Restaurarea omului – fragment sinteză – Pr. Dumitru Stăniloae

„Moartea este suprema probă prin care se aleg oamenii care cred de cei care nu cred. Moartea suportată cu credinţă este cel mai deplin omagiu, adus lui Dumnezeu. Nu ne cere Dumnezeu viaţa de aici pentru a şi-o adauga la a Sa, ci ne cere prin aceasta actul suprem al credinţei în El” (Paul Althaus – „Die letzen Dinge”)

Iisus S-a făcut om pentru a putea intră în solidaritate cu omenirea, pentru a o mântui. Deci, a luat o natură umană, capabilă de a muri (moartea este urmarea păcatului strămoşesc), chiar fără a păcătui personal, dar asumându-şi păcatul universal omenesc, a deschis în omenitatea Lui poartă morţii. Iisus-Logosul, care a învins neantul la creațiune, S-a plasat din nou în faţă lui, dar nu ca Dumnezeu, ci ca om, ca victimă, ca obiect menit să se lase învăluit de el. Moartea sau neantul fiind şi deplina absenţă a lui Dumnezeu şi maximă apropiere a celui rău, Iisus, care-şi înfrâna dumnezeirea de a-şi exercita puterea, a gustat ca nici un om grozăvia morţii. Aceasta s-a putut întâmpla pentru că, preluând păcatele omenirii, s-a produs depărtarea de Dumnezeu şi îndrăzneala satanei de a se apropia de El. În starea de victimă, peste care înaintează moartea, El este subiect – jertfă este totodată jertfitor.El nu este doborât de moarte, El moare ridicat în sus; simţurile, sufletul lui Hristos sunt ţinute în maximă trezvie şi capacitate de suferinţă. Aşezându-se în raport cu moartea ca om, a trebuit să se comporte ca om ce poartă asupra lui păcatul omenirii, dar nu vrea să-l înmulțească, refuzând sancţiunea, ci să-l ispăşească, primind-o benevol. Prin om a căpătat neantul din nou putere asupra Universului creat, tot prin om trebuia învins; prin om şi în om trebuia reconfirmată firea în existenţă. Dar omul simplu nu ar fi putut învinge neantul; în faţă neantului trebuia să stea Logosul că om. Doar omul purtat de Logos putea să aibă puterea de a suporta moartea, în aşa fel încât să o înfrângă! El a experiat întâi deplina înstrăinare şi părăsire de către Dumnezeu, apoi moartea până la ultima limită : „Dumnezeule, Dumnezeule, de ce m-ai părăsit?” Deşi a avut parte de cele mai mari dureri ce se pot închipui, pentru că sensibilitatea lui Iisus în raport cu suferinţa şi umilinţa era unică, El nu s-a dezis de misiunea Sa de restaurare a omului. Nu s-a lăsat copleşit de suferinţă şi de moarte, nu I-a putut atinge spiritul. Lucrarea de distrugere a vieţii istorice a lui Iisus prin puterea neantului era atât de intensă, încât s-a resimţit şi cosmosul; pământul s-a cutremurat, catapeteasma templului s-a rupt, şi stâncile s-au despicat, soarele s-a întunecat, nesuferind să-L vadă batjocorit pe Dumnezeu. Dar, culminaţia morţii coincide cu biruinţă asupra ei, Iisus ridicându-se chiar în clipa morţii în celălalt plan de existenţă, căci nu era cu putinţă ca El să fie ţinut de moarte. Cel dintâi care a plecat de aici fără urmă de păcat personal, nu a avut viaţa îngustată decât de trup, nu şi de păcat, de aceea, îndată ce a scăpat de trup, puterile spiritului sau omenesc, au ţâşnit în adâncimea şi vastitatea vieţii Sale depline. Biruinţa lui Iisus asupra morţii – realizată în omenitatea Sa – se transmite şi oamenilor, aduce şi scăparea de moarte a naturii omeneşti, prin consolidarea definitivă a ei în apropiere de Dumnezeu, indestructibilitatea ei, prin comuniune spirituală cu omenitatea lui Hristos şi în depărtarea de cel rău. Puterea cea nouă în omenitate stă în apropierea intimă de Dumnezeu, cu voia lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos.