Despre iubirea valida (adică nesupusă circumstanţelor trecătoare)

Dacă bigoţii şi prietenii lor de o viaţă ateii ar ieşi din monumentul în care s-au încuiat, preţ de tot atâta osteneală cât cheltuie că să îl aplice pe gramsci (e inaplicabil) sau pe caiafa (caiafa era un tip sincer îngrijorat de welfare, dar nu înţelesese că românii erau „şi mai îngrijoraţi”…) poate-poate-poate-poate ar înţelege că:
– iertarea presupune o prezenţa divină. nicio fiinţă vie nu poate anula nici măcar consecinţă unei dare trasă pe pământ, darămite distrugerea unei vieţi
– prezenţa divină nu funcţionează automat de vreme ce nici măcar sexul gangbang nu funcţionează chiar aşa
– iertarea nu anulează în orice condiţii consecinţă lumească a faptei rele (femeia adulterină a fost cruţată de lapidare dar nu îmi amintesc să fi spus Mântuitorul să fie dat jos de pe cruce tălharul din dreapta că gata, şi-a făcut mărturisirea)
– iertarea din postura nesacrificială nu e posibilă, e o minciună şi o abominatie. ierţi ceva ce poţi suferi tu însuţi SAU îţi constaţi neputinţă
– nu eşti scutit, oricât de neputincios, de a face ceea ce totuşi puteai face
– poţi alege să nu te opui răului TU PERSONAL. a impune asta altuia e complicitate la crimă
– capacitatea de a nu judecă vine din obţinerea poziţiei neutre şi ea e cu neputinţă de atins fără prezenţa divină. omul luat că atare nu poate fi neutru nici faţă de o picătură de apă
– iertarea este o realitate personalizată. iertarea impersonală e garanţia perpetuării răului în alte forme.
– răul e iluzoriu („prinţul lumii acesteia nu are în Mine nimic”) dar consecinţele răului sunt reale pentru că schilodesc şi privează de libertate persoană
– iubirea presupune cinci prezente: cei doi care sunt în actul iubirii, produsul (sensul iubirii), Dumnezeu şi un martor neutru. oricare factor lipseşte, va lipsi în până la urmă acea iubire de relevanţă.
Să analizăm acest ultim principiu. Fără doi în actul iubirii, iubirea nu e iubire, ci un raport individual cu principiile mai mult sau mai puţin înalte ale vieţii. Frumos, dar până la urmă egoist. Fără un produs al iubirii (unul cu existenţa certă, dincolo de dubii, chiar dacă, sau mai ales când e vorba de un produs spiritual al iubirii sau de emergenţa unei fiinţe vii), iubirea e o călătorie deşartă în deşert. Rătăcirea lui israel în deşert înseamnă: nu erau capabili să înţeleagă că aveau nevoie de iubire pentru concepţie, nu pentru îndestulare şi atât. Fără dimensiunea divină a iubirii, ea rămâne prizonieră în timp. Ce lucru sau acţiune produse din iubire, oricâtă iubire, am vrea să facem veşnic şi să nu devină pedeapsa prin simplă repetare? Fără un martor neutru, iubirea rămâne fără istorie, şi alţi oameni în nevoie vor fi lipsiţi de istoria ei vie.
Creştinismul este maximalist în aceea că are cea mai completă mărturisire a îngrijirii iubirii. Asta odată.
Creştinismul însă e maximalist mai ales în aceea că, dacă omul este în cea mai lipsită şi necăjită ipostază, singur cu propria suferinţă, Dumnezeu se oferă să umple cu ipostazele Lui celelalte care lipsesc. Pentru tălhar, Dumnezeu Fiul a fost „celălalt”, cu care să dialogheze iubirea, paradisul a fost sensul iar Duhul – martorul. Deci Tatăl Se manifestă că prezent şi înfiază.
Cum adică „nu suntem siguri că deţinem adevărul”? Desigur că nu suntem siguri şi nici nu Îl deţinem. Fără asta creştinismul ar fi doar un alt bla bla frumos, trecător şi până la urmă înlocuibil. Iubirea că monolog sau dialog de surzi e o neputinţă în cazul fericit, şi în cazul nefericit – o năpasta.
Există oameni care au o agitaţie de nepotolit în ei până nu întâlnesc acest fel de a iubi maximalist. Ei sunt „asinii sălbatici” care îşi „potolesc setea” doar în munţi, adică în cele înalte ale spiritului. Pentru ei, iubirea chiar are consecinţe concrete, tangibile, în triada sacrificiu-mărturisire-renaştere. Ei pot primi iertarea majoră şi pot face parte din iertarea majoră celorlalţi. Noi, restul…

Dr. Alexandru Theodor Amarfei