Împăratul fluturilor

ÎMPĂRATUL FLUTURILOR – Alexandru Amarfei

/ multumesc2014

Roman fantastic
 
Pagina de gardă – la deschiderea coperţii :  
Volumul I
Istoriile Noilor Komneni
 
Un imperiu neo-elen fusese clădit acolo unde hărţile lumii vechi se opreau în pete albe… Grecii « de dincolo de mări » nu mai visează Recucerirea. Sunt visaţi de ea. Cu cât puterea crescută în secret e mai mare, cu atât visul nu le dă pace.  
Anul 1600. Otomanii şi perşii se epuizaseră în zeci de ani de lupte. Habsburgii doriseră o coaliţie contra turcilor, dar nu şi unificarea românilor sub Mihai Viteazu ca preţpolitic. Cu atât mai puţin un Bizanţ renăscut ! Dar…    
Un contingent grec apărut din senin îi ajută pe români să zdrobească armata imperială austriacă.  Pierderile sunt atât de mari încât sunt siliţi să nu mai intervină în Balcani.
Grecii înarmează pe toţi care au socoteli neîncheiate cu turcii şi se bat împreună. Sosesc în Mediterana flote cum nu se putea închipui. Imperiul otoman e taiăt în două, în trei… ! Trăsnetul zguduie Europa şi lumea : Constantinopole – eliberat ! Grecii « din patrie », pipăindu-se şi clipind din ochi, scriu pe ziduri : Noua Romă neînvinsă !
De la trăsnet la aproape basm… Se află ca un prinţ, Demetrios, însoţit de o mână de « oameni ai mărilor », colonizase un continent necunoscut din Pacific pe vremea invaziilor mongole. 350 de ani de trudă, intrigi, facţiuni feudale, cruzimi şi… au supravieţuit. Imperiul Okeaniei este o thalassocraţie titanică. Are egal ?  
Unele puteri europene refuză să-l recunoască drept împărat pe « generalul cuceritor… un schismatic ». Un ambasador mai prudent spune altuia: Când stăpânul tău nu recunoaşte drepturile cuiva cu tunuri mai puternice… ai putea avea alt stăpân, curând.      
Grecii conduc două imperii, la cele două capete ale lumii. Cu ce preţ…?  
Această carte nu este însă despre un Constantinopolerecucerit. Ci despre cel care nu încetează să ne cucerească. Până într-acolo încât locuim deseori în el şi ne dăm seama… prea rar, prea puţin.
Aş fi încântat dacă aţi căuta în cele ce urmează nu numai personajele « vizibile », deşi, desigur, există unele. Orice om din jurul nostru este şi sufletul nostru, prin stări ale sufletului nostru.  

Pentru că veţi întâlni cuvântul « Promera » :
 
Okeania avea în vremea recuceririi Constantinopolului peste zece milioane de locuitori. Erau un amestec de greci (cei « pur sânge » – doar aproape de o zecime), imigranţi elenizaţi de mult timp (cu totul, aproape patru din zece), indonezieni, chinezi din sud, arabi, persani…
 
A fi poliglot şi mai ales scrib era o slujba căutată. A aparut tiparul. Însă mai puţin de jumătate din ştiutorii de carte puteau înţelege ceea ce numim bunaoară almanah (în Okeania – Menologion). Greaca din marele regat avea ea însăşi patru dialecte mari, în cele patru colţuri ale continentului.    
 
Atunci, cărturarii care lucrau pentru Principi au născocit ceva. Capitolele aveau o pagină de gardă, în varii dialecte, unde puteai găsi un rezumat, o explicaţie scurtă, o glumă cu tâlc, poate un desen. Pentru că grecii se numesc « eleni » şi asta înseamnă « strălucire », aceste foi se numeau, eee… « Promera », « Înaintea luminii » ! Dar nu a zilei, sau nu numai ! Un ins care rupea ceva greceşte putea fi lămurit destul de repede ce era prin carte. Cu timpul, genul a devenit aproape de sine stătător şi « Promera » a ajuns să însemne « Ce noutăţi mai auzim ? »
 
Aşa au apărut promeristoi, scriitorii de promerai. Unii, atât de buni încât erau la fel de apreciaţi ca autorii clasici. Promerai, însă, au fost şi arătate cu degetul ca unealtă de asimilare. Dacă nu pricepi mare lucru dintr-o carte, treci pe lângă. Daca ai promera, pricepi câte ceva, devii curios, cumperi, şi fuga-fuga mergi… nu ghiciţi ? La vecinul grec, cu care te trezeşti învăţând. Culmea ! Pe banii tăi şi pe bunăvoinţa vecinului…      
 
PROLOG ÎMPATRIT
 
Istoria unui om, chiar a unui împărat cum lumea nu visase, poate să încapă în câteva pagini. Te naşti… creşti… ajungi la putere… vine ziua când toate astea nu mai fac doi bani.
 
I
Cucerirea ca o sclavă – Piaţa din Shiraz, 1541
O fetişcană, luată pe sus de turci în timpul războiului cu Petru Rareş… Dacă ar fi ştiut, bieţii oameni, ce şi-au făcut cu asta…!
Lumea mea era verde, răcoroasă şi cumsecade. Vorbea gureş şi evlavios, ca mama, sau dichisit şi înţelept, ca tata. Năvăliserăcând ai mei nu erau acasă…  
M-au vândut unuia, Agop, care m-a dus în Persia. Lumi pământii, încinse, încâlcite, care vorbeau răstit şi miroseau ciudat. Aveam în gură gust de praf, de pâine mucegăită şi, din când în când, o zeamă în care fierbeau oase şi rămăşiţe.  
Erau toate astea, dar în ziua aceea chiar nu ştiu ce m-a apucat. N-am vrut, frate, să stau în picioare pe podişca lor şi să fac frumos la cumpărători. Eu, fata cuminte a mamei. N-am vrut…  
Fetele arătoase erau îmbrăcate cât de cât curat. Când m-am pus iar pe jos şi am murdărit şi cămaşa, vataful, sau ce era el, m-a luat de chică şi m-a plesnit de m-a ameţit. Pe urmă, m-a împins în spate, unde aşteptau celelalte… şi Agop.
Nici nu s-a uitat la mine, a dat aşa, din deget…
 
In avazi ro bah yah seton bebandin, ve enghodar shalagsh bazanin keh digeh netoneh vaiseh ! Movazeb bash poostesh pareh nesheh, ahmagh ! 
 

  • Eu sunt Despina. Parcă vorbeşti greaca… ce-a zis?  
  • Trebuia să stai cuminte, i-a zis să te bată până leşini, doar sănu-ţi crape pielea ! 
  • Atunci… Cel de Sus cu mila.   
    Biciul din mâna Împuţitului arăta urât. Aşa îi spuneam, că aşa mirosea. Dar îngerul acela de fată mi-a şoptit că n-au să-mi crape pielea. Stricau marfa, nu ? Să-ţi răsplătească Domnul, surioară… m-aş fi dus mai cu frică.
     
    Doamne, Tu ai răbdat mai rele…
    Kyrie, si cheirona ypemenes…
    Doamne, Tu ai răbdat mai rele…
  • Tandtae harkat kon, avazi lajbaz ! 
    Doamne, tu ai răbdat mai rele…
    Kyrie, si cheirona ypemenes…
     
    Mă ţinea de biciul pus după gât. Până la stâlpi mai erau vreo douăzeci de paşi. Unii forfoteau, altii căscau gura. Niste amărâţi ţipau, se rugau de bătăuşi… mirosea a sudoare şi sânge.  
    Un turban frumos, indigo. Caftan din matase, tot indigo, brâu negru. Avea o faţă plăcută, ochi ageri, barba şi mustaţa îngrijite, să fi avut treizeci de ani. Doi slujitori bine îmbrăcaţi după el.  
    Împuţitul trăgea… Omul acela vorbea cu spatele la oamenii lui… greceşte ??? Ne-am încrucişat privirile…
  • E timp ! Staţi un pic, că mai iau nişte… Opa !… Jivina de Parham !… Pe cine duce acolo ?
    Drace, m-am trezit vorbind greaca… micuţa asta cu ochi frumoşi pare să priceapă! Bine, nu mai fumez haşiş, şi… tot voia şeful nişte fete.
    Și l-a oprit. Îmi dau seama că se târguia…
  • Pacea cu tine, Parham ! Unde duci frumuseţea asta ?
  • Pacea şi cu tine, Farid. Să-i dăm pe spinare, că e obraznică. Îţi place ? 
  • Cât vrea Agop pe ea ? Cât vrea, Parham, nu cât cere acum.
  • Cât dai ca să afli ?  
  • Cât ceri ?
    • Cinci.  
  • Cu plăcere ! Cât ?
  • O dă de chilipir, trei sute jumate.
  • Îi dau patru sute.
  • Ooo… cumperi pentru domni mari… 
  • Ooo, îţi mai dau cinci dacă-ţi ţii gura. (Sfinte, în ce hal puţi…)
    Împuţitul s-a făcut dintr-odată om de treabă, m-a lăsat cu…
  • Cum te cheamă ? Pricepi ce spun ? Am văzut că mă urmăreaicând am vorbit în greacă. Nu mă cheamă Farid, numele meu este Phidias… Dacă pricepi, să nu spui. Ai cuvântul meu cămergem într-un loc cum n-ai mai văzut…! Nu te teme, nu te lovesc.  
  • Eu sunt Despina. Va mulţumesc, domnule.  
    Ce ochi poate să aibă… de unde ai ochii ăştia, fetiţo ?
    …
    -Agop zice patru sute cincizeci, şi e a ta.
    Miroşi de-mi nimiceşti nasul… ţi-i dau, ca să scap… pff… De ce-or vrea Principii să cucerim lumea nespălatilor ăstora…
  • Bine, spune-i că de ăia cincizeci îi doresc s-o vândă pe mă-sa. Și… 
  • Ar vinde-o şi pe aia, dar e o babă, nu-i dă nimeni douăparale.
  • Și, Parham… Nu-ţi mai dau ăia cinci.    
  • Îmi dă el zece că i-am zis că eşti pus pe fapte, deşteptule. O vrei sau nu ? 
     
