Mă privesc prin oglinzi cu multe ramuri

Și multe picioare spre fuga din labirint

Multe mâini se desfac ca arbori

Atingând rafale, ne mint

Și nu îmi sunt… nu pot să cuget

Spre eclipsa spiralată din cercuri

Nici culori nu se pot naște aici

Ca o pajiște de puncte

Simetrice și infinit de mici

Natura oglinzii nu e vederea

Natura mâinii nu e mângâierea

Uit în adormire somnul și vegherea

Și poate uit chiar oglinda și mâna

Și le cresc ca arbori

Voi avea o pădure și voi cunoaște scrisul

Hârtie voi face din ea și poate îmi va scrie

Sau poate mă va scrie, cu stilou rafinat

În manuscrisul de mâine, pe raft …

dar marea refuză să se oprească

Fără de mare

Iar pământul șoptește rodului:

“Crești, căci nu arbor din acela vei deveni

Și eu am fost, cândva, o sămânță”

Rodul s-a eliberat de arbor

Inima îmi oprește capul

Ca pe o planetă ce nu mai scutură din picioare

Temeiurile din joc se prefac în ardere

Mihai Nistor

Imagine: Sterian Margareta – Peisaj 2