-Signore, spre casa cea mai veche din oraş!

Una din păsările atemporale confundă ochiul timpului cu o boabă de porumb şi îl lasă semi-orb. Cu picături de aur curgând din el, fuge din aglomeraţia străzii şi trece pod după pod după pod. Începe să fie mai linişte, mai umbră, mai răcoare. Timpul îşi vrea nu doar ochiul înapoi, îşi vrea viaţa pe care nu şi-a trăit-o niciodată.

Şşşh! Cineva plânge… o bucată de faianţă colorată plânge uitată de ani şi ani lângă un pod albastru. Din ce a mai rămas din ea îţi poţi imagina că a fost o mască de seamă, una din acele măşti mândre de carnaval. Dar iată că frumuseţea nu a salvat-o de la suferinţă şi uitare. Timpul se apropie de ea şi nu ştie ce să facă, ce să spună. Ca un adolescent în faţa primei iubite se fâstâceşte şi încurcat îi spune:

Dă-mi mie lacrimile tale cu tot cu ochiul tău căci eu am rămas semi-orb…

Îi ia bucăţii de mască ochiul cu tot cu lacrimi şi o aruncă în apa canalului pentru a-i curma durerea, durerea despărţirii de masca sa pereche.

-Am ajuns la cea mai veche casă a Veneţiei. Bătrânii spuneau că podul albastru de lângă casa, este podul viselor. Acum nimeni nu îşi mai aminteşte de el, e prea departe de centru, iar casele sunt dărăpănate.

-Îţi mulţumim signore.

Cu ochiul său de mască veche timpul începuse să plângă, căci lacrimile rămăseseră în ochiul colorat. Obosit, timpul ascultă declaraţiile de dragoste ale celor doi tineri. Atâta dragoste între două măşti, atâta dragoste între două fiinţe omeneşti. Se hotărî să… deodată se aruncă de pe pod şi căzu direct pe buzele îndrăgostiţilor, unite în sărut.

Dragostea măştilor a ajuns astfel să reînvie şi să trăiască în inimile unor oameni, iar timpul s-a odihnit şi a trăit o bucăţică de viaţă.

Alexandru Povarnă

Imagine: „Overlooking Venice” by Martha Flores.