    Fără să ştie Phidias, nici Despina, recucerirea Constantinopolului începuse. Printr-o sclavă din Moldova, ajunsă la vânzare. Sau… poate începuse mai demult ?
     
  • Nu-ţi ascund un lucru, şi unde mergem sunt sclavi. Dar cavalerii cei mai pârliţi de acolo le scuipă în cap boierilor mari de aici. Și dacă nu se spală vreunul, le strâmbă nasul şefilor şi şefii sunt într-o zi sucită, plăteşte de-l ustură.      
  • Atunci… mulţumesc încă odată, domnule.
    A mai fost ceva ce n-am vrut în ruptul capului. N-am spus« M-au luat sclavă, o să mă vândă, o să mă bată, o să-şi facă poftele cu mine, o să mor ». Am spus: Mi-e foame. Știi Tu mai bine. Mi-e sete. Știi Tu mai bine. Nu şi-au făcut poftele, dar cred că o să mor. Știi Tu mai bine.
    Alţii au nevoie să creada. Eu am văzut.  
    Phidias a fost ca pâinea caldă, am uitat tot ce păţisem. Să-ţi răsplătească Domnul în veşnicii, omule. Am râs cu lacrimi când mi-ai povestit că fumaseşi haşiş… şi ce e ăla.
     
    Pe afară se vedea o corabie de negustor bogat. Înăuntru era mai ceva. Phidias locuia ca un magnat, chiar şi mie mi-au dat o cămăruţă curată. Căpitanul părea mort de frica lui… şi ce a părut mai ciudat, era că lui Phidias însuşi Okeania asta de care mi-a tot povestit nu-i aducea pe faţă multe zâmbete. Aproape că mă neliniştisem…      
    …Am ajuns. Nu credeam ochilor, era mult mai mult decât auzisem. Un oraş măreţ, Nea Thessalonike. Până şi săracii erau spălaţi, n-arăta nimeni hămesit. Palatul – din basme. Curtenii mari – mamă, mamă. Sultanii Lumii Vechi păreau sărăntoci.
    Sala Tronului… coloane, capiteluri aurite, trei trepte. Scaunul era din lemn rar, deasupra era un vultur mare, cu… S-a ridicat un tinerel, a venit glonţ la mine. Cei din jur – plecăciuni adânci.  
  • Este Înălţimea Sa, Principele autokrator Gamaliel al Okeaniei ! Fetiţo, apleacă-te, te rugăm !  
    Dacă m-au rugat… Mă trezesc luată de bărbie. Chipeş ce erai, firoscosule… ai ferit ochii o clipă. Ochii ăia ca două găuri negre cu ceva catifea brună prin jur…
  • Am auzit că ştii să scrii.
  • Da, Înălţime, am învăţat de la tata.  
  • Cine este tatal tău ?
  • Georgios Hyerax, Înălţime, este dintre micii boieri din Moldova. Și pe mama o cheama Maria.
  • Da, ştim despre Moldova. Și, spune-mi…  
    Să rămân trăsnită. Știai lucruri pe care nu le putea afla cineva decât de la oameni ai locului. Mă trezesc luată de umăr, uşor, politicos, învaluitor. O întrebare, încă una, încă două…
    M-ai descusut de nu mai aveam ce povesti. Greacă încă mai boierească decât a tatei… cică îţi trebuiam ca să scriu frumos. Hahaha. Să-ţi dau ce e al tău, nu te-ai întins la mine până n-am mai crescut un pic.
    Privirile curtenilor erau « goale ». Se vedea că se tem. Dar şi dacă ar fi întrebat… « Fata e la cancelarie, ce visezi ?»
    Eu nu mai visam. Gamaliel, fiul lui Anastasios « Nebunul ». Tocmai îl detronaseşi pe taică-tău… ce e drept, parea cam sărit de pe fix.
     
    După doi ani…
     
  • Despina…
    • Domnule Phidias…?
  • Doar Phidias. Uite… îţi spun ceva ce n-ar trebui sa auzi. Nu te feri doar de Principesă, ia seama ca are oameni peste tot. Că eşti… cu el, de aia nu i-ar păsa. A luat-o că nu a avut încotro, altfel nu-l dădea pe taică-său la o parte… Sunt alte lucruri, grele, la mijloc.  
  • Despre asta mi-a mai spus.  
  • Nu ţi-a spus altceva. Fereşte-te şi de stăpânul meu. Kritias e… şi fricos. Nu ştiu ce-i spune ei din câte n-ar trebui să spună.
  • Atunci, mare mulţumesc, Phidias. Despina o să ţină minte. Ibovnica nu ştie nimic.
  • Haha, eşti pe cinste, fetiţo.
    • Auzi… poate nici asta nu trebuie să ştiu. Ce fac ăştia de aici de se dau de ceasul morţii cu armată, flotă ? Gamaliel vine făcut praf la mine…
  • Despina, oricum o să ţi-o spună el. O să ajungi mai sus în Cancelarie, el vrea să acopere ce este între voi. Tu, deocamdată, scrie frumos şi fii cuminte.  
    Phidias, vulpoiule. El te-a trimis. Altfel nu îndrăzneai… Bine. Scriem frumos.
    …
    Și aşa am făcut… destul de mulţi ani. Afurisenie, cred că-ţi place cealaltă scriitură a Despinei. Îl cheamă Alexandros, că aşa am vrut eu, Theodoros că aşa ai vrut tu. Și Anastasios, ca pe taică-tău ăla scrântit. Că trebuie să fie cineva şi puţin scrântit ca să vrea să ia Constantinopolul înapoi de la turci.    
     
    II
    Cucerirea cât un copil din flori
    Plaja din faţa oraşului Nea Thessalonike, Okeania, 1571. Copilul Principelui cu Despina –
    băiat de treabă. Prietenii îi spun….
     
  • Xander ! Xander…! Tu eşti cel mai bun la jocurile cu săbii ! Facem pe troienii şi aheii ?
  • Da ! Eu vreau să fiu Hector. Tu vrei să fii Ahile ?  
  • Nu merge, că tu ne baţi pe toţi, şi Hector a fost omorât de Ahile.  
  • Mie nu-mi place Ahile aşa mult, că nu prea-i păsa de alţii, doar de Patrocle. Hector se bătea pentru toţi ai lui. Daca mă lăsaţi să fiu Hector, vă las să câştigaţi acum.
    • Haha, bine, bătăuşule !    
  • Xander… vine soră-ta vitregă…
  • Ce căutaţi aici ? Aici e plaja mea ! V-am mai spus ! Toată ţara asta e-a mea şi-a soră-mii ! Aşa mi-a zis mama.  
  • Afurisita naibii… E câtai plaja şi ea n-are loc de noi.  
  • Am auzit ce-ai spus ! Mârlanule ! Tatăl tau e un pârlit de baron, eu sunt prinţesă !
  • Kalla, cum crezi că sunt prinţesele care stăpânesc pârliţi ?  
  • Marş de aici, bastard împuţit ! Tu asta eşti, un bastard împuţit. N-ai să fii niciodată altceva !
  • Crezi că e o treabă la locul ei să faci aşa cu copiii altor nobili de faţă ?
  • Tu nu eşti la locul tău ! Eu sunt fata prinţesei, locul meu e în palat şi unde vreau eu să mai fie. Tu eşti plodul târfei, du-te cu maică-ta cu tot, acolo unde stau târfele ! 
     
