personalizată de suflet. Dumnezeu este însușit ca har care permite sufletului să subziste, nu mai locuiește doar într-o generalitate a respectării formale a poruncilor și a curățării de păcate. Mila dumnezeiască și însușirea legii sunt identificate drept viață a sufletului, opus stării în care sufletul se lasă dominat de trupesc, aceasta fiind înțeleasă acum drept cauză a morții. Cugetarea și legea se suprapun până la identificare, sufletul nu mai este un simplu executant ci o stare omenească a legii în acțiune.

Să se rușineze cei mândri, că pe nedrept m-au nedreptățit; iar eu voi cugeta la poruncile Tale. Să se întoarcă spre mine cei ce se tem de Tine și cei ce cunosc mărturiile Tale. Să fie inima mea fără prihană întru îndreptările Tale, ca să nu mă rușinez.” Sufletul cere de la Creator înlocuirea rușinii produsă de starea pătimașă cu exemplul viu al ființelor care au dobândit buna temere de Dumnezeu – îngerii și sfinții, acea frică descoperită prin cunoașterea celor cerești și aducătoare de cunoștință. În acest fel sufletul dorește să lepede frica aducătoare de minciună, amprentă a păcatului adamic după care omul se cunoaște pe sine gol și, în loc să se facă cunoscut Lui Dumnezeu, se ascunde. Există o primă rușine față de păcat despre care părinții bisericii spun că, dacă o depășim prin mărturisire, este ca o înlocuire a ascezei. Ea poate ridica sufletul la cele înalte așa cum mărturisirea tâlharului binecredincios l-a scutit, datorită rușinării asumată prin pedeapsă și mărturisire, de orice alte fapte bune și chiar și de botezul formal, ritualic.

Dar sufletul cunoscător nu se mărginește la acestea, ci dorește neprihănirea care alungă rușinea. În această stare vine căldura care înmoaie cele împietrite ale interiorului omenesc așa cum focul înmoaie ceara, făcând-o aptă să primească tiparul unui sigiliu, sau cum același foc întărește lutul vasului, făcându-l capabil să depoziteze cele turnate în el. ”Să fie inima fără prihană întru îndreptările Tale, ca să nu mă rușinez. Se topește sufletul meu după mântuirea Ta; în cuvântul Tău am nădăjduit.” Sufletul este cel ce se desprinde de cele trupești așa cum metalul încins alunecă de pe zgură, devenind curat. Starea anticipează o formă mai avansată de trăire, în care omul este mistuit și trupește și sufletește de cele înalte, cea despre care psalmistul vorbește în starea a treia a psalmului și care a fost descrisă de apostoli ca însuflețirea Mântuitorului Însuși pentru cele sfinte ale casei Sale. Însă aici cele trupești sunt împuținate, arată ca urâțite sau își vădesc limite. Ochii (vederile sufletești direcționate spre cele materiale) se sfârșesc, nu în sensul orbirii, ci în sensul disprețuirii complete a celor exterioare: ”Sfârșitu-s-au ochii mei după cuvântul Tău, zicând: când mă vei mângâia…?”.

Trupul supus acestei călduri lăuntrice se scorojește pentru cele exterioare, devine ca un foale expus focului sau ca un burduf atârnat sub acoperișul casei, unde pe vremuri se aduna fumul vetrei, dar își păstrează capacitatea de a lucra, așa cum un burduf oricât de afumat, dacă este etanș și curat pe dinăuntru, poate păstra vinul, sau așa cum un foale, oricât de murdar, dacă este etanș, poate înteți focul – ”Că m-am făcut ca un foale la fum, dar îndreptările Tale nu le-am uitat”. Găsim aici simboluri ale ”petrecerii lăuntrice” a omului înaintat sufletește, care, deși locuiește lumea, nu se mai lasă pătruns de sensurile ei trecătoare.

