elegie. lipsa mărturisirii – dr alexandru theodor amarfei


din nori de litere solzi luminaţi în apus

murmură înspre uitare cuvintele. din sus

nu se vede niciun soare-adormind în ocean

pentru-ndulcit urme amare de amintiri 

unde în răzvrătire se descalţă de maluri

rostesc fără vânturi cele neascultate

nu e loc. totu-i fluid. nu-i niciun continent

robia nu-şi poate uşura legămintele

istorisiri liberează fluide corăbii

ies piscuri din adânc şi muşcă apusul lent

ecou din ziduri sfinte toarnă-n pânze elan

iau rădăcini în cer oasele subţiate   

ieşiri de piscuri din adânc, muşcând apusul lent 

fac străvezii spre uitare cuvintele

nu e loc. fluid e totul. nu-i niciun continent

pentru-ndulcit urme amare de amintiri 

robiei neputându-şi uita legămintele

apusu-i văduv de soare-adormind în ocean

fluidele corăbii se scurg din istorisiri 

din ziduri sfinte ecou toarnă-n pânze elan  

se răzvrătesc pe maluri undele descălţate 

celor neuzite dau prilej de rostiri, 

ritmând suflarea din cer, oasele subţiate   

orizont lucind de solzi, litere luminate 

contemplă fălci tari ridicând înălţimile

din adâncimi obscure spre vârfuri inversate

părăsind din ceruri lumina, grădinile, 

litere suave-n zenit oşti de îngeri străpung 

ritmează silabe în răsărit curgător

fără lăcaş, nici busolă, cuvintele ajung 

rânduite-n loc neştiind linia dreaptă

neştiute de duh gol de dreptatea-nţeleaptă  

un ocean întreg, pe următoarea  treaptă 

se strânge-n picătură : un solz se udă cu greu 

într-un singur suflu, un văzduh de cuvinte                                 

pe următoarea planetă se stinge-ntr-un cuvänt

liniile dinainte pierd linia dreaptă 

se pierde în ploi evantaiul de curcubeu

se pierde în stâlpi sprijinul de-adevăr, muribund

nu mai pune reazem cuvintelor spre sfinte

într-un singur suflu, un văzduh de cuvinte                                 

pe următoarea planetă se stinge-ntr-un cuvânt

se pierde în ploi evantaiul de curcubeu

nu mai pune reazem cuvintelor spre sfinte  

se pierde în stâlpi sprijinul de-adevăr, muribund

se strânge-n picătură, udă un solz doar cu greu 

un ocean întreg pe următoarea  treaptă

se pierde-n linii dreptatea din linia dreaptă

nu e loc, nu e loc decât în fluidele

încăperi – numite biserici când stau pe pământ

seminţe în inimi, germeni de viaţă în cer

nu mai este dreptate decât în aridele

candelabre-ngheţate ce se-nvârt, erodând

speranţe rotunjite, iad fără griji şi mister

cui voi da singura lacrimă, singurul cuvânt

care să adune trup de cenuşă-mprăştiat… ?

îmi vei dărui, Stapâne, suflul îngemanat

să pună în suflet de fiară gândul cel sfânt… ?

bate din aripi, în ritm de antarctic ecou 

mamă-ţărână, culca-te, dormi în zbor şi în vis

coboară-ntr-o lacrimă herb de foc nedescris :

o singură crăpătură în mormântul cel nou… !

din nord în sud orizontu-şi recheamă sorii

pentru gând luminos neştiind poftei fiorii,

pentru nori gânditori, fulger luminând firea

şi pentru stâlpi de sare căutându-şi topirea… !

nu-s încă planete, n-a căzut încă ploaia

şi trepiedele ard plictisului roata morii… !

dintre aripi n-a răzbătut încă văpaia   

şi imnuri cântă raze fără vremi înserării… !  

Dr. Alexandru Theodor Amarfei