(Geneză apocrifă. Punct)
Totul i-a început omului
Cu înotul peștelui în apă.
Branhiile lui anticipează în adâncuri
Forme și zbateri de aripe-n zbor
Și aerul din jurul lor,
Deci peștele înot prevede
Pasărea-n plutire.
Ca-ntr-un lichid pulsând de naștere.
EL făcuse cerul cu soarele,
Lumea cu pământul și apa
(apa, apa, apa mai ales apa).
Primul pește ce se ridică din adâncuri
Și sări din apă ca să prindă pentru o clipă
Lumina caldă a soarelui,
Stârni doi stropi
Ce se-nălțară,
Se lățiră ca doi umeri cu două aripe de oglindă,
Și-apoi se încălziră de lumina soarelui.
Atunci, EL îi suflă c-o răsuflare caldă de zefir,
Înspre pământ
Unde căzură unul lângă altul și udară huma.
Și atunci, EL luă din ea cu mâna lui caldă
Și-l modelă pe om, după chipul și asemănarea Lui,
Dar fără chip și fără ochi…Căci nu era viu încă.
Și-l înfipse în pământ, cu spatele la soare
Cu picioarele de lut înțepenite în piatra scheletului pământului
Și nu putea omul să-și vadă decât umbra, lunga umbră
Ce i se întindea în față…
Ca omul să nu fie totuși singur
EL își adânci mâinile lui calde în pământ
Spre a-l umple de sevă caldă cum mai făcuse
Și răsări un lan de Sora-Soarelui între umbra omului și apă,
Ca să-i aducă lui mereu aminte de lumina apei din el,
Iar în apă răsări un nufăr, de albul cel mai alb și cel mai pur.
Ea-l văzu pe om înalt și drept
Și i se păru mirifică și curioasă creatură.
Așa că se smulse din apă și porni spre el
Cu gând să-i stea sub inimă,
În umbra lui, în umbra inimii lui.
Și trecând prin lanul de Surorile-Soarelui
Ele-și nenăscură capetele lor
Rușinate de albeața de lumina albă
A mai pură a nufărului.
Când nufărul cel alb ajunse în umbra omului,
El se smulse din pământ cu smucire de fiară
Și picioarele de lut se rupseră de piatra din pământ,
Din scheletul pământului,
În forma unor copite de satir,
Și-o rupse ca s-o strângă tare-n mână.
Atunci, însă, simți ca niciodată arsura soarelui în ceafă
Și atunci stropii, stropii cei ce-i înmuiară huma,
Se scurseră ca două lacrimi
Și-i modelară și-i încălziră și-i înviară chipul în mângiere adâncă
Și ajunseră jos la copita de satir
Și o uniră în osul calcaneu
(dar nu de tot, niciodată de tot)
Și apoi se scurseră în pământ
Pe acolo pe unde la femeie se zdrobește sărutul din talpă
Și-așa omul plânse prima dată.
Se întoarse să cunoască soarele,
Ochi-l durură
Și plecă, fără să știe unde
(și nu avea să afle niciodată)…
Totul i-a început omului
Cu înotul peștelui în apă.
Branhiile lui anticipează în adâncuri
Forme și zbateri de aripe-n zbor
Și aerul din jurul lor,
Deci peștele înot prevede
Pasărea-n plutire.
Iar păsările-n zbor anticipează
Căderea pietrei în pământul, în mormântul
De sub apă
Și rămânerea ei acolo,
Că nici o pasăre
Sau piatră nu poate pluti, iubi la nesfârșit,
În aer sau în zbor,
Toate amândouă cad
Și sugrumă lumea dintre ele
Într-un translucid voal de nuntă.
Dar omul nu învață niciodată nimic din asta,
Și nici de pe fețele de ceară rece ale morților.
