Comentarii la slujba miezonopticii (VII)


”De la toată calea cea rea mi-am oprit picioarele mele ca să păzesc cuvintele Tale”: înțelegem aici expresia lucrătoare a veșniciei pe care omul și-o poate asuma prin Fiul fără să și-o mai facă osândă, care apare și în versete precedente dar în forme mai atenuate. De exemplu, la ”În veac nu voi uita îndreptările, Tale, că într-însele m-ai viat, Doamne”, această asumare a veșniciei e încă anamnestică, așa cum am consemnat, dar aici vorbim de restaurarea dregătoriilor adamice originare în formă mai bună: i-a dat Dumnezeu grădina raiului lui Adam ca s-o lucreze și s-o păzească, pe când aici îi dă poruncile care prefigurează pe Fiul în legea veche și actualizează harul în legea nouă. Abia aici inocența (nu mai umblăm în căile răului) este posibilă în formă pozitivă, completă, lucrătoare, nu negativă, așa cum, atunci când strălucește soarele, nimeni nu mai are nevoie de lămpi.

Versetele care urmează întăresc contrastul și subliniază îndulcirea sufletului de cele dumnezeiești: ”Cât sunt de dulci limbii mele cuvintele Tale, mai mult decât mierea în gura mea!”. Calea nedreptății este expusă sufletului în întregul ei – ”Din poruncile Tale m-am făcut priceput, pentru aceasta toată calea nedreaptă am urât”. De marcat că după acest fascicul de versete începe cel care corespunde literei N, nun, figurată la semiți ca un șarpe. Iluminarea strivește șarpele, distruge căile lui și îndulcește sufletul de tainele veșnice scoțându-l pentru veșnicie din influența otrăvii răului. Aici parcurgem a doua etapă după luminarea voinței și restaurarea pazei grădinii veșnice, pregustarea raiului, scăparea de sub consecințele împărtășirii nelegiuite a protopărinților. Psalmul dobândește o mișcare accelerată. Dacă până aici mișcările erau ample ca parcurs al sufletului și totuși smerite ca dimensiune, de aici percepem sufletul într-o alergare spre cele dumnezeiești pe măsură ce devine din ce în ce mai imobil față de cele trecătoare, și nu numai aici ci în toate, de la cele cerești mergând la cele pământești și cele dedesubt. Toiagul lui Aaron făcut șarpe înghite toiegele preoților Egiptului făcute șerpi, Fiul a coboară în mormânt cu trupul transformat în lege și cu legea îmbunătățită cu cele veșnice din suflet până în iad. Șerpuirea apelor îneacă șarpele ca un al doilea potop.

”Făclie picioarelor mele este legea Ta și lumină cărărilor mele”. Înțelegem iluminarea ca pe o alergare în calea Domnului și ca pe o însușire în sens trupesc a harului – de aici este în mod tainic dezvoltată fraza cutremurătoarei spălări a picioarelor unde Domnul, invitat de Petru să-i spele și mâinile și capul, spune că cel căruia i-au fost spălate picioarele este curat, simbol pentru aceea că pogorământul dumnezeiesc nu pune ca vină asupra omului decăt încălcarea cu voie a căii Sale, nu păcatele lucrate din slăbiciune (lucrul mâinilor) sau ignoranță (capul). De aici înainte lumina este îndoit percepută de suflet, care devine capabil de discriminări fine și în anticipare, nu numai ca și cum în conlocuirea cu trupul sufletul nu mai simte povara păcatului, ci și pentru căile pe care urmează să fie îndrumat de Domnul. Nu numai simțirea ci și voința întreagă se află sub stăpânire dumnezeiască, încât sufletul știe că nu va mai fi călcător de lege, nu în aceea că împlinește legea ca o faptă de îndreptățire, ci pentru că însușirea jertfei Fiului lucrează toate îndreptățirile și oferă și energia corespunzătoare, ba chiar în prisos ”Juratu-m-am si m-am hotarat sa pazesc judecatile dreptatii Tale”.

Sufletul dobândește asemănarea cu Logosul după har dar și prin experiența umilinței până dincolo de marginile înțelesului lumesc și până la moarte – ”Umilit am fost până în sfârșit : Doamne, viază-mă, după cuvântul Tău”. E prima dată că sufletul cere îndreptățit de Dumnezeu însăși învierea prin asemănarea cu Logosul, de unde într-un fascicul precedent învierea era un act al milei iar în altele – o lucrare de rob pentru asemănarea prin antitipurile legii. De aceea sufletul poate spune acum Lui Dumnezeu cele mai intime înțelesuri ale sale. Așa cum la prima treaptă sufletul în necunoștință spunea legea doar cu buzele, aici sufletul în accelerată cunoaștere de sine spune ”întru oameni bunăvoire” și prin bună voia de a se asemăna Logosului învață nu doar cele generice ale legii, ci primește învățămintele despre judecată. Învierea vestește sfârșitul lumii în prefigurarea eshatonului. ”Cele de bunăvoie ale gurii mele binevoiește-le, Doamne, și judecățile Tale mă învață”. Percepem aici alergarea duhovnicească a celor iluminați prin cele dumnezeiești – epocile trec precum clipele, sufletul parcurge tot eonul până la final. Fiind în învățarea personală a judecății, el este în sânul lui Avraam, în anamneza permanenta a legii și în bucuria eternității cu Domnul: „Sufletul meu în mâinile Tale este pururea și legea Ta n-am uitat”.

Despre această fericită stare și însetat să ne-o ofere spune Domnul: Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce ascultă cuvântul Meu și crede în Cel ce M-a trimis are viață veșnică și la judecată nu va veni, ci s-a mutat de la moarte la viață. Adevărat, adevărat zic vouă, că vine ceasul și acum este, când morții vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu, și cei ce vor auzi vor învia. Acest ”Amin, amin”, dubla asumare a legii și harului, ascultarea și bunăvoirea, natura divină și umană transmise făpturii, fac sufletul imun nu numai la rătăcirile trecutului ci și la orice ispită: ”Pusu-mi-au păcătoșii cursă mie, dar de la poruncile Tale n-am rătăcit”.

Dr. Alexandru Amarfei

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s