Mă privesc prin oglinzi cu multe ramuri
Și multe picioare spre fuga din labirint
Multe mâini se desfac ca arbori
Atingând rafale, ne mint
Și nu îmi sunt… nu pot să cuget
Spre eclipsa spiralată din cercuri
Nici culori nu se pot naște aici
Ca o pajiște de puncte
Simetrice și infinit de mici
Natura oglinzii nu e vederea
Natura mâinii nu e mângâierea
Uit în adormire somnul și vegherea
Și poate uit chiar oglinda și mâna
Și le cresc ca arbori
Voi avea o pădure și voi cunoaște scrisul
Hârtie voi face din ea și poate îmi va scrie
Sau poate mă va scrie, cu stilou rafinat
În manuscrisul de mâine, pe raft …
dar marea refuză să se oprească
Fără de mare
Iar pământul șoptește rodului:
“Crești, căci nu arbor din acela vei deveni
Și eu am fost, cândva, o sămânță”
Rodul s-a eliberat de arbor
Inima îmi oprește capul
Ca pe o planetă ce nu mai scutură din picioare
Temeiurile din joc se prefac în ardere
Mihai Nistor
Imagine: Sterian Margareta – Peisaj 2