Jocul cu mărgele de oglinzi – Mihai Nistor

maxresdefault

Acolo unde totul se zărea,

Zori de plămadă așteptau în stânca albastră

Miros de păsări, oaspeți aievea

Cina cea de cioburi stă pregătită

Să se înfrupte de din oase.

***

Năvalnică sete și zare și moarte

Întind apus jurăminte

Pecețile ispravite adese

Gonesc spre vechi înainte.

Nu ne putem zări de ele

Noi, cei calzi, copleșiți de umbră lor înghețată

Ce ne topește în astă învârtire.

***

Și iată-ne sparți în bucăți, rătăciți

Pe urmele marilor raze

Sfidând în gonire strigăte, minți

De rupte zăgaze

***

 O, de-ar fi ostile frunze-nghețate

Și toată mișcarea tăcere

Să-ncapă născută prin două fante

O clipă de ere.

MIhai Nistor

Publicitate

Şi de aveam două inimi…. – Mihai Nistor

tumblr_m2nwm7tPgu1r4kizgo1_500

Şi de aveam două, pre cum am două carcase de minte

Nu izbuteam să mă scriu, nu izbuteam, în Tine

Patru camere în formă de cruce mi se deschid închiderii de lume

Naşterii cerului în mine

În ochiul nodurilor vedem semne şi îngeri agregând

Materia de mâine în stele şi curând

Cu rând de sânge voi scrie

Jertfă cea fără de sânge

Plânge, omule, plânge…!

Nistor Mihai

Imaginea: Chalice. Byzantine, 6th-7th century AD

Joc în noi – Nistor Mihai

images

Vă spun, ele nu se ating

Ci doar își fac nedespărțite jocul

Nevoia tuturor de roșu

Și margini care să respire locul

De răsărit și de apus de ere

Îi facem toți câte-o cunună

Și nu vorbim, nu facem nici tăcere

Să ascultăm ce are să ne spună

O, fierul nu se atinge de carbon

așa cum frunza nu-și pipăie rădăcina

să vadă de este.

Mihai Nistor

Ritm şi ritual – Mihai Nistor

1460041_1436026166609738_647210061_nÎntreagă noastră viaţă este posibilă datorită ritmurilor. Ritmicitatea bătăilor inimii, ciclicitatea anotimpurilor, ritmul biologic zi-noapte, respiraţia (jocul inspiraţiei şi al expiratiei), reprezintă condiţii sine qua non ale vieţii.

Această mişcare a ritmurilor o putem gândi precum un cerc, aproximaţia mişcărilor ritmice fiind una circulară.

În raport cu aceste ritmicităţi inerente omului, ritualul corect are un rol deosebit: suprascrie ritmicitatea biologică printr-una de o altă natură, prin care persoană este atinsă, „accesată” şi transformată, reactualizarea sinelui şi a conştiinţei fiind posibile prin intermediul ritualului.

În lumea animală, ritualurile au un rol deosebit de important pentru împerechere: ne putem gândi la dansul de împerechere al păunilor, prin care aceştia îşi expun frumuseţea şi prin intermediul căruia reuşesc să atragă femelele, scopul fiind acela de conservare a speciei, de perpetuare a vieţii.

Ritualul are ceva anume care ne atrage, o anumită frumuseţe prin care ne „cheamă”, această constituind latura sa estetică.

Apoi, fecunditatea reprezintă sensul ultim al ritualului, prin faptul de a împlini anumite necesităţi inerente naturii umane, prin scopul şi finalitatea lui, ritualul are o fecunditate proprie. Ritualul transformă aparenta sterilitate (mişcare circulară) într-o mişcare fecundă.

Mai departe, structura ritualului – partea văzută a sa – nu are finalitate în orizontul concret (aşa cum au activităţile practice cotidiene), din acest punct de vedere el lăsând impresia unei totale inutilităţi în orizontul imediat. Utilitatea sa apare atunci când privim din perspectiva interioară, ascunsă a omului.

Ne putem imagina o paralelă între homeostazie – mişcarea organică prin care se conservă o stare de echilibru biologic, mişcare privită într-o manieră dinamică- şi ritual; dintr-o anume perspectiva putem afirmă că ritualul are şi un caracter homeostazic.

Dacă un fenomen homeostazic doar menţine un echilibru în propria sa dinamică, ritualul face mai mult decât atât: perpetuează sinele uman, depăşind astfel – fără a nega – condiţia biologic-circulară a omului.

Nu consider epuizată discuţia despre ritual, ci prefigurez deschiderea unui spaţiu discursiv cuprinzător şi lămuritor pe tema ritualului.

Mihai Nistor

N.R. – Se (va) face, mon cher :)!

Putem auzi conștiințele neascultate – Mihai Nistor

1460041_1436026166609738_647210061_n

Putem auzi conştiinţele neascultate, căci o conştiinţă ce vorbeşte în cel mai intim şi adânc clivaj al fiinţei noastre, izolată de glaciaţia existenţei în compromis, strigă până când altcineva o va auzi. Niciun gest ratat de conştiinţă nu va rămâne o emanație mută.

Inserţia de qualia în lume face fix ceea ce spune că face: generează eficiență. “Şi să nu credeţi că puteţi zice în voi înşivă: Părinte avem pe Avraam, căci vă spun că Dumnezeu poate şi din pietrele acestea să ridice fii lui Avraam.”

Din acest moment, conlocuirea cu starea de compromis reprezintă un act de desuetitudine, pentru că ceea ce ar trebui să fie un gest spiritual intim devine “strigare în uliţi şi de pe acoperişuri”, în sensul că orice act ratat de conştiinţa nu rămâne fără implicaţii reale.

