PĂRINTELE – VIRGIL BORCAN


admin-ajax (1) arhimandrit-teofil-paraian”Şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o.”(Ioan 1,5)

Era spre seară. Ultimii doi kilometri fuseseră cumpliţi. Credeam că nu mai ajung niciodată; şi eram cu atât mai speriat cu cât nu ştiam exact unde voi ajunge.

La intrare, minunata inscripţie (pe care, probabil, n-am s-o uit niciodată):

„Pace celor ce vin. Bucurie celor ce rămân. Binecuvântare celor ce pleacă”.

O odaie simplă, cu pereţi ca laptele, răcoroasă după arşiţa zilei. Un frate de mănăstire în aparenţă fioros şi sever, care cât ai clipi m-a cazat, m-a dus în trapeză la masă, m-a catehizat / instruit / îmbărbătat. A doua zi, urma să mă introducă în chilia lui. A părintelui.

O serie prelungită de accidente sufleteşti (pentru care, îmi dau acum seama, eram în cea mai mare măsură singur vinovat) mă adusese la mănăstirea „Brâncoveanu”. Oarecum fără voia mea. Căutam  un răspuns la o întrebare pe care încă nici n-o formulasem, dar care dospea în mine, răscolindu-mă până la anxietate. Ajunsesem oare la liman ?

Liniştea incredibilă a camerei de oaspeţi (care încet-încet mi-a risipit roiul de gânduri) părea s-o indice. Am adormit târziu.

La ora şase, fratele mă scoală pentru liturghie. Nici nu ştiam prea bine ce-i aia, dar a fost pentru prima oară în viaţă (începând de la grădiniţă) când n-am protestat că eram trezit la o „asemenea” (pentru mine, atunci) oră.

Un poet francez spunea că a numi un lucru înseamnă a suprima nouă zecimi din plăcerea de a-l sugera. Nu poţi numi inefabilul. Nu pot nici eu descrie impactul primei mele liturghii adevărate. Începută în semiîntunericul din bisericuţa veche (pe care îl accentuau camilafcele părinţilor), cutremurătoare prin taina săvârşită în singurătate (am înţeles abia atunci că n-am fost niciodată singur), s-a încheiat apoteotic, cu soarele dimineţii explodând în ferestruile mici, din alte vremuri.

Apoi, cu încrederea restabilită, dar şi cu o sfială care nu m-a mai părăsit de atunci încoace (pe mine părintele Teofil mă inhibă), am intrat în chilie, în anticamera ei mai exact. Mă aştepta.

Ştia, în duh, că şi eu sunt, ca atâţia alţii o „sinteză a harababurii din casa părinţilor mei”. Întâlnirea nu cred să fi durat mai mult de o jumătate de oră ; iarăşi pentru prima oară în viaţă, am uitat că am ceas la mână. La sfârşit m-a îmbrăţişat îndelung, cu o dragoste şi o putere pe care le-ar fi avut doar tata, dacă ar mai fi trăit.

A fost una din cele mai hotărâtoare întâlniri ale existenţei mele. Mi-a modificat viaţa, pentru că – punându-mă în rânduială – mi-a schimbat felul de a o privi. Programul de viaţă creştină, rugăciunea inimii, cărţile părintelui Arsenie, nădejdea şi indicibila bucurie a comuniunii în Hristos, toate i le datorez cuviosului părinte.

Au mai fost şi alte întâlniri. Slavă lui Dumnezeu pentru toate ! Cu sfinţii odihneşte, Hristoase, sufletul adormitului robului tău, arhimandritul Teofil!

P.S: Oare cât s-ar fi folosit acest neam, dacă în curtea mănăstirii de la Sâmbăta sau pe potecile de la Păltiniş s-ar fi plimbat agale (unul catehizând, celălalt peripatetizând) arhimandritul Teofil Părăian şi filozoful Constantin Noica?

Virgil Borcan

 

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s