    Ma ascund să plâng. Mă ascund ca să ţin minte. Să nu-şi dea seama mama, că…
    Dacă un prinţ face aşa, lumea spune « Vaaai ce simţitor e ! ». Dacă plânge un bastard… aaa, e ranchiunos ca n-o sa aibă coroana… Aş vrea s-o am ca să vedeţi cât nu-mi pasă ! Zboară peste deal, piatră !! Uite, atâta îmi pasă. Rupe-te şi tu în două, surcico !! Aţi văzut ? Atât !!!
    Peştera bunicului… lasă… uite ce-a scris… uite…
     
  • Xander… iartă-mă… văd cum eşti… lasă-mă să-ţi spun ceva.  
    Tu ce mai vrei, fratele meu care nu e băiat de curvă… Nu mă auzi ? Țip pe dinăuntru, jumătate de frate! Urlu !!! Toţi spuneţi ce băiat bun sunt !!! Și vii să-mi spui a nu ştiu câta oară ce băiat bun eşti. Eşti… şi maică-ta vrea s-o omoare pe maică-mea !    
  • Spune… bine… hai să stăm jos… spune. Ma urăsc. Tu lipseai, să mă vezi aşa.
  • Îmi cer iertare pentru sora… noastră. Știu că ţi-e greu, şi mie îmi este. Am fost azi… ţi-am spus ce e Poarta. M-au dus să-mi arate lucruri… Tata m-a ameninţat să nu spun nimic, ai mamei m-au întrebat ce-am văzut. Nu am vrut. Le-am spus că dacă mai întreabă îi pârăsc tatei. Ție îţi spun. Tu vei fi împărat, nu eu. Va trebui să mor pentru asta. Aşa trebuie să fie, nu ştie nimeni. Doar tu. O ierţi pe Kalla ? Mă poţi ierta ?  
  • Nu de aceea o voi ierta vreodată, Aretus, şi pe tine nu am de ce. Dacă-i spuneai mamei tale, cred că eram mort. Mulţumesc. Și îti mulţumesc că mă socoteşti fratele tau, spui « sora noastră ». Ea şi Myriam nu…
  • Te rog, iartă-mă. Eu… nu pot face ce vor de la mine, Alexandros. Le vei ierta ? Kalla măcar… e mică, spune ce o învaţă mama.  
  • Tu cum de nu spui niciodată la fel ? Pentru tine de ce nu sunt plodul târfei Despina ? De ce am mâna ta în mâna mea ? Dă şi cealaltă mână. Aretus…
  • Xander… ?
  • De ce crezi ca e vorba de tine şi de mine ? N-ai auzit ce-a spus ? Țara asta e a ei şi-a soră-sii, tu eşti aici doar ca să… eu nici n-am voie să fiu !!!  
    Nu pot, nu pot să mai fac pe băiatul cumsecade… fir-ar… arăt ca un idiot…  
  • Te rog, o să… nu plânge, frate… Uită-te ce vor… să conduc flote, să conduc zeci de mii de oameni… Mama ţipă la mine de câte ori spun ceva, pe tata îl ştii…  
  • Și dacă-mi laşi tot mie, deşi maică-ta mă vrea mort, trebuie să le iert pe ele în schimb ? Frate, dacă ele cer, le iert. Komnenii nu jură. Ai spus că voi fi împărat. Să ceară.
  • Orice om poate dărui fără să i se ceară.
  • Într-adevăr. Mulţumesc. De tine o să-mi amintesc cu drag, frate.
  • Atunci… şi eu. Să fii un împărat mare, nu se poate altfel. Pe curând.  
    Ce bine că ai plecat, lăsaţi-mă odată !  Tu îţi dai seama ce mi-ai spus ? Doamne, cum să fac eu acum ? Ce vină are el ? Eu ? Copiii de pe plajă cred basmele cu Tezeu şi Herakles ! Eu trebuie să fac unul de-adevăratelea, să omor oameni ca pe muşte… pentru că el nu poate ? Și eu pot ? Spune-mi. Eu pot ?
     
    (După un an şi ceva, în acelaşi loc)
  • Bine te-am regăsit, peşteră. Îmi pare rău că nu l-am cunoscut pe bunicul, care scria toate astea pe pereţii tăi. Ei zic că erai nebun, bunicule. L-am întrebat pe tata, aproape că m-a repezit. Mama… mama a zis ceva grozav despre tine…  
    – Ce numesc oamenii, chiar şi taică-tău, nebuniile lui Anastasios, mâine va fi imperiul tău, fiule. Uită-te în ochii mei. Știu că eşti speriat. E bine aşa. 
  • Mama, frica… e si bună ?    
  • Da ! Cei care nu se tem să fie împăraţi vor fi învinşii grecilor. Începi să înveţi despre Lumea Nouă si cea Veche, văd că-ţi place, mă bucur. Puţină răbdare. Și… femeia aia. E primejdioasă, ştii pentru cine ? Întâi pentru sufletul ei.  
  • Niciodată nu mi-ai vorbit aşa, tu eşti o mamă aşa dulce…
  • Pentru că nu văzusem Imperiul în ochii tăi, băiatul meu adevărat. Acum îl văd. Mă crezi ?
    • Da. 
       
      (După încă un an şi ceva)
      Un fluture… ce soare, aproape să nu-l văd. Anastasios « nebunul ». L-au socotit şi eretic. Cu ce-o fi netezit… şi toate literele, cioplite, frumos… Aş vrea să pricep mai mult din ce-ai scris, bunicule. Mi-au spus că ai fost un prinţ mare, dar nu te înţelegea nimeni… dacă ajung să te înţeleg, ai să te bucuri ?
       
      Dacă fiinţele care se recunosc în eternitate nu ne-ar vedea deloc, starea lor ar naşte o închisoare, ai cărei « pereţi » ar fi însăşi nemărginirea dumnezeiască. Oricât pare de nebunesc, ele au nevoie de libertatea noastră mai mult ca noi. De aceea, unele o îngrijesc şi-o admiră, altele vor s-o fure.
      Bunicule, asta mi se pare greu. Poate mai târziu…? Fiinţele care se recunosc în eternitate…
      Când avem de-a face cu puteri peste priceperea noastră – dar ştie cineva sa spună care nu sunt peste ? – cele mai prosteşti întrebări pe care le putem pune sunt chiar cele de care ne agăţăm primele, din frică şi neştiinţă: de ce?, de ce eu ?, de ce acum ?
      Asta cred că pricep. Tu… chiar ai scris pentru noi ? Să nu ne fie frică, să nu întrebăm lucruri degeaba ? Bine. Tata zice cămeseria de principe este să ştii. Bunicule, ai scris aici cu mult înainte să mă nasc… ştiai ?  
      Trăim crezând că ne mişcăm printr-un gol imens, mânaţi de curgerea timpului. Un fir de nisip într-un fluviu.  
      Un fluture… iarăşi ? Ce au fluturii cu scrisul tău, principe Anastasios…?  
       
      După câteva ore…
      Doamne, vor s-o omoare pe mama. Mi-a spus Kritias. Cred că l-a pus tata, cred că şi tata se teme de Maştera. Fă cum ştii Tu. Pentru că, dacă-i fac rău mamei, mă cert pe lumea cealaltă cu Tine, m-ai auzit ? Cu restul faci ce vrei, dar dacă-i fac rău mamei din cauza mea, n-o să-ţi placă ! Sau fă-mă să înţeleg, sunt un copil… Dacă mă omoară ăia înaintea mamei… mama va muri şi dacă o lasa în pace. Spune-mi Tu. Spune-mi.  
       
      Dupa încă niste ore…
  • Ce ţi-au spus ? Alexandru ? Fără frică. Vorbim în română, puiule…
  • M-a oprit Kritias pe la prânz, nu era nimeni. A zis că vor să te omoare.
  • Hahahaha… Să mă omoare…! Vai de capul lor… hahaha… pai, să vedem.
  • Mamă…? Râzi…? Mamă…?
  • Alexandru. Nu L-au întrebat şi pe El dacă crede la fel ca ei. Și, puiule, au putere, sunt vicleni… tu crezi că lumea e doar a celor puternici şi vicleni ? Spune… este ?
  • Nu.
     
    A doua zi…
  • Alexandru, iubitule. Te roagă mama… să stai cuminte.  
  • A murit Aretus, da ?
    • De unde ştii ? Nu au vrut să spună, e de câteva zile… şi-a rupt gâtul, bietul copil.
      • Meseria de principe este să ştii…! Știu, pentru că altfel tata nu-l trimitea pe slugoiul ăla.
  • O, Doamne.  
  • Mamă, îmi pare rău de Aretus, dar pentru noi vin vremuri foarte grele, mama mea dragă. Și… să nu te lasi năpădită de griji fără mine.
  • Alexandru, puiule. Ia să stăm noi jos şi să vorbim.
    • Vorbim până ne băşicăm pe limbă.
  • Eşti băiatul Despinei, nu te-au schimbat cu altul ! Spune-mi, ce i-ai facut lui Kritias ?
  • Sunt băiatul Despinei şi al lui Gamaliel, ai auzit zvonuri că l-am speriat. Stai liniştită.
  • Spune cum a fost, te roagă mama !  
  • Pai… a venit la mine, m-am uitat la el… şi când m-a luat pe ocolite, l-am apucat de bărbiţa aia a lui de ţap, i-am răsucit-o puţin şi i-am zis : O, unicule Kritias ! Lasă răsucelile !
  • Vai de capul meu, băiatule. Și ce-a zis ?
    • Nimic, s-a dus sa vorbească cu tata. Am prins că ţi-a spus unchiul Photiade, e singurul mare domn din Curtea aia de trepăduşi. Mamă, ce e Poarta ?
  • Ți-a spus Aretus ?
    • Da, acum doi ani. Dar nu am înţeles mare lucru, era prea speriat. Ce e Poarta, mamă ?
      • Alexandru, Poarta e secretul puterii Okeaniei. Nu ştiu decât Principii şi puţini oameni. Kritias, dacă-i spune taică-tău sa stea în cap, întreabă cât şi unde…de aia ştie şi el. Fiule, e ceva atât de cumplit încât taică-tău, când vine de acolo, e făcut praf. Uneori nu vrea nimic, decât să fie lăsat în pace.      
  • Înţeleg. Vine să se ascundă. Dar Kritias nu e cum spui decât de ochii lumii. În felul ăsta, Maştera crede că aude de la el… aude doar ce vrea tata. Spune-mi ce e Poarta.
  • Ssst ! O să vezi. O să vezi curând.  
    În ce-mi bagă copilul…? Tu ştii mai bine. Tu ştii mai bine, Doamne. Se duce la peşteră… răsuflă, Despina, răsuflă…
     