Alţii se vor face ascultători ai tristeţii interioare de a întoarce spatele Cuvântului, iar disciplina reflexiv asumată de a te centra pe dialectica conştiinţei trebuie să te aducă în pragul firesc de a auzi şi conştiinţele neascultate.

Poate fi percepută această muţenie din alţii, dar nu poate fi ascultată, actul volitiv condiţionând personalizarea manifestabilului axiologic.

Desigur, intimitatea gestului este un context subînţeles, totul indicând spre o reacţie ce poate fi concepută doar în condiţionarea neutralităţii. Mediile catalitice sunt singurele care pot cuantifica reacţii paritabile cu cele descrise.

Spovedania în acest unghi reprezintă o reacţie în neutralitate, devenită factor de evacuare al fenomenelor morbide imanente stării de compromis asumat.

În tot pământul a ieşit vestirea lor şi la marginile pământului cuvintele lor. Apostolii şi cuvântul viu ce-L vehiculează devin agenţii actualizării conştiinţelor minerale.

Dar scris este şi: dacă într-un loc nu va vor primi pe voi, nici nu vă vor asculta, ieşind de acolo, scuturaţi praful de sub picioarele voastre (praful – actele moarte ale conştiinţelor noastre),  spre mărturie lor.

Se pare că apa reprezintă mediul neutru prin excelenţă, iar în acest context capătă parcă alt sens secvenţă: “Căci fiecare (om) va fi sărat cu foc, după cum orice jertfă va fi sărată cu sare. 50 Bună este sarea; dacă însă sarea îşi pierde puterea, cu ce o veţi drege? Aveţi sare întru voi şi trăiţi în pace unii cu alţii.”

Ştim că fără minerale şi procesele de ionizare conexe, comunicarea de orice fel ar fi incompatibilă cu fiziologia animală, iar fără agentul neutru numit apă nu am avea conservare nealterată a mesajului.

Sensul versetelor pare să indice cuvântul revelaţie (sarea ce reprezintă pe apostoli ca vehicule ale Cuvântului), perfect conservat de apă vie, ce intră în reacţie ideală de sinteză, cataliză şi imanență cu centrii conştiinţelor tumefiate de cădere.

Mihai Nistor

 

Cenaclul Monokeros, cum îl vad eu – Mihai Nistor

10390270_687256858013003_1730396714160829611_n-e143818745792210422961_679145328824156_1561281143909784630_n1-e1438187233118

Week-end, un restaurant în inima oraşului, câţiva oameni la mese. Atmosfera ideală pentru câteva momente de relaxare după o săptămâna încordată. Intri în restaurant şi ceva pare să fie ieşit din peisajul comun. Un anume domn vorbeşte tare, mult şi uneori răspicat. Te gândeşti chiar să îi spui două vorbe, dar începi să prinzi o frază, o idee, un gând. Realizezi imediat că nu e o discuţie comună şi că omul acela are ceva de spus. Sau mai multe „ceva-uri”. Este Alex Amarfei, omul care a inițiat Cenaclul Monokeros. Ajunge la timp, sau chiar mai devreme, fiindcă şi câteva ore de polemici diverse sunt prea puţine, când chiar ai ce spune. Mergi (poate uşor timorat) la masă, te aşezi şi încerci să prinzi firul discuţiei. Poate fi orice: comunism, hermeneutică la Nichita Stănescu sau Ion Barbu, civilizaţii antice, politică actuală, chimie sofisticată, artă bizantină sau orice alt subiect propus de indiferent cine. Subiectele se întrepătrund, se completează unul pe celălalt şi discuţia ajunge întotdeauna undeva. Nu sunt vorbe goale, deşi se spune că vorba lungă e sărăcia omului.Dimpotrivă, de fiecare dată se ajunge la lucruri mari: conştiinţa, suflet, cine suntem cu adevărat, ce este vindecarea, cunoaşterea etc. Realizezi apoi că, deşi Alex pare să monopolizeze discuţia, în realitate discuţia este între toţi cei aflaţi la acea masă. Oricine poate interveni şi discuţia devine personală, fiind centrată pe întrebarea şi frământarea omului care a adus acea întrebare. Urmează o tema de gândire şi clasicul „întrebaţi-mă ceva greu!” :). Uneori, mintea poate fi aproape goală când ţi se spune „întreabă-mă ceva greu”, dar realizezi că există într-adevăr ceva ce ai dori să întrebi şi atunci se naşte o nouă discuţie. Realizezi că ai primit un indiciu, poate o cheie spre un nou orizont, pe care nu îl accesai, dar de care ai nevoie. Nu ţi se bagă nimic pe gât, ci mai degrabă seamănă cu o sămânţa plantată pe un teritoriu fertil, care, dacă va fi bine îngrijită, va creşte. După încheierea cenaclului, toată lumea merge acasă, dar discuţia va rodi mai departe, în orizontul vieţii fiecăruia. Este singurul cenaclu la care am văzut acest lucru, şi nu doar poezii , articole sau cântece recitate. Te întrebi când va fi următoarea ediţie (poate fi la 3 săptămâni sau la 2 luni distanţă) şi speri că filmarea să apară cât mai repede, fiindcă discuţia conţine mereu mai mult decât ce ai putut „prinde” în timpul cenaclului. Mai mult, îţi poţi da seama că, dacă te ocupi cu jocul de cuvinte, poţi scrie mai bine după acel cenaclu. Sau dacă ai psihologia ca viitoare profesie, realizezi că ai încă un indiciu despre ce este vindecarea şi cum poţi lucra cu un om. De acolo depinde de tine.

Mihai Nistor     Dr. Alexandru Teodor Amarfei