Eseu hermeneutic la poezia „Timbru”


Întrucât ne-am plimbat puţin prin ogradă cu Ion Barbu…

Timbru – Ion Barbu

Cimpoiul veşted luncii sau fluierul în drum
Durerea divizată o sună-ncet, mai tare
Dar piatră-n rugăciune şi-a humei despuiare
Şi undă logodită sub cer vor spune, cum?
Ar trebui un cântec încăpător precum
Foşnirea mătăsoasă a marilor, cu sare
Sau laudă grădinii de îngeri, când răsare
Din coasta bărbătească al Evei trunchi de fum

 
S-a spus despre aceste versuri că ar reprezenta panteism. Acest lucru, dificil de exclus în aparenţă, devine greu de conceput ţinând cont că poezii din acelaşi ciclu exprimă clar apartenenţa lui Ion Barbu la credinţă în sacramentele creştine – a se vedea versul „pe slujite vinuri firimitură-i astru” (în poezia „Poartă”), trimitere clară la liturghia creştină. Dar mai putem adaugă ceva. În multe locuri dificile din punct de vedere hermeneutic, este un ajutor să concepem, dacă poezia are vocaţie mistică, un fapt simplu: părţile din poem care se referă la instrumente, instrumentar sau personaje antagonice sunt fie părţi din trupul uman privite din perspectiva sufletească, fie virtuţi sau chiar familii de virtuţi, aşa cum am văzut, într-un comentariu anterior, că trei ciobani din Mioriţa nu înseamnă niciodată trei fiinţe umane separate, ci omul cărnii, omul pornirilor sufleteşti şi omul spiritual.
În acest sens, al explicaţiei simple dar întregitoare, de vreme ce cântecul propus de poet trebuie să fie încăpător, şi nu oricum, ci acoperind un spectru lichid comparabil cu oceanul, sau vastitatea imnurilor îngereşti care proslăvesc omul în plenitudinea sensurilor lui (un înger poate anticipa despre un om totalitatea tendinţelor lui), putem riscă să susţinem că atât „cimpoiul veşted luncii” cât şi „fluierul în drum” sunt metafore pentru instrumente ale conştiinţei, şi nu orice fel de instrumente, ci cele care ritmează conştiinţa.
Este ridicul să apelăm la explicaţii ţinând de lumea sensibilă pentru expresii evident metaforice. Nu poate fi vorba deci de un cimpoi în sensul literal, ci de un instrument cu atributele cimpoiului faţă de o lunca. Lunca este locul unde apele răului devin molcome, fără agitaţii, fără valuri. Cimpoiul, prin contrast cu fluierul, este un rezervor de aer care întâi este acumulat, apoi presat, şi abia apoi generează ritmuri. Veşted luncii înseamnă extras, îndepărtat, sintetizat (prin oarecare opoziţie) din zona apelor molcome. Fluierul în schimb este un instrument care trebuie ritmat direct cu răsuflarea, fără un rezervor-tampon. Referirea este la fluierul în drum, adică loc uscat, pe unde se merge cu piciorul.
Dar aceste instrumente au un rol minor, ele sună durerea divizată. Putem aici duce deja interpretarea la esenţă: produsul apelor liniştite (creierul, locul înecat în apă al gândirii molcome, generează conştiinţa ritmurilor proprii şi, cu această, gândirea şi fragmentarea lumii că univers al inteligibilelor), precum şi produsul răsuflării sincopate (vorbirea, gândirea care poate fi expusă în cuvinte şi transmisă) sunt atributele prin care omul, singură fiinţă care poate suferi cu sens, modulează universul suferinţei divizate (în cuvinte) – acea suferinţă la care conştiinţele individuale au acces, fie din curgerea vieţii interioare, fie din drumul agitat al faptelor. Cimpoiul, gândirea sintetică, în veştejirea (uscarea de sensuri caduce) a luncii (viaţă meditativă), face o comprimare întru ritmare a apelor vieţii, aşa cum cimpoiul-instrument comprimă aerul, iar acest loc-tampon, acest rezervor în care intră viaţă şi din care ies sensuri, este modulat de gândirea personală. Vorbirea discursivă, fluierul, în schimb, operează pe drum, la vedere, oarecum exoteric, comunicând semenilor deschis sensurile atribuite de noi lumii.
