Din pomeți de izvor,

Copilul se ascunde de inima care îl va naște

Copile! Gândul ți-e leac, te închini arborelui!

Duios ajun de pradă, însumat nodurilor aduse de la pol

Și orizont de oaste înhamă oasele tale la război

Cu secetă? Sau poate cu soarele?

Cu ajuns devreme în teme de ploi

Din fructe de sâmburi știute de noi

Cabana nu zace, vântul nu urcă

Ramuri de iarbă nu iscă apoi…

Gândești lumina ce pururi se încaieră cu carul regal

Ce transcendență îți trase descendența spre urcuș?

Gata cu filosofia, copile…

Nasturele nu-ți încheie puntea

Nici drege luntrea

Îți înhamă doar verbul spre neascultare

Spre negândire…

Naște-ți inima, copilul meu!

Și te culege…câmpul ți-e sfat

Mihai Nistor