    Încape universul într-un fir de praf ? Atunci, cum întrebaţi de ce Creatorul pare că nu ne vede ? Dacă se uita la noi aşa, cu toată nemărginirea, ne distruge. Eu sunt nebunul ?
    Pe urmă spuneţi : A făcut lumea şi a plecat. Asta nu e nebunie, e prostia lumilor.
    Veşnicia priveşte, şi o putem privi privi, doar cu nevinovăţia sădită în ochii altora.
    Aţi pus mâna pe ochi care nu sunt ai voştri ? Vai şi amar ! Îi vătămaţi veşnicia prietenă nouă ! Decât aşa, mai bine Nebun !  
    Tu, cel care vei citi. Vor cere de la tine nebuniile puterii. Fii prieten. Oricine ai fi, cu oricine va veni cu gând bun.
     
    Prieten…? Cum e asta ? Gând bun…
     
  • Xander…
  • Valentin ! Ce faci, drăgălaşule ?  
  • Eu… mi-a vorbit Kalla urât. A zis că tata e un italian pripăşit la ei la uşă şi că să… Dar nu-mi pasă. Mă primeşti să stau cu tine ?    
  • Din inimă ! Câţi ani ai tu ?
    • Șapte. Vrei să fim prieteni ?
  • Întotdeauna ! Cu bucurie !  
  • Vorbeşti cu Aretus aici ? Cu Anastasios ?
    • Cu mai mulţi !
      • Și ce le spui ? Am voie să aud ?  
  • Uite: Frate, am fi putut domni împreună. Tată. Pentru că nevastă-ta a otrăvit frăţia mea cu Aretus, îi închid ochii, sau mi-i închide. Komnenii nu jură. Și bunicul nu era chiar aşa de nebun… el poate ne-ar fi ajutat să fie altfel.
  • Dacă e aşa, sunt şi eu cu tine ! Mă fac mare şi…
  • Ne facem mari ! Hehe…
    Am înţeles acum, mulţumesc. Ce frumos ! Valentin, piticule. Să vezi tu…  
     
    Palatul princiar din Nea Thessalonike…
  • Înălţimea Voastră…!
  • I-ai spus ?
  • Da. A spus că…
  • Nu te sfii. Suntem singuri.
    • A spus… dacă vor s-o omoare, să facă bine să-l omoare înainte, cât mai pot. Înălţime, s-a uitat la mine… ceva se schimbă cu el. Numai tatăl dumneavoastră se uita aşa… iertaţi-mă. A zis… « Dacă ajung împărat, cuceresc patru imperii ca să am unde să le înşir maţele ». S-a oprit… a trebuit să plec ochii, a zis : Omoară-mă tu, acum, ca să nu fie aşa, poate îţi dă ceva ticăloasa aia. Și… ce mi-a mai spus, am scris aici.   …
      • Du-l la Poartă, fără zgomot. În două luni. Sa meargă cu Evgennis, eu nu voi fi aici.
         
         
        III  
        Cuceritorul
        Visul şi-a întâlnit moştenitorul, moştenitorul îşi întâlneşte prietenii, se fac soldaţi, ajung generali. Conduc armate, visul mătură lumea cu valuri de zeci de mii de oameni. Prinţul sfărâmă regi ca pe vreascuri. Visul urcă pe ziduri, pe clădiri. Sfânta Sofia, 3 Mai, Anno Domini 1603 : O săptămână, clopotele nu s-au oprit, zi şi noapte.
         
        În toamnă, Oraşul vibra sub Vis. Copilul de 11 ani care plângea în peşteră făcuse 43 de ani. Se spunea că el şi prietenii lui sunt ca semizeii, că ridică din turme de oi armate de lei. Se spunea că Împărăteasa Themis, o doamnă cu ochi de fier, trăsese cu tunul în turci. Se vedea că este însărcinată… parea că se împlinesc vis, peste vis, peste vis…  
         
        În faţa « Eliberatorului », necrezutul s-a făcut coroană. Un singur mare ametist de Africa, din care meşterii aproape că scoseseră tot, afară de o dantelă purpurie ferecată în aur.
        Ultimele pregătiri pentru defilare. Omagiul vasalilor… se plecau moştenitorului opt regate din Levant, regatul Okeaniei, Grecia Magna, zece coroane într-una. Visul spulberase tot ce-i stătuse în cale.
         
  • Sabia şi globul în stânga, coroana pe mijloc, sceptrul în dreapta ! Aşa, copilaşi. Pajii, mergeţi lângă ei, să nu se sperie, o să fie zgomot mare !
  • Aici suntem, domnule.  
  • Bine. Trompetele ! Acum ! Heralzii…!
    (Sunete de alămuri, salve de tun !)
  • Trimisul măriei sale, viceregele Simeon, aduce Împăratului Noii Rome steagul regatului Bulgariei !
  • Mnogaya leta, gospodine tsaryu !
     
    Ăştia cred că mă fac cel mai puternic om din lume. Chiar cei care spun că n-am “dreptul” –
    mai ales ei. Chiar şi voi, prietenii mei, afara de Mihalis şi de mama. Tu, Stylios, fără care nu luam coroana… fără care nici tu nu erai rege. Dreptul. Purtarea blasfemiei, mai degrabă.
    (Pe metereze, un ofiter : Trompete… încă odată… Foc !…)
    -Trimisul măriei sale, viceregele Radoslav, aduce Împăratului Noii Rome steagul regatului Serbiei !
    -Mnogaya leta, gospodine kralju !
     
    Mergi cu mine în Sfânta Sofia, frate Aretus ? Tată, vezi că mi se rupe sufletul ? « Un prinţ care a murit căzând de pe cal ». Cum să scrii în istorie « Știa dinainte »… « Am fost nemilos şi cu el »? « Eram mic, n-am înţeles ».
    «Un cap încoronat nu-şi cere iertare». Ce nerozie…
    (Trompete !… Foc !)
    -Trimisul înălţimii sale, principele Filip, aduce Împăratului Noii Rome steagul regatului Dalmaţiei !
    -Zivio kralj mnogo godina !
     
    Mama n-a fost niciodată sclavă. Bunicul a fost nebun, dar felul cum şi-a trăit nebunia… dacă nu-mi arătai, puteau încorona un măgar. Ajută-mă să iert mai repede. Am zis o prostie. Ajută-mă sa iert, fă aşa ca vieţile pe care le sting să aprindă mai multe vieţi. Restul ştii Tu.
    (Foc !)…
    -Trimisul Emirului din Damasc, vicerege al Siriei, închină steagul regatului Împăratului Noii Rome ! (Heralzi fac semn emisarului să vină cu steagul aplecat)
    -Hayye saggi’e maran malka d’Ruma hdatta !  
     
    Cum să vindecăm un vis otrăvit ? « Fă o minune, să pot ierta – în ce hal sună ». Zâmbim silit, sfinte, siluim şi un zâmbet… N-o să pot ridica privirea spre boltă, pică tinichelele, zicea tata.
  • Xander… mai e puţin şi trebuie să ieşim. După al Egiptului.
    -Stai, Andronic. Să spună Themis când. Unde e mama ?
    -Sunt în spatele tău, frumosule.
    -Mamă… tata ne vede. 
-Știu. Mi-a plăcut că ai zis, nu te-ai întrebat dacă o fi sau n-o fi.
     
    (Trompete… ultimul emisar !!! După asta, trageţi până iese Împăratul, oprim când iese, pe urmă trageţi până ajunge la Sfânta Sofia ! Ochii la mine… Foc !)
    -Trimisul Khedivului Egiptului închină steagul regatului Împăratului Noii Rome !
    -Allah yittawwel ‘umr Qaysar el-Rum el-Hadida min ‘and Khidawi Misr !
     
