Evoluție – Alexandru Ivan


etruraduP1030801

(Geneză apocrifă. Punct)

Totul i-a început omului

Cu înotul peștelui în apă.

Branhiile lui anticipează în adâncuri

Forme și zbateri de aripe-n zbor

Și aerul din jurul lor,

Deci peștele înot prevede

Pasărea-n plutire.

Ca-ntr-un lichid pulsând de naștere.

EL făcuse cerul cu soarele,

Lumea cu pământul și apa

(apa, apa, apa mai ales apa).

Primul pește ce se ridică din adâncuri

Și sări din apă ca să prindă pentru o clipă

Lumina caldă a soarelui,

Stârni doi stropi

Ce se-nălțară,

Se lățiră ca doi umeri cu două aripe de oglindă,

Și-apoi se încălziră de lumina soarelui.

Atunci, EL îi suflă c-o răsuflare caldă de zefir,

Înspre pământ

Unde căzură unul lângă altul și udară huma.

Și atunci, EL luă din ea cu mâna lui caldă

Și-l modelă pe om, după chipul și asemănarea Lui,

Dar fără chip și fără ochi…Căci nu era viu încă.

Și-l înfipse în pământ, cu spatele la soare

Cu picioarele de lut înțepenite în piatra scheletului pământului

Și nu putea omul să-și vadă decât umbra, lunga umbră

Ce i se întindea în față…

Ca omul să nu fie totuși singur

EL își adânci mâinile lui calde în pământ

Spre a-l umple de sevă caldă cum mai făcuse

Și răsări un lan de Sora-Soarelui între umbra omului și apă,

Ca să-i aducă lui mereu aminte de lumina apei din el,

Iar în apă răsări un nufăr, de albul cel mai alb și cel mai pur.

Ea-l văzu pe om înalt și drept

Și i se păru mirifică și curioasă creatură.

Așa că se smulse din apă și porni spre el

Cu gând să-i stea sub inimă,

În umbra lui, în umbra inimii lui.

Și trecând prin lanul de Surorile-Soarelui

Ele-și nenăscură capetele lor

Rușinate de albeața de lumina albă

A mai pură a nufărului.

Când nufărul cel alb ajunse în umbra omului,

El se smulse din pământ cu smucire de fiară

Și picioarele de lut se rupseră de piatra din pământ,

Din scheletul pământului,

În forma unor copite de satir,

Și-o rupse ca s-o strângă tare-n mână.

Atunci, însă, simți ca niciodată arsura soarelui în ceafă

Și atunci stropii, stropii cei ce-i înmuiară huma,

Se scurseră ca două lacrimi

Și-i modelară și-i încălziră și-i înviară chipul în mângiere adâncă

Și ajunseră jos la copita de satir

Și o uniră în osul calcaneu

(dar nu de tot, niciodată de tot)

Și apoi se scurseră în pământ

Pe acolo pe unde la femeie se zdrobește sărutul din talpă

Și-așa omul plânse prima dată.

Se întoarse să cunoască soarele,

Ochi-l durură

Și plecă, fără să știe unde

(și nu avea să afle niciodată)…

Totul i-a început omului

Cu înotul peștelui în apă.

Branhiile lui anticipează în adâncuri

Forme și zbateri de aripe-n zbor

Și aerul din jurul lor,

Deci peștele înot prevede

Pasărea-n plutire.

Iar păsările-n zbor anticipează

Căderea pietrei în pământul, în mormântul

De sub apă

Și rămânerea ei acolo,

Că nici o pasăre

Sau piatră nu poate pluti, iubi la nesfârșit,

În aer sau în zbor,

Toate amândouă cad

Și sugrumă lumea dintre ele

Într-un translucid voal de nuntă.

Dar omul nu învață niciodată nimic din asta,

Și nici de pe fețele de ceară rece ale morților.

  Alexandru Ivan
Imaginea: Geneza – Radu Petruș, ulei pe pânză, 20×24
Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s