elegie. lipsa mărturisirii – dr alexandru theodor amarfei

din nori de litere solzi luminaţi în apus

murmură înspre uitare cuvintele. din sus

nu se vede niciun soare-adormind în ocean

pentru-ndulcit urme amare de amintiri 

unde în răzvrătire se descalţă de maluri

rostesc fără vânturi cele neascultate

nu e loc. totu-i fluid. nu-i niciun continent

robia nu-şi poate uşura legămintele

istorisiri liberează fluide corăbii

ies piscuri din adânc şi muşcă apusul lent

ecou din ziduri sfinte toarnă-n pânze elan

iau rădăcini în cer oasele subţiate   

ieşiri de piscuri din adânc, muşcând apusul lent 

fac străvezii spre uitare cuvintele

nu e loc. fluid e totul. nu-i niciun continent

pentru-ndulcit urme amare de amintiri 

robiei neputându-şi uita legămintele

apusu-i văduv de soare-adormind în ocean

fluidele corăbii se scurg din istorisiri 

din ziduri sfinte ecou toarnă-n pânze elan  

se răzvrătesc pe maluri undele descălţate 

celor neuzite dau prilej de rostiri, 

ritmând suflarea din cer, oasele subţiate   

orizont lucind de solzi, litere luminate 

contemplă fălci tari ridicând înălţimile

din adâncimi obscure spre vârfuri inversate

părăsind din ceruri lumina, grădinile, 

litere suave-n zenit oşti de îngeri străpung 

ritmează silabe în răsărit curgător

fără lăcaş, nici busolă, cuvintele ajung 

rânduite-n loc neştiind linia dreaptă

neştiute de duh gol de dreptatea-nţeleaptă  

un ocean întreg, pe următoarea  treaptă 

se strânge-n picătură : un solz se udă cu greu 

într-un singur suflu, un văzduh de cuvinte                                 

pe următoarea planetă se stinge-ntr-un cuvänt

liniile dinainte pierd linia dreaptă 

se pierde în ploi evantaiul de curcubeu

se pierde în stâlpi sprijinul de-adevăr, muribund

nu mai pune reazem cuvintelor spre sfinte

într-un singur suflu, un văzduh de cuvinte                                 

pe următoarea planetă se stinge-ntr-un cuvânt

se pierde în ploi evantaiul de curcubeu

nu mai pune reazem cuvintelor spre sfinte  

se pierde în stâlpi sprijinul de-adevăr, muribund

se strânge-n picătură, udă un solz doar cu greu 

un ocean întreg pe următoarea  treaptă

se pierde-n linii dreptatea din linia dreaptă

nu e loc, nu e loc decât în fluidele

încăperi – numite biserici când stau pe pământ

seminţe în inimi, germeni de viaţă în cer

nu mai este dreptate decât în aridele

candelabre-ngheţate ce se-nvârt, erodând

speranţe rotunjite, iad fără griji şi mister

cui voi da singura lacrimă, singurul cuvânt

care să adune trup de cenuşă-mprăştiat… ?

îmi vei dărui, Stapâne, suflul îngemanat

să pună în suflet de fiară gândul cel sfânt… ?

bate din aripi, în ritm de antarctic ecou 

mamă-ţărână, culca-te, dormi în zbor şi în vis

coboară-ntr-o lacrimă herb de foc nedescris :

o singură crăpătură în mormântul cel nou… !

din nord în sud orizontu-şi recheamă sorii

pentru gând luminos neştiind poftei fiorii,

pentru nori gânditori, fulger luminând firea

şi pentru stâlpi de sare căutându-şi topirea… !

nu-s încă planete, n-a căzut încă ploaia

şi trepiedele ard plictisului roata morii… !

dintre aripi n-a răzbătut încă văpaia   

şi imnuri cântă raze fără vremi înserării… !  

Dr. Alexandru Theodor Amarfei

élégie. manque de confession – dr alexandru theodor amarfei

élégie – manque de confession

nuée des lettres, écailles au couchant

font déjà murmurer les mots des oublis

douces, sillonnées par l’amertume des mémoires

vêpres désorientés, large d’océan

déchaussées des bords, vagues en marche rebelle

se faisant échapper aux entraves des vents

***

il n’y a pas de place, pas de continent

pour la servitude sans aucun sursis

exceptant les grands navires sans histoire

oubli : mur d’église ; mémoire : voile d’élan

rechaussées aux cieux, les os à trame grêle

montent sommets calcaires comme rangées des dents

***

sommet calcaires montent comme rangées des dents

ils font ronger déjà les mots des oublis

il n’y a pas de place, pas de continent

pour adoucir les traces amers des mémoires

pour la servitude sans aucun sursis

vêpres sans soleil, au large de l’océan

font s’écouler les navires des histoires

déchaussées des bords, les vagues en marche rebelle

quittent les murs d’église, montent les voiles d’élan

rechaussés par les cieux, les os à trame grêle

rythment prononciations – entraves pour les vents

***

nuées des écailles luminés au couchant

contemplent mâchoires qui montent les sommets

de l’abîme à la surface de l’océan

contre pics renversés qui font le guet

lettres suaves percent le zénith: rangée d’anges

pour rythmer syllabes d’un couchant fluide

pour convoquer les mots sans l’appui des pages

sans boussole, ni repères pour les lignes droites

en manque de droiture devant des esprits vides

***

les océans d’avant devienent une étroite

goutte qui n’arrive pas de mouiller une écaille

les horizons de la planète précédente

se consomment dans le souffle d’une seule parole…

***

toutes les lignes d’avant font perdre la ligne droite

toutes les pluies perdent d’avantage l’éventail

de leurs arcs en ciel. la promesse mourante

n’arrive plus de joindre aux mots la console…

***

se consomment dans le souffle d’une seule parole

tous les arcs en ciel. la promesse mourante

n’arrive plus à la touche des mots ; la console  

d’horizon neuf à la planète suivante

perd toutes les pluies d’avantage dans l’éventail

gouttes qui n’arrivent de mouiller une écaille

des océans d’avant sort la très étroite

droiture qui sustrait aux lignes la ligne droite

***

il n’y a pas de place, que dans les fluides

bateaux, appelées, sur la terre, des églises

dans le cœur – semences ; aux cieux – grains de vie

il n’y a pas de droiture, que dans les arides

chandeliers gelées, qui anéantissent

les espoirs circulaires, l’enfer sans soucis

***

à qui donner ma seule larme et mon seul mot ?

qui pourra rejoindre les cendres dans la quête ?

Seigneur, il va me trouver, le souffle jumeau

pour apporter traces d’homme à mon âme de bête… ?

***

battez vos ailes, le rythme de l’antarctique écho,

mère-poussière, endormez-vous pendant le vol

pour faire descendre le rêve du blason de feu

dans une larme unique, une fissure du tombeau

du nord au sud, un horizon d’atteinte au sol

pour la flamme pensive sans aucune trace d’enjeu,

pour les grands nuages pensifs et la foudre,

pour les piliers de sel qui doivent se dissoudre… !

***

y’a pas de planète encore, ni de la pluie

et les grands tripodes brulent les orbites de l’ennui… !

y’a pas de fissure dans les ailerons du noir

et les hymnes rappellent lumière sans âge aux soirs… !

Dr. Alexandru Theodor Amarfei