    Te faci că nu pricepi, mama mea nemaipomenită. Îl iubeşti, n-ai încetat să-l iubeşti.
    Tată, ne-am înţeles ca focul cu gheaţa… Și dacă erai cel mai netot şi rău prinţ al Okeaniei, nu meritai să mori înainte… e de negândit ce simt. Dar abia începe, nu ?  
  • Mamă… voiam să-ţi spun… Te iubesc.
  • Stai să vin mai aproape… Nu te mai gândi la ce-a fost, dragul mamei. Gândeste-te că acuşi-acuşi, dacă dă Domnul bine, sunt bunică. Nu te mai agăţa de altele. Faci asta… pentru mine ?
  • Mulţumesc că mi-ai adus aminte, mamă. Themis, iubito. Nu te mai încrunta aşa. Nu trebuie să fie totul în ordine până la ultimul vârf de ac.
  • Ba da ! Ne încoronează de două ori ?  
  • Bine, căpoaso. Zic altfel. Nu trebuie să dureze încoronarea cincizeci de ani şi domnia cinci.
    Ți-aduci aminte ziua noastră ?  
  • Pontonul din port. Sigur că mi-aduc aminte. Mi-aduc aminte cum scârţâia, şi cum s-a învârtit în jurul nostru un stol de pescăruşi, şi… colierul. L-am adus, uite-l.
     
  • Xander, mergem ? Împăraţii n-au voie la dulcegării cu nevasta.
  • Sst, Stylios. Mă cunoşti ?
    • Hai, Themis.
  • Hai. Neveste-tii, când era însărcinată, i-ai adus doar acrituri ? Mai trebuie să spun, Stylios ?
  • Am auzit. Aşteptăm.  
  • De când te-am luat, păreai o fată de cavaler politicoasă… şi o domniţă înfiptă… hahaha
    Când ţi-am spus că ne potrivim ca ghiuleaua cu gaura din zid, te-a umflat râsul de nu te puteai opri. Atunci am înţeles. Nebuna mea nebună… chiar le-am găurit zidul.
  • Mi-aduc aminte şi asta, dar minţi. Tu n-ai tras cu tunul. Săruta-mă, că dupa aia o sa atârne ăştia toate alea pe noi.
  • Mă predau ! Tu eşti bine ?
    • Da. Alexandru, a început să mişte din ce în ce mai mult… E drăguţ, mă gâdilă. Nu te pierde cu firea. Andronic… Domnule Cancelar, mergem. Mulţumesc că ne-ati aşteptat, domnilor.
  • Acum ! Să sune clopotele ! Tunurile ! Plecăm !
  • Faceţi loc Cancelarului !  
  • Xander ! Mi-a plăcut, frate, mare meşter.  
  • Ce, Stylios ??…Ce mă scoţi din sărite când mă iei de departe…!
  • Aia cu steagurile, frate. Creştinii îl aduc, ăilalţi îl închină. De unde ai scos-o, frate ? Hei, tu ! Hai cu copiii de casă, veniţi după mine, mucoşilor ! Vă gândeaţi că vedeţi aşa ceva ? (Chicoteli)
     
    În faţa Sfintei Sofia
    Dac-o să stai prea mult, închis cu mine în cercul ăsta, cred căȚie o să-ţi fie mai greu. Dacă am spus o nerozie, n-o lua în seamă. Dacă e bine, adu-mi aminte. Patriarhul îmi va da sabia, o va cere înapoi. Adu-mi aminte.
    (Heralzi ): Popor al Noii Rome ! Principele Alexandros Theodoros Anastasios, « Eliberatorul », merge pentru a fi încoronat Împărat, Augustus şi Autokrator !!! (Trompete, strigăte, clopote, tunurile trag asurzitor…)
    Scrisoarea unui ambasador : Majestate, lucrul care aproape ne-a încremenit pe toţi… În loc ca regalia să fie duse de mari nobili, au fost purtate de copii orfani, adoptaţi de magnaţi ai grecilor. Unii erau mici, ar fi putut să scape ceva pe jos…!  
     
    IV
    Împăratul de doi bani
    Frontiera dintre Imperiu şi Sultanatul Anatoliei, sfârşitul verii lui 1645.
    Nişte tâlhari turci. Un călugăr batrân, ciung de mâna stângă. Pantele unui deal pietros din sudul Cappadociei. Marş forţat, lovituri, căzături – ca să se distreze, răpitorii îl smuceau de funia legată de gât. N-aveau încă habar pe cine pusesera mâna…
     
    Părintele Petru ţinea în sine un zâmbet, ca să nu-şi scoată din sărite, daca ar fi zâmbit pe faţă, « tovarăşii de drum ».  
  • Ce mormăi acolo, popo ? Te pomeni că te rogi pentru noi ? Nu te mai ruga, n-avem nevoie.
    Dar poate am eu nevoie.
  • Mişcă mai repede, n-avem timp până la miezul nopţii !
  • Ce dracu‘ vrei să faci cu moşul ăsta, Mahmud ? Nu dă nimeni doi bani pe el…
    Pe mama au dat patru sute cincizeci şi cinci de monezi de aur ! Cât pe ce să se răzgândească Phidias !  
  • E îngrijit destul de bine, o fi neam de boieri. Dacă nu scoatem nimic, n-ai decat să-i iei gâtul.
  • Hai, hai, că mai dăm cu tine de câteva ori de pământ şi ajungem ! Taci, ha. Dacă n-ai ce sa spui… !
    Fiecare cum poate, eu n-am ce spune, voi n-aveti ce tăcea…    
    Căpetenia tâlharilor era un zdrahon bărbos cu o faţă schimonosită. O brăzdau două cicatrici, una în plin obraz drept, care trăgea de colţul gurii, alta trecând de deasupra ochiului stâng până spre nas. Pe ochi era legat un petec negru. Tovarăşii îi spuneau, de altfel, Mahmud Chiorul.  
    La poalele dealului, Mahmud a făcut semn celorlalţi că se pot opri. Cineva a făcut foc, altcineva trăgea de una din cele două capre furate…  
    Mă simt ca o carte din care curg pe jos literele.
     
    (Anastasios) Când avem de-a face cu puteri peste priceperea noastră – dar ştie cineva să spună care nu sunt peste ? – cele mai prosteşti întrebări pe care le putem pune sunt chiar cele de care, din frică şi neştiinţă, ne agăţăm: de ce?, de ce eu ?, de ce acum ?  
    Cautăm, dăm răspunsuri, nu recunoaştem neputinţa, fără ruşine. Întrebăm, răspundem, şi cu o neruşinare mai rea, adăugam blasfemia : învinovăţim puterile nevăzute, şi prin ele pe Creator, că suntem robii destinului. Și numim orbirea noastră ca fiind a lor.
    Unii cred că zeii sunt mari şi nemaipomeniţi. Zeii sunt o precupeaţă care uită coşul în târg. Un beţiv care mormăie ceva. Când au ajuns coroane şi imperii… ferice de cine poate desface.
     
    (Monahul Petru) Tu ştii mai bine. Aşa. Am scăpat de grohotiş. Mamă, mă crezi că mă umflă râsul ? Știi mai bine, mai mult, mai departe… Bunicule, cât te-ai luptat să schimbi slujba încoronării. Da, greu de desfăcut. Miros de sânge…
     
  • Ai tăiat ca idiotul capra bătrână ! Aia e, atâta te duce.
  • Am crezut că o ţinem pe aia bună pe mai târziu…
  • N-ai crezut şi că behăie mult, nătăraule. Bine… vedem.
  • Ne omorâm pentru două capre, câţiva bani de aramă…
    Și un ţap, cam jerpelit. Să slujim… fără multă behaială !
  • Ține-ţi fleanca ! Bine că suntem destul de departe.  
    Mama ca mama… Tu chiar râzi cu mine ? Destul de departe !  
     
    Apomera
     
    Acestea sunt scrise de mine, Alexandru, devenit monahul Petru. Ca împărat, a trebuit să scriu pe lume cu ceva numit « puterea Okeaniei ». Deşi lucrăm de pe vremea lui Demetrios Întemeietorul, lucrul uimitor şi teribil este că tot nu ştim prea bine ce este Poarta. Dar ceea ce pare mai nebunesc, şi e de fapt simplu şi adânc, este că peştera bunicului meu a scris pe un fluture, iar eu, în prima zi a captivităţii mele, am văzut căpot sluji unor tâlhari. Și socotesc aceasta un triumf alImperiului cu totul nemeritat şi cu totul străin minţii mele.  
     
    Promera – Lumea din Oraş, la procesiune
     
    Arab : Ce să zic… ne-au pus să intrăm cu steagurile plecate.  
Persan : Lasă, am auzit că vă jupoaie mai puţin ca turcii. Nu te uita urât.  
    Băiat de bani gata, din caleaşcă : Ce-s întortocherile astea, frate ? Intră în cămaşă şi nădragi, parcă văd că iese ca o sorcovă… ce circ. Frate, da’ mi-au plăcut giuvaierurile… pff… şi le duceau niste copilaşi ! Frumos !
    Ofiter din gardă : Băiete, tu stai jumătate din viaţa ta la fereastră, caşti ochii la ce-ti trece prin faţă, pun rămăşag cătrimiţi slujitori şi ca să-ţi aducă apă. Vino mai pe seară, au pregătit artificii cum n-ai mai văzut. (Pe alea le pricep şi mai proşti ca tine…)
    Cărturar : Mda. Prost gust de mocofani ajunşi.  
    Alt cărturar : Cu ce vrei să-i lase mască pe ceilalţi mocofani, te-ai uitat cum erau îmbrăcaţi ambasadorii ? Bănuiesc ca familia ta făcea comerţ cu turcii. (Celălalt se uită acru…)
    Precupeaţă : Da’ cum a rămas nevastă-sa borţoasă… el trebuia să fie la război atunci ?
    Alta precupeaţă : Vezi, bărbată-su’ cel puţin era la război, al tău unde era când îi puneai coarne, la cârciumă ? Hei, doamnă, mai lăsaţi şi pe alţii să vadă… !    
    Doamna din mica nobilime : Da, mă rog… poftiţi. Vaai, iubitule, ce zi ! Ferice de noi că am apucat aşa ceva… (se şterge cu batista)… Mă simt în al nouălea cer !    
Precupeaţa : Stai liniştită, pare că-şi iubeşte nevasta.
    Un turc : Lasă că se întoarce roata, ajunge pe mâna alor noştri.El, următorul…
    Alt turc : Nu mai vorbi aşa tare… suntem noi pe mâna alor lui.
    Primul turc : Deocamdată…
    Ofiţer din gardă (în turcă): V-am auzit, şi… azi vă las în pace.
     
