Rătăcitorii (4) – Alexandru Amarfei

Dr. Alexandru Theodor Amarfei

Capitolul IV

  • Frumosule, ştii cum zicea străbunică-ta, când a ieșit din pârnaie…
  • A, deci n-am nici pe dracu’.
  • Te iubeam şi dacă nu erai deștept şi frumos, ce să facem, ne smerim să te iubim şi aşa… de la al câtelea cuvânt din frază ți-ai dat seama ca n-ai nimic… nimic organic ?
  • « Străbunica ». N-ai fi pomenit-o pe străbunica dacă era vorba să crăp. « Alții au nevoie să creadă, eu am și văzut ». Era tristă când spunea asta, cred.
  • Da, pentru că citeai în ochii ei « Am primit ceva ce nu merit, am pipăit cu mâinile mele, alții nu au darul asta, înțeleg că e voința de sus, nu pot trăi aşa cu asta, voința de sus nu ne-a spus nici că doar ea contează şi gata, nici să ne simțim rău cu dinadinsul ». Uf, puştiule. M-am cufurit pe mine două zile.
  • Te pup, bunicule. Deci, stai să înțeleg. Lumea spirituală exista, mesaj direct pentru Andrei Comnea.
  • Aşa pare. Întrebare simplă. Am înțeles ce făceai, dar poți descrie ceva gen transă, fluxul minții, ceva ?
  • N-am termeni.
  • Atunci e foarte probabil.
  • Am înțeles pe dinăuntru cu ce te-ai luptat o viață. Ei îți tot cereau nu numai să spui că aşa ceva nu există, no problem, suntem nația care a spus că Leana lu’ Ceaşcă e savantă, ideea nasoală e că vor să trăiască tot sistemul ca şi cum nu există nimic altceva, şi chiar când te confrunți cu cele mai in the face întâmplări, tot nu este, tot găsim cea mai “bună” explicație etc. etc. Şi asta, după ce comunismul căzuse, culmea. După ce, aşa se presupune, nu mai suntem constrânşi să stăm pe calapod…
  • Aşa cum spui şi cum tot spun. Bine, s-o potoleşti pe Sandra, că…
  • Face pe regina de stâncă, mama, şi înăuntru e apocalipsa cu reload în buclă.
  • Of, da. Nu eşti oare, poate, întrucâtva…
  • Curios mort ce zice bunicul de drăcia asta.
  • Uşor cu drăcie. Nu că dracul ar putea face ceva ; nu ne pre-poziționăm epistemic, domnule doctorand, pupa-te-ar bunicul tău.
  • Lasă goangele. Zi. Îți suport şi poliloghia, te rog.
  • Nu cred că am nevoie, mucosule. Concluzia clinica scurtă: Acea entitate pe care, trebuind să o numim cumva în discuție, o numim lume spirituală, la aprecierea mea, ți-a trimis un mesaj – deşi nu e chiar mesaj, e un fel de ecou. Prezența ta în lumea asta şi felul cum eşti au dus la o trăire a cum rezonezi cu “acea lume”. Fără preț, iubitule. Nu fac zoaie sentimentale cu tine.
  • N-ai făcut niciodată. Tu spui acuma că sunt artist şi că e altă formă a normalului meu pentru situație.
  • Punem şi parafa. Acum pot spune : Mulțumesc, Doamne, am văzut pe copiii copiilor mei spunând lucruri de om matur. Chiar dacă n-o fi cu totul adevărat.
  • Nu-ncepe văicăreala de doctor plictisit şi acru, că putem lua copârşeu, că alea…
  • N-aş face asta azi. Mai am ceva de zis… ecoul ăsta te sfătuieşte, dacă-i putem spune aşa, să încetineşti un pic. Bine, eu, Alexandru Comnea, cred asta.
  • Mda. « Cheetah, can you snail yourself into a deeper form of soul perception”?
  • Da. Dacă reuşeşti să o faci, nu de dragul de a o face, e posibil să aducă mai multă claritate. Nu neapărat că o sa fie mai mult, mai bine, mai departe… se aşează mai bine…
  • Înțeleg, nu ştim cum va fi, dar ar putea fi mai bine.
  • E un singur lucru ciudat pentru mine, dar are şi ăsta un sens. E ciudat că a tins spre poetic şi muzical la un arhitect. Am înțeles că ai fost spontan, a înregistrat cineva ?
  • Îți dai seama că nu am de unde şti. N-o să-i întreb curând, s-au băşicat un pic.
  • O să mă gândesc pe cât mi-ai putut reproduce. Hai, du-te la gagicăreală, fa ce vrei tu, în curând începe şmotrul francez…
  • Auzi, eu cred că mai e ceva. Tu faci un pic mişto de nepotul tău care a crezut că dă colțu’, sau mai e ceva care făcea posibila mea moarte mai nasoală ?
