Sfântul Nicolae Velimirovici – Rugăciuni pe malul lacului (Rugăciunea a XX-a)


10728777_10152726555661550_490285268_n

Gândește-te la tine, de parc-ai fi mort, îmi spun mie însumi – și nu vei simți venirea morții. Tocește boldul morții în timpul vieții, iar când aceasta va veni, nu va mai avea cu ce să te împungă. Cugetă la tine în fiecare dimineață ca la o minune nou născută și nu vei simți bătrânețea. Nu aștepta să vină moartea, fiindcă  moartea a și venit deja cu adevărat și nu te-a părăsit. Dinții ei sunt  mereu în trupul tău. Tot ceea ce a viețuit înainte de nașterea ta și tot ceea ce va supraviețui după moartea ta, aceea chiar acum este viu în tine. Într-o noapte, un Înger a desfăcut sulul timpului, al cărui sfârșit n-am fost în stare să-l percep, iar el mi-a arătat două puncte pe sul, unul lângă celălalt. ”Distanța dintre aceste două puncte”, spuse el, ”este durata vieții tale”. ”Aceasta înseamnă că viața mea deja e pe sfârșite”, am strigat eu, ”și trebuie să mă pregătesc pentru călătorie. Trebuie să fiu ca o gazdă harnică care-și petrece ziua de azi curățind casa și care face pregătiri pentru sărbătorirea slavei de mâine.” Cu adevărat, ziua de azi a tuturor fiilor oamenilor este în cea mai mare parte plină de griji pentru ziua următoare. Totuși, puțini dintre cei ce cred în făgăduințele Tale, se preocupă de ceea ce se va întâmpla în ziua de după moartea lor.  Fie ca moartea mea, o, Doamne, să fie un ultim suspin nu după această lume, ci pentru acel binecuvântat și veșnic Mâine. Printre candelele stinse ale prietenilor mei, și candela mea se stinge. ”Nu fi prost,”, îmi reproșez mie însumi, ”și nu regreta că aceasta candelă a ta se stinge. Îți iubești prietenii atât de puțin așa încât ți-e teamă să-i urmezi? Nu regreta că arde candela cu flacără joasă, ci că lasă-n urmă o lumină obscură și neclară”. Sufletul meu s-a obișnuit să-mi părăsească trupul  în fiecare zi și-n fiecare noapte și sa se extindă până la limitele universului. Când faci acest lucru, sufletul meu simte de parcă sorii și lunile înoată peste el întocmai precum lebedele înoată pe lacul meu. El strălucește printre sori și întreține viață pe plantele din jurul pământului. El susține munții și mările; el controlează tunetul și vânturile. El umple cu totul ziua de Ieri, de Azi și de Mâine (1). Și el se întoarce la adăpost într-o locuință strâmtă și dărăpănată pe una dintre acele planete ale pământului. El revine în trupul pe care el încă, pentru încă un minut sau două, îl numește al său, și care se leagănă ca umbra sa printre dâmburi de morminte, printre cârduri de fiare, printre urlete de nădejdi mincinoase. Nu mă plâng de moarte, o, Dumnezeule Viu, nu mi se pare ceva trist. Ea este o grozăvie pe care omul și-a creat-o sieși. Mai puternic decât orice de pe pământ, moartea mă împinge spre întâlnirea cu Tine. Am avut un alun în fața casei mele și moartea mi l-a răpit. Am fost mânios pe moarte și am blestemat-o spunând: ”De ce nu m-ai luat pe mine, un animal nesătul, în loc de ceva făr’ de păcat?”. Dar acum mă gândesc la mine de parcă aș fi mort și lângă alunul meu. O, Dumnezeul meu Nemuritor, privește cu milă spre o candelă care se stinge și curățește-i flacăra, fiindcă doar o flacără curată se înalță spre fața Ta și intră în ochiul Tău, cu care Tu privești spre întreaga lume.

(1) ”Iisus Hristos, ieri și azi și în veci, este același” (Evrei 13,8)

 

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s