    Anastasios : Încoronarea e o prostie îngăduită de Dumnezeu. Vă mulţumesc pentru ce m-aţi lăsat să schimb ; dacă am greşit, numiţi-mă şi prost. O să mă bucur de cuvintele acestea, de dincolo. Ele m-au scris pe mine, nu eu pe ele. Și nebunia. Nu mă supăr, dimpotrivă.
    Alexandru : Două nopţi după aceea, am ieşit în Oraş cu mama. Mama trecea uşor drept grecoaică de-a locului, pentru că nu vorbea doar greaca de Okeania, ci şi pe cea de Tracia. Am mers să mâncăm la o cârciumă, cineva a întrebat-o dacă e din Thessalonic sau Bulgaria. La care mama: N-ai idee, omule…din care Thessalonic. Ăla, săracul, a rămas cu gura căscată. Ne-am uitat aşa, la oameni, mâncarea era bună, doar că eu, tot cu ale mele… Și mama : Dacă îmi strici şi gustul la carnea asta, te bat ! Potoleşte-te ! Azi cinstim pe înălţimea sa friptura. Mi-a zis-o pe greaca « de la noi », « boierească ».
    Promera
    În altă parte în Oraş…
     
    « Anastasios I, zis Strălucitorul, a fost principele de la care Okeania a luat avânt spre mărimea şi puterea unui regat asemenea cu cele mari ale Europei. Principele a fost fiul lui Mihalis « cel Mare », care a folosit cel mai bine bogăţiile ca săcumpere, să îmbunatăţească, să facă marile depărtări mai uşor de străbătut ».  
  • Stai. Nu scrie asta. Șeful zice : cât mai puţine lucruri care sădea de gândit că faceau ceva nemaipomenit. Mută treaba de la strălucire la strădanii, greutăţi aproape de neînlăturat.
  • A, am înţeles – să nu creadă că avem ceva magic.
  • Și aşa tot asta cred.
     
    În altă parte în Oraş…
  • Va sa zică. Ce scriai aici, domnule ?
  • Vă rog să mă credeţi, e jurnalul meu… lucruri obişnuite.
  • Obişnuite. Tu crezi că grecii nu au cunoştinţă de cerneala care apare doar dacă hârtia e încălzită puţin ? Avem chiar de mai multe feluri. Te uiţi ca şi cum ţi-a venit ceasul. Nu ?
  • Da, domnule…
  • Nici pe departe. A sosit ceasul să lucrezi cu noi. Pari bun ladescrierea navelor. Noi vrem să le descrii pentru stăpânii tăi aşa cum îţi spunem noi… afară te aşteaptă prietenii mei cu ceva aur şi alte propuneri simpatice. Uite şi nişte vin.
    (Iese)
  • E fricos. Nu cred că poate fi adus de partea noastră, o s-o ia razna. Ia-i gâtul după ce termină de scris.
     
    Într-un cartier dubios…
  • Șefule, am un proxenet, doi hoţi obişnuiţi, unul cu mâna înarmată şi patru vagabonzi.
  • Ala cu mâna înarmată – la spânzuratoare. Restul – Okeania, cu vasul de săptămâna viitoare. Sper ca le plac opalele.
  • Opalele… ?
  • Să sape dupa ele, nătărăule. E cerere mare de când am luat Oraşul. Ai grijă de bietele femei.
    Alexandru a zis că, şi dacă au facut nefăcute, să fie socotite mai degrabă neştiutoare decât răufăcătoare.
     
    Capitolul I
    Puterea, fluturele
     
    Monahul Petru, Cappadocia, 1645
     
    Slujba încoronării era complicată şi înainte de Anastasios. Unora li s-a parut că bunicul a vrut s-o facă cea mai complicată. Îmi dau seama că tata, după ce l-a detronat, aproape că s-a temut… cele mai scumpe patru perle ale regatului pe coroană, dar « scurtăm asta, scurtăm astalaltă… nu suntem încă împăraţi ». La început n-am înţeles ce voiai, Gamaliel « Magnificul », părea o viclenie de-a ta.
    « Nu suntem încă împăraţi ». Nici eu n-am prea fost… bine, tată. Frica poate micşora inima. Bine. Nu. Nu azi.
    Bunicul a scris că s-a întrebat multă vreme : Ce i-ar plăcea lui Dumnezeu să făgăduiască un principe când urcă pe tron ? Komnenii nu jură, Komnenii pot făgădui că iau aminte… Frumos, dar… ce spunem acolo e cu neputinţă, şi nu va fi vreodată altfel. Binecuvântări… blesteme… Bine.
    Tu ştii mai bine. Tu. Oricine ai fi, oricine ar părea că eşti. Eu nu ştiu. Aleg să fie aşa.
     
    Am în gură gustul de praf de care zicea mama când povestea de… uh.
    De câte ori am căzut de pe cal aşa, mai rostologit ? Ha, da, la Sofia, când coboram panta muntelui, atunci am luat una de mi-au sunat clopote în cap… bine că eram cu armură, altfel ăştia de azi duceau de funie pe altul…
     
    Cu destulă îndrăzneală, aş zice, am schimbat şi eu ceva. Pe faţă, era vorba de a încorona prima dată o femeie… Anastasia, iubito. Am scăzut puţin din nebunia iubitoare şi aspră a lui Anastasios pentru ce a trebuit să spui că iei asupra ta. Când soră-ta n-a vrut coroana Okeaniei, aproape am răsuflat uşurat… pentru ea.  
     
    Mihalis, omule al inimii mele. Doar tu şi Themis aţi priceput, pentru că tu şi ea aţi ucis cei mai mulţi afară de mine… şi…
    Dacă mor de mâna amărâţilor ăstora, va trebui să le opreşti pe fete. E limpede ce vor face… de la noi au învăţat… sfinte, cum sună. Nu râde, Komnenos, că-i stârneşti pe noii tăi prieteni.
    Nu azi, bunicule. Azi micşorăm noi frica.  
     
    1 Octombrie 1603, în Sfânta Sofia
     
    Sfinte Dumnezeule, sfinte tare…
  • Cine este acesta, fraţi slujitori, pe care l-aţi adus în faţa Sfântului Altar ?
  • Este Alexandros Theodoros Anastasios…
    Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi…
    -…adus de noi cu voia poporului, să fie încoronat Împărat al Noii Rome.
    Sfinte Dumnezeule…
  • Ai auzit, fiule, ce aşteaptă poporul de la tine ?
  • Am auzit, Preafericite Părinte.
    Sfinte tare…
  • Ia seama, dacă e pusă aceasta pe capul tău, înăuntrul ei vei fi singur cu Dumnezeu şi răspunzător pentru toate faptele tale, pentru cele pe care le-ai făcut, şi pentru cele pe care nu le-ai făcut, dar erai dator să le faci.  
    Miluieşte-ne pe noi…  
  • Că este de negândit, încununându-te în numele Domnului, Făcătorul Cerului și Pământului, dacă împărăţia nu va merge bine, să spui că binecuvântarea Celui de Sus are lipsuri. Ai luat aminte ?