  • O, lăsați, june Comnea. Puțin prea în centrul propriei dumneavoastră imagini. Fii atent, că dacă oferi percepția asta francezilor la doctorat, nu e un risc mare, dar e un risc.
  • Jesus, lord, da. « Aha, egocentric cu viteză aşa mare că pare generos… păi, stai să vedem, te ține ? ». Sau ar fi gândit chestii asemănătoare. Şi de-ai dracu’ – că sunt şi aşa – n-o luau la persoană, dar ar fi vrut, poate, să mă pună la locul meu. Pfff… şi da, sunt idiot, tu te-ai gândit « Bun, dacă are ceva care ne depăşeşte, aia e, ce fac cu Sandra, ce fac cu ceilalți…»
  • Stai, că nu te bat – îs prea bătrân ca să mai pot… kid. Dă să te pup. Da, mi-am umplut pantalonii, şi da, am gândit aşa. Nu eşti numai egocentric, n-ai trecut de 30 de ani. Nu maică-ta era pe primul loc.
  • Frate-meu. Frate-meu ar fi încercat în stilul lui arhicunoscut “să facem totul”, şi ce rezulta ar fi fost motivul pentru care îi spui tu din când în când…
  • Acum nu-i spuneam aşa, că ar fi fost crud, dar era cu neputință să nu-şi aducă aminte…
  • « Locul întâi la bac – culmea purgativului »… țin minte ce față a făcut.
  • Lasă, că a luat al zecelea pe listă, mătaluță ai fost un pic, un pic mai jos. Probabil aş fi mers cu el la mormântul tău şi-i spuneam: Dacă există purgatoriu, nu e nevoie de al tău pentru al lui.
  • Mamă, doamne. Tu chiar ai văzut mulți oameni murind stupid.
  • Eu am văzut şi altceva, Andrei. Oameni reacționând aşa stupid în fața morții încât mă întreb de unde au atâtea resurse. Ieşi cu bunicul tău la o cafea?
  • Da, dar plătesc eu.
  • Vai, mama mea dragă. Priveşte-ți din rai strănepotul… la fel de căpos ca mine. Ok, bine, hai.
    (…)
  • Pove şi mie ceva.
  • Ce registru să fie, dom’ arhitect, doric, ionic, corintic ?
  • Macabru.
  • Bun. Securista care făcea pe parol officer a mamei.
  • Exista aşa ceva?
  • Nu-i spunea aşa, dar erau echivalente. Dacă erai eliberat, te prezentai cu regularitate la dat raport.
  • Cât timp ?
  • Până a căzut regimul. 1953-1989.
  • Jesus.
  • Da. Printre alții, tovăraşa Bianca Voicu. O grăsuță cu o față rotundă şi « outfit » clasic coc-taior-pantofi cu toc foarte jos. Şi eu, na, eram copil zvăpăiat. « Tovaraşa Comnea, se pare că fiul dumneavoastră e imprudent, astăzi a trecut pe roşu alergând după autobuz, era cât pe ce să aibă loc un accident nefericit ». Îți făceau asta odată, tot restul vieții stăteai ca la « spartani vânând hiloți ».
  • N-ai omorât-o.
  • Nu eu. Aici a fost chestia. Eram student în anul 4, profesorul Purice, ăia mari. Şi gagica mea de atunci, Stela, zice : Alex, vezi că e cineva de la noi din familie la tine în secție. Opa. Eu habar nu aveam de nume, ce reprezintă, alea. Era în 1974, un an dupa aia am cunoscut-o pe bunică-ta. Îmi spune tipa mea că e cineva din rudele prin alianță, că e privită urât de tot restul familiei, că fiu-său e disperat că îl îndoctrinează, dar că să le spun ce e cu ea. Cu ea era un cancer ovarian agresiv, ultima etapă. Morfină cu aprobări. Conta relativ puțin că fusese cu Secu’. Pe scurt – a murit ca ultimul animal. Fiu-său, când a auzit, a zis « După moarte nu e nimic, da ? Aruncați-o dracu’ la crematoriu ».
  • Macabru.
  • Nu, băiatule. Macabru e că asta chiar a citit din Lenin până când o durea totul prea rău ca să mai poată.
  • Tocmai sunt în rai.
  • Nu. Stop. Nu eşti. Nu se face la comparație. Nu mai zi prostia asta.
  • Iartă-mă. Da. A fost…
  • A fost reflexul tău de băiat bun, pentru că ne-a făcut lucruri rele. Ştii ce a zis mama ?
  • Sunt curios cum n-a ajuns să facă petrecere cu ceai dansant.
