Anul acesta, comemorăm tăria şi jertfa greu de imaginat, de care au dat dovadă Sfinţii Brâncoveni, şi traversăm, în perioada aceasta, alegerile prezidenţiale. În situaţia aceasta, sunt inevitabile gândurile şi preocupările referitoare la cei ce ne conduc şi la destinele ţării. În prag de alegeri prezidenţiale, încercăm să alegem persoana care va exercită prima funcţie în stat. În competiţia aceasta ar trebui să se înscrie cei mai buni dintre noi. Nu oricine poate ridica un neam deasupra conjuncturilor istoriei sau din propriile-i neputinţe. Nu oricare dintre noi ar putea hrăni cu viaţa şi priceperea lui creşterea unei ţări, timp de mai mulţi ani. Nu toţi am ajuns în locul de vrednicie de unde să avem ceva atât de bun de dat încât un întreg popor să fie folosit de pe urmă muncii noastre. Nu oricine poate să conducă cu grijă şi conştiinţa curată destinele atâtor oameni. De aceea, în disputa pentru prima funcţie în stat, miza nu e politică. Nu ţine doar de victoria unui om sau a unui partid în defavoarea altuia. Nu e în discuţie doar puterea şi persoana care doreşte să o câştige. Este vorba mai ales de vrednicia persoanei care ţinteşte atât de sus; de tăria ei interioară şi de buna ei cuviinţă, de ce anume poate oferi ea unei ţări întregi, de la înălţimea demnităţii pe care alegătorii i-o oferă. Ca să înaintăm, să putem urca pe treptele istoriei, ar trebui să ne alegem conducători care au dovedit că sunt mai buni decât majoritatea dintre noi. Să fie ei, prin ceva anume, orice lucru ar fi acel ceva, într-un mod consistent mai buni ca mine şi ca tine. Să aibă agonisite deja, în viaţa lor de până acum, dovezile bunătăţii lor, virtuţile sau rănile din luptele eroice pe care le-au traversat, frumuseţea caracterului sau lumina ştiinţei, podoaba hărniciei sau conştiinţa curată. Să fie preşedinţii bunătăţii, să poată fi conducătorii noştri într-o pricepere anume, să fie demnitarii propriei lor conştiinţe, mai înainte de a ţinti fruntea ţării. Să aibă o dovadă că pot fi conducătorii noştri într-o privinţa anume, ca să poată îndrăzni să-şi dorească să ne conducă în toate cele ce ţin de convieţuirea noastră. Şi, important, să dovedească că iubesc oamenii acestui popor mai înainte de fi dobândit puterea, ca să ne încredinţăm că bunătatea arătată mai apoi nu urmăreşte doar păstrarea privilegiilor. Pentru că abia binele pe care îl face cineva într-un mod dezinteresat dă seama de bunătatea lui. Bunătatea unui politician care urmăreşte să îşi păstreze privilegiul puterii nu este decât interes. De aceea, nu mulţi dintre noi sunt vrednici să conducă pe alţii. Pentru că trebuie să ai binele şi priceperea cea bună înrădăcinate lăuntric mai înainte de a primi puterea şi tentaţiile ei. Doar aşa, odată ales, poţi revărsa asupra celorlalţi, de la înălţimea unei funcţii politice, roadele bune ale muncii, dezinteresat de tine însuţi, rămânând autentic şi drept indiferent dacă vei pierde sau vei câştiga,prin deciziile tale, puterea şi privilegiile ei.
Întreaga istorie a demonstrat într-un mod care stârneşte amărăciune, cu pierderea dramatică de vieţi omeneti, şi cu multe neamuri însângerate: puterea corupe. De aceea, virtuţile politicianului trebuie să fie mai puternice decât cele pe care le-ar dovedi un sărac. Săracul nu deţine puterea care-i hrăneşte orgoliul şi plăcerea. Sărăcia lui, chiar dacă nu e o veritabilă centură de siguranţă pentru virtuţile sale, îl poate totuşi proteja de mândrie şi imoralitate. Va găsi mai greu ceva cu care să se mândrească. Săracul nu are pătura bogăţiei şi nici pe cea a puterii, ca să se acopere în faţa legii. Şi nici nu vade minciunile frumoase, promisiunile goale şi cuvântul meşteşugit ca poteci facile pentru strângerea voturilor. Săracul nu are o situaţie privilegiată de putere, pe care să-şi dorească să o perpetueze. El nu are în mâna, cum se întâmplă adesea cu politicienii, proiectorul de lumina al televiziunii şi al presei scrise, care poate fi întors cu uşurinţă către adeversari. Cei ce au la discreţie acest instrument, pot fără efort să scoată la lumina, când vor, răul din ceilalţi, ascunzându-se pe ei înşişi în spatele cortinei de tăcere. E important să nu lipsim de la vot. Şi să alegem cu înţelepciune. Să ne rugăm şi să ne informăm pentru un vot responsabil. Pentru că de la înălţimea funcţiei sale, deciziile preşedintelui pot influenţă mai mult decât eforturile multora dintre noi, chiar dacă noi le-am pune la un loc. Gesturile preşedintelui se văd şi contează mai mult decât gesturile multora dintre noi, chiar dacă noi le-am însuma pe ale noastre. Deciziile preşedintelui pot lumina sau întuneca multă vreme, şi consistent, trupul firav al democraţiei româneşti, respiraţia culturii şi albia vieţii sociale. Poticnirile lui ar ingenuchea o vreme propria noastră înaintare. Prin ceea ce face, prin ceea ce spune, prin modul în care gândeşte, prin viaţa pe care s-a obişnuit să o trăiască, preşedintele dă o bună parte din profilul ţării în care trăim, colorând decisiv, pentru o vreme, societatea în care trăim, şi poporul