  • Am luat, Preafericite Părinte.  
  • Aduceţi cizmele !
    …şi Fiului, şi Sfântului Duh, şi acum şi pururea şi în vecii vecilor, amin.
  • Încalţă-se robul Lui Dumnezeu Alexandros Theodoros Anastasios cu chipurile mergerii din putere în putere, ca să se arate în faptele lui mărirea Numelui Dumnezeului dumnezeilor, din Sion…!
  • Saccosul !  
    Puternic…! Sfinte Dumnezeule…
  • Îmbracă-se robul Lui Dumnezeu Alexandros Theodoros Anastasios cu veşmântul puterii, în Numele Celui Care Se îmbracă în lumină ca într-o haină…!
    Miluieşte-ne pe noi…
  • Brâul !  
  • Încinge-se robul Lui Dumnezeu Alexandros Theodoros Anastasios cu semnul stăpânirii, în Numele Celui Care s-a încins cu puterea Crucii şi a stăpânit peste patimi şi peste moarte, ca să se zdrobească de El porţile iadului şi să ne aducă nouă Învierea…!  
    Fără de moarte, miluieşte-ne pe noi…
  • Lorosul !
  • Se aşează pe robul Lui Dumnezeu Alexandros Theodoros Anastasios stăpânire în Numele stăpânitorului peste tărie, izvor al luminii fara început, nezidită, şi ziditor al cerului şi pământului, păstorul cel bun, a cărui stăpânire s-a facut peste umărul Lui…!  
    Sfinte Dumnezeule… sfinte tare…
  • Sceptrul !
  • Se pune în mâna robului Lui Dumnezeu Alexandros Theodoros Anastasios toiag binecuvântat cu dreptate, chipul stăpânirii Celui care a purtat în mâini pentru noi trestia batjocurii şi a răbdat numirile de ocară, ca să păstorească popor ales şi seminţie sfântă, iar neamurile duşmănoase să le sfărâme ca pe vasul olarului…!  
    Miluieşte-ne pe noi…  
  • Globul !
  • Se dă robului Lui Dumnezeu Alexandros Theodoros Anastasios semnul şederii de-a dreapta puterii, cu aducere aminte că a stat de-a dreapta crucii tâlharul binemărturisitor, vorbind faţă către faţă cu Cel care ţine pământul cu mâna…!  
    Primeşte sceptrul de la domnul tău, Cancelare…!
    …şi Sfântului Duh… Sfinte fără de moarte, miluieste-ne…
  • Ia sabia, fiule, şi adu-ţi aminte că, adus în fata judecăţii puterii lumesti, nevinovat, Stăpânul şi Mântuitorul nostru a zis judecătorului « Nicio putere n-ai avea asupra Mea, dacă nu ţi s-ar fi dat ţie de sus ».
  • Amin, Preafericite Părinte.  
    Mărire Tatălui, şi Fiului…
  • Ia aminte că aceasta văzută este chipul sabiei nevăzute, cu care Domnul Domnilor pătrunde la încheietura între suflet şi trup pe tot omul, şi descoperă Sieşi deasupra înţelegerii faptele noastre, ca să fie vădite de pe acum pentru judecată, să-ţi aduci aminte înainte să o scoţi din teacă pe aceasta care se vede !  
  • Amin, Preafericite Părinte.
  • Dă sabia înapoi. Ia sabia şi dă acestuia sceptrul la loc, Cancelare.
    …şi în vecii vecilor, amin.
  • Aduceţi mirul şi coroana!  
  • Se pecetluieşte robul Lui Dumnezeu Alexandros Theodoros Anastasios cu pecetea Împărăţiei cereşti, ca să lumineze şi să prisosească în el lumina sfintei şi dreptei măriri pentru cea lumească…!    
    Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi……………..
  • Se încoronează robul lui Dumnezeu Alexandros Theodoros Anastasios : Basileu şi autokrator al romeilor, basileu al Bulgariei, Serbiei, Dalmaţiei şi Albaniei, al Siriei, Iordaniei, Libanului şi Egiptului, al marelui regat de peste mări al Okeaniei, întâi apărător al Bisericii Sfântului Mormânt din Ierusalim, mare principe de Calcedon, Efes, Niceea…
    Axios ! Dignus est !
    Polyhronia, kyrie vasilé ! Întru mulţi ani, Doamne Împărate !
     
  • Popor al Noii Rome ! Visul nu s-a împlinit. Visul abia începe! Asta este tot ce are să vă spună vocea lui Alexandros Komnenos ! Restul visului… e în noi toţi ! (Tunuri, urale, oameni dansând…)
     
    1645, între turci… ameţit de căzături şi lovituri
     
    Bunicul Anastasios : Trăim crezând că ne mişcăm printr-un gol imens, mânaţi de curgerea timpului. Un fir de nisip clătinat de valuri pe malul unui fluviu.  
    Putem turna tot fluviul în firul de praf ? Atunci, cum întrebaţi de ce Creatorul pare că nu ne vede ? Cu ce să privească ? Dacă se uită la noi aşa, ne distruge. Veşnicia nu poate privi cu altceva decât cu sine însăşi. Eu sunt nebunul ?
    Pe urmă o spuneţi pe cealaltă : A făcut lumea şi a plecat. Asta nu mai e nebunie, e prostia lumilor.
    Doar nevinovăţia dăruită altora îmblânzeşte veşnicia privirilor.
    Dacă n-am văzut rău, nu ni se va gasi rău.
    Dacă am şi dăruit privirea care nu găseşte vină…
     
    Kalla : Du-te cu ea cu tot, acolo unde stau curvele !
    Alexandru : Unde stau curvele, Kalla…? Dar cei care merg la curve…?
  • O să te spun mamei, are ea grijă de tine ! Tata a greşit cu maică-ta pentru că e o vrăjitoare parşivă !
  • Ce treabă am eu cu voi ? Ma duc să vorbesc cu bunicul ! Ia mai lăsaţi-mă !
  • Nebunul dracului !
  • Cum spui tu. Cum spuneţi voi acolo.
     
    Anastasios : Cum să vorbim de Dumnezeu noi, care am uitat nevinovăţia ? Noi, care părem pierduţi, care nu mai ştim cum este. Cum ?
    Ochiul Lui e nevinovăţia sădită în miezul vinei. Nu este doar iertare. Este a nu mai putea să găsim vină, de dragul Ochiului.    
    Altfel, îl orbim. Eu sunt nebunul ?  
    (Urme de bolovani aruncaţi în perete).
     
    Veşnicia ? Dacă ajunge prea uşor la firul de praf numit «om», răbufneşte în noi ca un vis, robii visează regi, peste regi, peste regi… vis veşnic… robi veşnici.  
    Abia când iubim pe cei care nu răspund începem să aflăm cum suntem, faţă de cum credem.
    Vai, dar priveşte în inimă !  
    Ce credeţi că avem în inimă de care El nu ştie ? În inima mea e un nebun plicticos.
    (Urme de bolovani aruncaţi în perete)
     
    (Scris afumat cu ceva, pare cu dinadinsul)
    Cred că singurul lucru care nu plictiseşte pe cineva veşnic este ce frumuseţe găsim, privind în inimile altora. Chiar când vedem acolo un pustiu, un nebun… poate şi pe dracul gol.
    Pentru asta mă socotiţi nebun, şi pentru ce numiţi voi imperiu. Eu am înebunit de plictiseală !
     
    Se scobeşte în nas, pe urmă, cu acelaşi deget – în dinţi. Suge măselele. Se strâmbă. L-o durea vreuna ?
  • Cum te cheamă, popo ?
  • Petru.  
  • Câţi ani ai ?
  • Am sărit de optzeci… nu mai ţin minte.
  • Aha. Și când erai în lume, cum te chema ?

  • Are vreo însemnătate ?

  • Dacă vrei să-ţi plesnesc una peste bot, n-are niciuna.  
  • Nu ţin neapărat, mă chema Alexandru.  
  • Haha, şi atâtea ai cucerit, Alexandru-cel-Mare, încât ai dat toate dracului şi te-ai făcut călugar… Ce făceai în lume ? Pari zdravăn şi acum, n-ai o mână… militar ?
  • Militar. 

  • Ofiţer ? 

  • Da, ofiţer.  
  • Eşti una din leprele care ne-au omorât părinţii şi ne-au închis în ciozvârta asta de ţară ! Ia de-aici !
    Câţi sunteţi, nu băgasem de seama ? Vai, Komnenos… o scatoalcă ţi-a înmulţit turcii ! Fă un pustiu de bine şi ţine-ţi firea… viteazule.  
    Palma a părut să adâncească zâmbetul în peştera lui Anastasios. Răsăritul auriu, de primăvară în toi… copiii, marea, păsările… iedera înconjurând soarele ieşit din mare, care privea înăuntru. Mirosea a plajă udă, alge şi sare, gâze zburau prin aer, un fluture se oprise din zbor pe peretele cu inscripţii…    
    Ăsta e nespălat rau şi are un turban aşa murdar că aproape nu i se mai vede culoarea. Se scarpină la subţiori, şterge mâna pe iarbă…  
  • Uite la plodul de curvă, când e la capătul prost al scatoalcei…! Ce te zgâiesti aşa, crezi că mă faci om mai bun uitându-te ca la un câine de pripas ? Nătăraule !
    Încă unul… S-a certat cu ceilalţi pentru o ciozvârtă mai mare, pare şi un fel de şef. Se uită la el dacă vor să facă ceva mai serios, mai ales când nu e Mahmud atent. Mahmud era sa-i dea o poacă, pentru că s-a certat pe carne… s-a certat ca săafume ce rămăsese… s-a certat peste tot.  
  • Grrrhh. Bună carnea, păcat că n-avem nişte pâine. Zi, popo, ofiţer mare ?

  • Poate mai mare decât era talentul meu. 