Şi, cu toate acestea, spune poetul, este cu neputinţă că aceste instrumente, deşi operează înţelept, să producă adevărul despre fiinţă în întregime. Piatră-n rugăciune înseamnă conştiinţa care a operat schimbări atât de puternice încât, deşi limitat de materie, sufletul transformă această limitare însăşi în suport al solidităţii rugăciunii, că şi cum sufletul e amplificat de trăirea în trup, că şi cum trupul este un cimpoi din care, departe de a fi sechestrat, sufletul dobândeşte un rezervor de trăiri, realimentabil, care fac ruga să pară tangibilă şi chiar dura, cu sensuri de neclintit, aşa cum chimia pietrei este imuabilă şi, întrucâtva tainică (de ce are atomul de siliciu 4 valenţe şi de ce materia, în general, se organizează aşa cum este organizată, sunt întrebări afundate în mister…)
A humei despuiare: cuvântul, deşi se atinge de materie, aşa cum şi răsuflarea se atinge de fluier, are aptitudinea de a modifică absolut orice, virtual vorbind, în conştiinţele celor care îl ascultă. Deşi sprijinit de material, el pătrunde la încheieturile sufletului, că şi cum s-ar debarasa de materia de care, paradoxal, se serveşte că suport.
Aceste realităţi, pe care poetul doreşte să le indice drept tangibile, deşi subtile, ţinând de obiect (real, de la res, obiect), nu de subiectivitate dezlânată, duc la percepţia ritmurilor celeste oglindite în creatură umană şi, prin această, în tot cosmosul. Este o promisiune (logodnă), umbrită de şederea în trupul trecător. Dar cum să conţină instrumentele superioare (sufletul solidificat în ruga şi cuvântul penetrant până în adâncimile sufletului) anvergură necesară cerului?
Cântecul, spune un ierarh ortodox1, este prima activitate umană care a început să reunească omul cu raiul după cădere. Foşnirea mătăsoasă a marilor cu sare este amplitudinea uriaşă a pocăinţei, apă sărată care udă ochii, răspunzând apei sărate care scaldă creierul, asigurând gândirii mediul ideal de propagare şi sufletului locul de ieşire din coexistenţa cu păcatul, chiar dacă într-o formă care nu desprinde de trup. Lacrimă, deşi finită, conţine un infinit de promisiuni foşnite cerului. Dar nu vorbim de un plâns al depresiei, al frustrării, al ricoşeului prin dezamăgire faţă de lume, ci de lacrimă cântată, foşnetul schimbării minţii, care devine, din loc al tristeţii şi secluziunii, loc al cântecului sărat de lacrimi dar şi sărat de cunoştinţă unde cerul dobândeşte ecou, întristat pentru cădere dar şi cântând comuniunea cu cerul prin apă cunoaşterii în curăţie.
La celălalt capăt, cuvântul care seamănă virtuţi produce în conştiinţa miracolul jertfei. Trunchiul de fum al Evei este mărturisirea (fumul se înalta la cer, adică jertfă se înalta la cele divine) că dumnezeirea încape în făptură umană prin întrupare. Acest proiect, pe care ortodoxia îl mărturiseşte că fiind, de la origine, independent de cădere (Dumnezeu urmă să se întrupeze şi dacă Adam nu ar fi căzut, pentru a odihni îngerii de un etern urcuş) este contrapunctul la pocăinţă, virtutea cunoscătoare a firii umane care a fost desemnată că alternativă odihnitoare pentru arderea veşnică a conştiinţelor îngerilor. Priveliştea că Dumnezeu infinit binevoieşte să încapă în Adam şi Eva, finiţi, este atât prilej de extaz angelic cât şi modalitate de a cunoaşte în întregime cosmosul, fără durerea păcatului şi fără agonia pedepsei. Răul poate fi vindecat, dar nici nu este necesar. Cunoaşterea (gnosis) se identifica, atunci când omul asimilează revelaţia întrupării, cu firea adevărată, desăvârşită, firea natural-divină a omului. Înţelegem că titlul (timbru) este o chemare la identificare prin ritm şi hiatus (ritmul rostirii, ritmul ascultării) la a deveni, prin rezonanţă, solidari cu dumnezeirea, personali în instrumentarea relaţiilor noastre cu lumea, recognoscibili aşa cum o voce este identificată după timbru. Departe de a fi o mărturisire panteistă, poezia trimite mai degrabă la armonia heruvimilor, fiinţe „pline de ochi” (care identifica peste tot armonia, sinergia cu divinul, şi o fac cu maximă exactitate, dar şi dorinţa naturală a fiinţei spre îmbunătăţirea după Dumnezeu, în hiaturile armoniei), arată „ecoul” care ne extrage conştiinţa din lume, atunci când este ecoul Cuvântului din care primim întruparea dumnezeiască.

Dr. Alexandru Amarfei

Reclame

Un gând despre &8222;Eseu hermeneutic la poezia „Timbru”&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s