pe care îl reprezintă. El dă o parte din conţinutul vieţii noastre sociale. E important să nu lipsim de la vot. Să ne rugăm şi să ne informăm pentru un vot responsabil. Pentru că preşedintele ales nu poate începe să trăiască o altă viaţă. Odată ales, el nu poate trece sub tăcere obișnuințele şi dispoziţiile sale, felul în care a trăit până acum şi propriile tipare cognitive. Va continuă să trăiască viaţă de până acum, cu deosebirea că funcţia exercitată va amplifică şi va extinde, până la marginile ţării şi în adâncul societăţii ei, lumina sau întunericul strânse până acum. E important să nu lipsim de la vot. Şi să alegem cu înţelepciune. Să ne rugăm şi să ne informăm pentru un vot responsabil. Pentru că răul şi imoralitatea îngăduite, revărsate în lume dinspre politic, nu mă împovărează doar pe mine. Neorânduiala politică îngreunează şi viaţă celui de lângă mine şi traiul celor care vin după mine. În dreptul meu trebuie să fiu gata să suport răul şi greutăţile vieţii, pentru creşterea mea spirituală, convins fiind că sunt vrednic de pedeapsă. Însă situația grea a semenului meu, răul pe care el îl trăieşte ar trebui să fie insuportabile pentru mine. Cu atât mai mult, neorânduiala şi imoralitatea care tind să se extindă, să se imprime, să se înstăpânească peste trupul unui neam! Ele nu ar trebui să fie ignorate. Preşedintele unei Românii hrănite cu sângele voievozilor ar trebui să aibă curaj, să lupte acum cu aceia dintre noi şi cu aceia din afară graniţelor noastre, care nu vor binele acestui neam şi buna vieţuire între noi. Preşedintele unei Românii creştine ar trebui să iubească virtuţile, cinstea şi mai ales pe Dumnezeu. Pentru că, de la înălţimea demnităţii pe care o are, să ne tragă în sus, dincolo de ceea ce putem face noi înşine. Nicidecum să ne târască în jos, cu obişnuinţele rele ale unei politici fără onoare. Preşedintele unei Românii cu poporul risipit prin ţări străine ar trebui să fie iubitor de români, gata oricând să găsească pentru fiecare din cei ce pribegesc un loc mai bun, o mâna întinsă. Preşedintele unei Românii tulburate de scandalurile politice, sfâşiată de partizanatele politice ale televiziunilor, ar trebui să-i iubească pe oameni mai mult decât audienţele, şi să îi lege din nou pe românii de pretutindeni. Preşedintele ar trebui să fie un simbol. Pe cine ar trebui aşadar să alegem? Evident, persoană care poate să adune în viaţă ei cât mai mult din ceea ce avem încă bun în noi, la acest moment al istoriei. El ar trebui să poată strânge intenţiile bune ale semenilor, cu generozitatea celui care poate să recunoască şi lucrurile bune ale adversarilor săi politici, ca să canalizeze bunele intenţii pe care mulţi dintre români încă le mai au cu referire la ţară. Onestitatea, dăruirea, experienţă, cinstea, devotamentul pentru ţară, consecvenţă, corectitudinea ar trebui să fie cuvintele ce caracterizează viaţă şi persoană sa. În istoria noastră dramatică, mulţi eroi, voievozi şi sfinţi s-au ridicat, cu viaţa şi jertfa lor, mai presus de aceste cuvinte, luând frâiele ţării şi trăgând poporul după ei, reuşind prin credinţă şi fapte pline de curaj să biruie vremurile grele, chiar şi atunci când nimeni nu dădea speranţe ţărişoarei noastre. Nu vreau să fac politică. Vreau să spun doar că, din când în când, mă doare ţară mea. De la revoluţia din ’89 probabil mi se trage; eram în armata în acele zile. Durerea de ţară e o durere surdă. Poate apărea în sufletul oamenilor, mai ales în toamna vieţii, şi nu are leac. Unul, două calmante s-au dovedit totuşi eficiente: nădejdea în Dumnezeu şi întâlnirea cu un român bun, care nu şi-a pierdut credinţa şi bunul simț. Mă străduiesc, cu neputinţele mele, să fiu slujitorul lui Hristos. Nu caut deci, prin rândurile acestea, să îmi exprim public vreo opţiune politică. Nu este în dreptul meu aceasta. Nu vreau să judec pe cineva, şi oricum ar fi, exigenţa spiritualităţii creştine, pe care o urmăresc cu drag, îmi spune că nici nu sunt vrednic să o fac. Însă o întrebare, născută din durerea această rară faţă de ţară, nu poate fi ocolită: Cum se prezintă astăzi clasa noastră politică? Cum sunt cei care doresc să apuce cârma ţării? Cum trăiesc cei care vor să se aşeze pe urmele Brâncovenilor? Şi cum e viaţă cetăţii în care trăim, numită România? Desigur, dincolo de toate aceste frământătoare şi dureroase căutări, ne odihneşte Adevărul deplin, ca liman al vieţii. Abia căutarea celor de Sus împlineşte cu adevărat viaţa omului, aşa cum niciodată nu vor putea să o facă dezideratele politice, sociale sau culturale, indiferent cât de plenar ar putea fi ele realizate. Însă, pe lângă această împlinire a omului, şi chiar în miezul odihnei spirituale pe care creştinul, omul spiritual în general urmăreşte să o câştige, nu trebuie să uităm să dăm cetăţii ceea ce este al ei. Pentru că în felul acesta facem ceva chiar pentru semenii noştri. Să ne exprimăm aşadar votul, la fiecare patru sau cinci ani, cu toată responsabilitatea, urmărind binele semenilor noştri.

Pr. Diacon Dr. Adrian – Sorin Mihalache