  • Haha, jigodie. Na, să fii scutit de întorsul obrazului.
    Omule… ia te uită… ce-ai scuturat de pe mine. Mă căutam ca să mă pup pe mine însumi. Poate ca ţipai prea tare la ei, bunicule. Zic şi eu.
    Altul – un pic « dichisit », dacă se poate spune aşa. Singurul care a căutat apă să se spele pe mâini. Are haine rupte, dar mai puţin murdare, barba şi mustaţa tăiate scurt şi un nas lunguieţîntre doi ochi puţin prea apropiaţi. Se uită din când în când cum e privit, îşi netezeşte şalvarii…  
  • Ia zi, Alexandru-cum-te-mai-cheamă, ce-ai învăţat aici, la peşterile care fac popi ?
    Am învăţat ca toţi barbaţii desfrânatei care a adus mir şi lacrimi sunt în rai.
  • Te pomeni c-ai găsit raiul… ne duci şi pe noi acolo ? Du-mă şi pentru scatoalca asta !  
    Nu ştiu dacă pot. Hotărăşte Cel căruia i-am înapoiat sabia. Și daca nu dă semn… să hotărască un fluture.
     
    Fluturele palpita, aşezat pe cuvinte. O bătaie de aripi în jos aducea un val de lumină din tot cosmosul în mica vietate, iar în sus – trimitea ecoul în toate lumile.
    Zâmbet. E fiica prinţesei. Palatul ei este unde voieşte sa-l aibă… Alexandru Theodoros Anastasios Komnenos Doukas Angelos Hyerakides… prea multe nume. Cosmos… kosmé… frumuseţe.
     
    Mahmud clipeşte din ochiul teafăr.
  • Uite la el ce moacă face. Ti-a căzut tencuiala…? Aşa sunt turcii, rămâi fără tencuială şi cu părul vâlvoi.
    Amin. Părul să stea oricum. Amin.
    Ăsta care pare să fi văzut ceva e chiar urât. Te poţi gândi că cine a închipuit basme cu vrăjitori care sperie copii vorbea de el. Și sfrijit.
    Ultima palmă ciufulise mai rău părul mare al monahului şi aproape că îl trântise pe-o parte. Sfrijitul s-a ridicat repede, l-a apucat de păr şi a facut mai uşor de văzut o cicatrice rotundă, cât ar pune cineva trei degete de la mână, cu urme de cusături, pe partea dreaptă a capului.  
  • Mahmud ! Mahmud, dacă ăsta e cine cred eu, e o zi mare !
  • Ce vrei să zici, Altân, pocitanie ?  
    Altân l-a apucat de piciorul stâng şi i-a scos sandaua jerpelită care-i acoperea puţin degetele.
  • Asta, Chiorule. Are pe dreapta capului cicatricea lui Baş-Șaitan şi degetul mic de la piciorul stâng strâmb din naştere, ca toţi Komnenii. Cicatricea i-am văzut-o cu ochii mei, când jivina sărbătorea nuş’ ce mare victorie, eram un băieţandru, n-o uit în veci… Mahmud, auzi?
  • Bine, stai să mă uşurez. (Bombăne ceva).  
    Încă unul. Pândise să termine toţi, luase din nou la ros nişte oase… se uită cu jind la rămăşiţa de capră pusă la afumat… nu îndrăzneşte. Îşi suge şi ăsta dinţii.    
  • Porc nenorocit ! Faci pe nebunul, poate crezi că Dumnezeul tău îţi face vreo plecăciune acum, că eşti popă, sau îti pregăteşte vreun ciolan de ros ! Na, ptiu !  
    Un os de capră ros de carne. Mulţumesc. Îmi plăcea atâta să râd, şi-mi place încă.
    Ăstalalt e gras şi spelb. De la început nu era la largul lui, gâfâise o grămadă pe drum. Se dă înapoi de câte ori vorbesc « şefii »… Era cât pe ce să ia şi el o scatoalcă.
  • Ce te uiţi aşa la mine ?
    Un sac, în care ţinuseră mâncare, nespălat de cine ştie când…
  • N-ai nevoie să ne vezi, ucigaşule !  
    Sacul murdar devenit legătură pe ochi.
    Altân…  
  • Mahmud, trezeşte-te, jur că e Komnenul, e Șaitan. Chemaţi-l pe Ahmed, l-a văzut şi el la Constantinopole, îl ştie !
  • Eşti sigur că ăsta e Alexandru Komnen, făcut popă ?

  • El şi nimeni altul !
  • Altân, dacă ai dreptate, suntem eroi!  
    Un picior în piept.
  • Cum e, jigodie, când n-ai armate şi nu te mai ţine cureaua ? Ptiu ! Trimiteţi la Ahmed-Ceauş ! Mare e Allah !
    Armate. Ce miros frumos… se zbate… vrea să iasă ? Că nu pot să cred în Crez… nu prea pot cum s-ar cuveni, dar că m-au trântit între flori… şi… Komnenos, cum vezi tu fluturi prin cârpa asta…?
     
  • Lasă-mă să trec. Nu-l atinge nici în vis.
    Tu eşti…?  Am murit ?  
  • Zi, ticălosule, tu eşti Komnenul cel mare ?
  • Eu sunt, prietene, poate vrei să te odihneşti, la ce văd ochii mei.
     
  • Când vine Ahmed, jur pe mormântul mă-sii şi al maică-mii şi pe ochiul meu teafăr că ai să-ţi cerşeşti moartea ! Ce mama dracu’ văd ochii tăi ?
    Încă o palmă aproape că facu să zboare cârpa legată în jurul ochilor.
  • Îmi cerşesc moartea oricum.
    În spate, un tinerel, cel mai mic de vârstă, tresărise când a vorbit zâmbetul.
    Nu i s-au mişcat buzele când a zis… Allah, ei n-au văzut… Pe cine am răpit…? Fluturele !… Allah, fluturele !
     
    Mulţumesc. Este o mare cinste… Opreşte-mă. Dacă plâng, ar putea crede că e din cauza lor. Bunicule… Ceilalţi au descâlcit ce-au putut din ghicitori. Pentru că am descâlcit cel mai mult, am devenit cel mai vrednic smintit… te-am purtat cu mine toţi anii ăştia ca să…  
     
    Mahmud…
  • Pace ţie, spurcăciune grecească ucigaşă ! Ptiu !
    Mulţumesc, pacea să fie cu toţi.  
    Spelbul…
  • Mai lăsaţi-l, că dacă-l tăbăciţi atâta tre’ să-l cărăm în spate !
    Mamă. Erai aici ? Ți-au lăsat pielea în Shiraz, mie îmi lasă muşchii în Cappadocia. Tu chiar vrei să mă umfle râsul ?  
    Ahmed Ceauş venise în goană. Bătrânul a mai auzit o grămadă de cuvinte urâte, după care… Cât să dureze, dacă să fie mai mulţi martori, ca să se ştie, alte lucruri cumplite. Nu mai voia să-i audă, bănuindu-se c-ar putea gândi ceva de rău.  Atunci, o frântură de secundă, ecoul fluturelui, plecând, a spus « revin ».  
     
    Anastasios : Plec împăcat că mi-am terminat treaba. Dacăvederea libertăţii poate să-şi găsească ochii, las o moştenire de care nu sunt întristat. Ce e aia că sunt nebun. Fireşte că sunt !
     
    Apomera
    Acest capitol a fost scris de bunicul meu, Anastasios, pe mintea mea însăşi, pentru  zilele când a fost eliberată de visul nebunesc numit « domnie ». Îmi venea să râd, deşi nu se purtau foarte simpatic – el a trebuit să ajungă nebun ca săscrie, eu să mă vindec de o nebunie ca să pot citi.    
    Bunicul a fost hăituit o viaţă pentru că-şi pierduse nevinovăţia, sau aşa a crezut dânsul. A fost împătimit de femei şi înţelepciune, şi când soarta i-a răpit-o pe bunica Surya, pe care o iubise mai mult decât pe sine însuşi, înţelepciunea s-a încăierat cu vinovăţia în mintea lui. Dar dacă el nu ar fi înnebunit, iar mama nu şi-ar fi păstrat mintea întreagă în toata nebunia de la Curte, eu aş fi făcut doar ce face orice cap încoronat când primeşte multă putere – aş fi distrus vieţi, din ce în ce mai multe, şi, până la urmă, poate şi lumea noastră cu totul. Căci puterea Porţii, deşi nu e însufleţită, şi nu caută cu dinadinsul aceasta, pare gândită ca să împingă oamenii la lipsă de măsură.
    Am aproape optzeci şi opt de ani, mi se pare că am trăit doar ceva peste o săptămână… e mult. Unii oameni, sărmanii, nu ştiu dacă trăiesc cu adevarat câteva minute într-o viaţă.
    Multă vreme, în nebunia din capul meu, m-am învinovăţit că am fost neiertător, îmi spuneam că, dacă mi-aş fi iertat surorile când Aretus mi-a cerut-o, poate că i-aş fi uşurat sufletul şi acea întâmplare nefericită nu l-ar fi ucis. Îmi spuneam chiar – ca şi cum mai putea schimba ceva – că aş fi putut fi strategul lui iar el – un împărat mai paşnic decât mine, cum, de altfel,voise tata. Prostii. Trufie subţire. Cine nu a trăit cu adevărat, fără lucruri lipite pe el de lume şi de oameni, nu poate ierta. Niciun vis nu poate ierta alt vis.    
    Minunea a fost că sunau altfel acele cuvinte în mine. Dacă e pusă ocara aceasta pe capul tău… dacă eşti îmbrăcat cu batjocura ca şi cu o haină… unde ţi-au fost minţile atâţia ani, mai puţin înţeleptule decât un fluture…?