Această aducere aminte permanentă de îndreptările dumnezeiești dă stării a doua a psalmului un fel de textură mai strânsă, mai armonioasă, cu mișcări mai fine decât cele ample și viguros trasate ale primei stări. Sufletul își dorește să cunoască timpul vieții pentru a doza intensitatea și calitatea trăirilor sale. El trăiește teama sinceră că va ajunge la sfârșitul vieții pământești în stare de nedesăvârșire datorită asediului răutății: ”Câte sunt zilele robului Tău? Când vei judeca pe cei ce mă prigonesc?”

Cunoașterea avansată prin luminarea conștiinței de cele dumnezeiești, nu prin lumina proprie legată de cele materiale ale gândirii, face sufletul să înțeleagă că gândurile răutății provenind de la duhurile necurate, oricâtă măreție și bunătate ar prezenta omului în chip ispititor, sunt, de fapt, minciuni, sau în cel mai bun caz exaltă necuvenit lucruri nevrednice. Astfel, ispita apare drept ce este: urâțenie, minciună, anomie, înlocuirea celor înalte cu cele josnice. ”Spusu-mi-au călcătorii de lege deșertăciuni, dar nu sunt ca legea Ta, Doamne”. Abia acum sufletul poate denunța ca nedreaptă răutatea duhurilor necurate, pe care, în stare pătimașă, nu o putea deosebi corect de trăirea după chipul celor sfinte. El dobândește temerea că puterile proprii sunt insuficiente pentru uriașa lucrare a mântuirii și dobândește cunoștința strâmtorii în care se află. ”Toate poruncile Tale sunt adevăr; pe nedrept m-au prigonit. Ajută-mă! Puțin a fost de nu m-am sfârșit pe pământ, dar eu n-am părăsit poruncile Tale.”

Acest eu nou, care se atașează de sfințenia poruncilor cu sfințenie, face deschidere spre un cortegiu de virtuți lăuntrice. Paza gurii și cunoașterea bunelor mărturisiri, a celor care depășesc simpla nevoie de a nu pătimi: ”După mila Ta, viază-mă și voi păzi mărturiile gurii mele.” Cunoașterea veșniciei celor sfinte, care aduc înveșnicirea sufletului: ”În veac, Doamne, cuvântul Tău rămâne, în cer; în neam și în neam adevărul Tau.” Sufletul recunoaște adoptarea cerească prin cuvânt, urmând lămurirea tainică: viața pământească a Cuvântului aduce reîntemeierea celor pământești drept cerești: ”Întemeiat-ai pământul și rămâne. După rânduiala Ta rămâne ziua, că toate sunt slujitoare Ție.” Este prima cerere de însușire explicită de virtuți contemplative naturale, adică derivate din privirea însuflețită de har asupra creației. Această mărturisire ascunde tâlcul că Iisus Hristos, Dumnezeu și om, asumându-Și toate cele curate și vrednice de sfințire ale zilei a șaptea, precum și suferind cu desăvârșire nevinovat și fără să aducă judecată asupra semenilor nedreptățile aduse asupra Lui datorită căderii în păcat, face ca toate cele ale zilei a șaptea să poată fi prielnice zilei a opta, chiar daca la vedere aduc uneori suferințe sau par de neînțeles gândirii după trup și după cele lumești. Aceasta este încolțirea semințelor iluminării, sufletul vede în toate pricinile și faptele zilei de azi mărturisiri ale rânduielii ascunsă celor dedicați lumii materiale că vine înnoirea lumii. Așa cum o piatră nu poate primi lumina chiar dacă suferă o influență din partea ei, sufletul căzut în păcat și încorsetat de cele materiale nu poate primi acțiunea celor dumnezeiești în deplină cunoștință ci ca într-o stare de robie. În schimb, o plantă nu numai că primește lumina prin organe potrivite, ci și crește datorită ei, devenind viață și hrană.

Reclame

Un gând despre &8222;Comentarii la slujba miezonopticii (V)&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s