Îndurate şi mult milostive Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, Cel ce ai venit în lume să mântuieşti pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu, miluieşte-mă înainte de sfârşitul meu, căci ştiu că înfricoşată şi straşnică judecată mă aşteaptă în faţa Întregii zidiri, când toate faptele mele cele necurate şi spurcate vor fi descoperite, pentru că sunt de neiertat şi nevrednice de iertare, covârşind cu mulţimea lor nisipul mării, de aceea nici nu îndrăznesc, Stăpâne, să cer iertarea lor.
Mai mult decât toţi oamenii Ţi-am greşit Ţie.

Mai mult decât curvarul am vieţuit .

Mai mult decât cel dator cu zece mii de talanţi m-am făcut dator Ţie.

Mai mult decât vameşul rău am vămuit Mai mult decât tâlharul pe sine-mi m-am omorât Mai mult decât curva eu, iubitorul de curvie, am curvit.
Mai mult decât ninivitenii fără de pocăinţă am greşit.

Mai mult decât Manase „fărădelegile mele au covârşit capul meu şi ca o sarcină grea s-au îngreuiat peste mine” * şi m-am chinuit şi m-am gârbovit până în sfârşit.

Pe Duhul Tău cel Sfânt L-am mâniat.

Poruncile Tale nu le-am ascultat.

Avuţia Ta am risipit-o.

Harul Tău l-am întinat.

Arvuna pe care mi-ai dat-o mie întru fărădelegi am cheltuit-o.

Sufletul meu, cel făcut cu cinste după chipul Tău, l-am spurcat.

Vremea pe care mi-ai dat-o mie spre pocăinţă cu vrăjmaşii Tăi am vieţuit-o.

Nici o poruncă a Ta nu am păzit.

Haina cu care m-ai îmbrăcat cu totul am întinat-o.

Făclia cugetării drepte am stins-o.

Faţa mea pe care ai strălucit-o. eu am netrebnicit-o întru păcate.

Ochii mei, pe care i-ai luminat de bunăvoie i-am orbit.

Buzele pe care de multe ori le-ai sfinţit cu dumnezeieştile Tale Taine, cu cuvinte de ruşine le-am spurcat.

Ştiu că voi sta înaintea înfricoşatului Tău scaun ca un osândit eu, preaspurcatul.

Ştiu că atunci toate cele făptuite de mine vor fi vădite şi nimic nu se va ascunde înaintea Ta. De aceea mă rog Ţie, preaîndurate şi multmilostive, iubitorule de oameni, Doamne, „nu cu mânia Ta să mă mustri pe mine.

Nu zic şi „să nu mă cerţi, căci cu neputinţă este faţă de faptele mele, ci doar „nu cu mânia Ta să mă mustri pe mine”.

Voi dobândi aceasta de la Tine dacă nu mă vei certa cu mânia Ta, nici cu iuţimea Ta şi nu vei arăta mânie şi iuţime înaintea îngerilor şi a oamenilor, spre ruşinarea şi ocara mea. Doamne, „nu cu mâina Ta să mă mustri pe mine”.

Dacă mânia unui împărat trecător nu o poate nimeni suferi, cu cât mai mult nu voi suferi eu, ticălosul, mânia Ta, a Domnului meu. Doamne, „nu cu mânia Ta să mă mustri pe mine, nici cu iuţimea Ta să mă cerţi”.

Ştiu că tâlharul a cerut şi îndată a dobândit iertarea.

Ştiu că desfrânata din tot sufletul s-a apropiat de Tine şi a fost iertată.

Ştiu că vameşul din adânc a suspinat şi s-a îndreptat.

Iar eu, preaticălosul, pe toţi covârşindu-i cu păcatele, nu voiesc să le urmez lor cu pocăinţă. Pentru că nu am lacrimi neîncetate, nici mărturisire curată şi adevărată.

Nu am suspin din adâncul inimii.

Nu am suflet curat.

Nu am dragoste după Dumnezeu.

Nu am sărăcie duhovniceasca.
Nu am rugăciune neîncetată.

Nu am înfrânare de patimi în trup .

Nu am curăţenie a gândurilor.

Nu am voinţa plecată lui Dumnezeu.

Deci cu ce chip sau cu ce îndrăzneală voi cere iertare?
Doamne, „nu cu mânia Ta să mă mustri pe mine”.

De multe ori, în biserică umilindu-mă, cad la Tine, dar ieşind afară, îndată mă poticnesc în păcate.

De câte ori m-ai miluit, iar eu Te-am mâniat.

De câte ori îndelung ai răbdat, iar eu nu m-am intors de la păcat.

De câte ori m-ai ridicat, iar eu, poticnindu-mă, iar am căzut.

De câte ori m-ai ascultat, dar eu nu Te-am ascultat.

De câte ori m-ai chemat, iar eu nu Ţi-am slujit Ţie.

De câte ori m-a i cinstit, iar eu nu Ţi-am mulţumit.

De câte ori, când păcătuiam, m-ai rugat ca un bun Părinte şi ca pe un fiu m-ai sărutat şi braţele deschizându-mi-le, mi-ai strigat:

„Scoală-te, nu te teme, stai, vino înapoi, nu te cert, nu mă scârbesc de tine, nu te lepăd, nici nu mă împietresc faţă de zidirea Mea, fiul Meu, chipul Meu, omul pe care l-am zidit cu mâinile Mele şi intru care M-am îmbrăcat, pentru care Mi-am vărsat sângele.”

Nu pot să nu o număr cu cele nouăzeci şi nouă de oi, căci numai pentru ea M-am pogorât pe pământ şi am aprins făclia, adică trupul Meu, şi am măturat casa, şi am chemat puterile cereşti prietene să ne veselim pentru găsirea ei„.