  • Băi, puştiule, eşti delicios. Chiar a fost o petrecere cu ceai dansant, era ziua lui Lizi, coincidență.
  • Eliza Ştefănescu, unde se aduna protipendada cartierului ?
  • Exact. Lizi – cum o ştii. Se dădea peste cap să facă rost, să dreaga, să cafea (nu d-aia zisă Nechezol), să prăjituri… maică-mea se uita la mine.
  • Le spusese că a murit aia ?
  • Fii serios. Nu avea niciun sens. Se uita aşa la mine. Şi zice : da. Nu-mi face iadul ei raiul, nici raiul ei iadul. Eu eram mai mic decât eşti tu acum şi nevricos la faze din astea, am urât-o atunci.
  • Tu ai urât-o pe străbunica ?
  • Da. Bine, nu la modul dat în cap, evident.
  • Of… Da, Doamne fereşte, tumoră, bla. Frate, dar Lenin nu serveam. Cred că nici măcar Beethoven.
  • Vrei mai macabru?
  • Clar.
  • Am o pacientă care lucrează la o corporație. Este responsabilă de ambalaje. Ce fel de responsabilă… câtă rezistență opune ambalajul la tentativa mai mult sau mai puțin disperată a clientului de a depăşi dorința firmei să apere cumpărătorii de produs.
  • Nu! Adică, stai…
  • Clientul “descoperă” produsul prin efortul depus.
  • Da. Biscuiții care cad pe jos bucăți după ce-ai tras în draci de ambalaj.
  • Bine. Văd că te amuzi.
  • Clar. Apocalipsa nu vine doar pentru că o securistă moare cu Lenin în brațe. Vine şi prin ambalaje. Adică, măcar pe nenorocita aia putea s-o înțeleagă străbunica, dacă nu s-o ierte… dar biscuiții…
  • Da. Uite una din cele mai adânci. Eram cu Cătălin şi gaşca de zurlii de la Filosofie. Party de băieți. Terminasem pizza şi ce mărunțişuri se mai făcuseră. Palavre până mai spre noapte. Mall, huh. Shopping, huh. Non stop, huh. Care. 1979, dragă. Când ne-am dat seama că ne cam rodea fomica, mai erau în bucătărie, afară de mâncarea propriu zisă a familiei, doar pâine (mare triumf), margarină şi eternul gem. Se spunea că asemănarea între o alimentară şi o pârnaie e că sigur gaseşti “gem de orice”.
  • Mor.
  • Nu muri, stai. Punem feliile de pâine, dăm cu margarină. Unii apucă să pună gem. Şi Cătălin vede pe felia lui un fel de cocoloş în gem, care nu se întindea. Din 10 încercari – ce era?
  • Bleah, vreun carcalac.
  • Nu.
  • Ceva căzut din buzunarele muncitorilor de la fabrică.
  • Nu.
  • Te pomeni că vreo bijuterie… nu, stai, că vorbim de macabru.
  • Un dinte de om. Mai exact, un molar II.
  • Holy cow and vacă !
  • Da. Să-l întrebi. Că am mâncat pâine cu margarină fără vreo poftă, după aia – ok. Bine că rămăsese ce. Că erau unii care apucaseră să mănânce şi cu gem – ups, un mic blax. Dar…
  • Ce căuta chestia aia acolo… scenarii.
  • Da. I se spune teorema dintelui în gaşca noastră – câți am mai rămas. Cunoscuta şi drept « mâncare cu dinți ».
  • Bine, mă dau bătut. Ce vrei să spui cu seria?
  • Teorema dintelui e simplă. În ciuda controlului cu cruzime (tovăraşa Voicu), sau a prostiei inteligente (ambalaje care produc satisfacția deflorării), în sistem vor continua să se întâmple lucruri ciudate şi în afara oricărei explicații – cu atât mai teribile cu cât produc oamenilor defensivă irațională, teamă, ruşine, alunecarea minții.
  • Gata, am înțeles. Ți se rupe de spaimă, mă pregăteşti pentru ce vine.
  • Nu vine, nu ştim, te pregătesc. Hai acasă. Şi cred că ar trebui să ne vedem cu Mihai.
  • Care din cei doi?
  • Cel bătrân.
  • Manase. Abia aştept. Ce enciclopedii are omu’ ăla în cap…
  • Crede-mă: încă n-ai văzut nimic.
  • Auzi, tu de asta ai păstrat şi treaba cu străbunica, Bianca, iadul şi raiul. Ca s-o aud când are cum să ajungă, cât de cât…
  • Te sărut, iubitule. Vezi, nu ştiu altii cum sunt, dar eu…
  • Muah. Şi eu te iubesc, gran’dad.

Dr. Alexandru Theodor Amarfei