1. ”Cei doi Îngeri au ajuns la Sodoma seara, iar Lot şedea la poarta Sodomei. Şi văzându-I, Lot s-a sculat înaintea Lor şi s-a plecat cu faţa până la pământ” Fiul și Duhul caută să intre în inima dreptului care chinuie sufletul lui pentru nelegiuirile pământului. Lucrarea lor începe ”seara”, adică atunci când în sufletul dreptului cele ale zilei a șaptea înserează. Aceasta se produce pentru omul înaintat în trăire, la care casa lui Lot semnifică inima. Însă pentru cei pătimași, care doresc îndreptare, dar care nu pot primi Duhul Sfânt în forme sensibile, îngerii reprezintă cele două naturi ale Lui Hristos-vindecătorul, iar casa lui Lot este locul unde sufletul și trupul suferă rănile patimii și bolii. Dreptul se înalță direct înaintea Fiului și Duhului, păcătosul cade la pământ înaintea lui Hristos Ziditorul, împreună pătimitorul și Mântuitorul.

2. ”Şi a zis: „Stăpânii mei, abateţi-vă pe la casa slugii Voastre, ca să rămâneţi acolo; spălaţi-Vă picioarele, iar dimineaţă, sculându-Vă, Vă veţi duce în drumul Vostru”. Ei însă au zis: „Nu, ci vom rămâne în uliţă”.” Sufletul află în formă directă că Dumnezeu nu are nevoie de lucrările lui, deși sufletul are nevoie de Dumnezeu. ”Am cunoscut că Dumnezeul meu ești Tu, că bunătățile mele nu-Ți trebuie”. Desigur, dacă îngerii ar fi vrut să aducă asupra Sodomei toate cele după dreptate, nu aveau nevoie să fie găzduiți de Lot. În taină însă, Dumnezeu acceptă să facă omului parte din nemaiîntâlnitele Lui judecăți și lucrări. Sufletul e conștient că la început șederea împreună cu Dumnezeu e o excepție, așa cum un călător care are treabă în altă parte acceptă un popas în casa cuiva. La cei pătimași, sufletul are nevoie ca Dumnezeu să rămână în casa sa peste noapte, adică să îl susțină, să-l întărească și să-l vindece cât se află sub domnia (întunericul) patimilor. La cei înaintați însă, noapte înseamnă conlocuirea tainică a sufletului cunoscător cu Fiul și Duhul pentru a se face în ascuns ucenic înfierii, până când noaptea zilei a șaptea trece și vine dimineața zilei a opta. Acest ”ca să rămâneți” are deci trei sensuri: peste noaptea patimilor, peste noaptea zilei a șaptea și pentru trecerea în ziua veșniciei. Spălatul picioarelor are de asemenea mai multe înțelesuri. El era o obligație a ospitalității. Deși cu altă ocazie poate călătorul nu ar avea nevoie de această amabilitate, oboseala călătoriei o face necesară. Aceasta este cunoașterea naturală, care spune sufletului că Dumnezeu nu a făcut omul ca pocnind din degete, ci, deși e greu oricărei creaturi să înțeleagă în ce fel, a ținut să se ostenească. Acest prim înțeles al spălării picioarelor este că sufletul cunoscător prin cunoaștere naturală află din ostenelile tainic înțelese cât de binefăcătoare este șederea la picioarele Lui Dumnezeu: Dumnezeu a făcut toate cele văzute cu osteneală și în ele citim că binevoiește să-și asume mai marea osteneală a întrupării ca om. ”Accept că ești prezent în cele ale tale, la care eu sunt doar cea mai măruntă dregătorie” spune sufletul. Al doilea înțeles este spălarea cu lacrimile pocăinței a celor prin care Dumnezeu atinge cele mai joase ale omului. Într-adevăr, așa cum picioarele în mod natural ating țărâna, picioarele nevăzute ale Lui Dumnezeu, articulațiile prin care Se îmbină cu sufletul omului, au ”călcături” până în cele mai pătimașe aspecte ale vieții noastre. Nu sufletul poate curăța acestea, ci în timp ce ”spală picioarele” se curăță pe sine. Cunosc că ești prezent și vizitezi cele mai umile ale vieții mele, spune sufletul Ziditorului. Al treilea înțeles însă este o binevestire ascunsă a înțelepciunii Lui Dumnezeu pentru îngeri: îngerul, deși are puteri de necuprins pentru minte omenească, este cu totul străin de pătimirea cu sens. Îngerii buni sunt străini suferinței, iar cei răi sunt chiar cauza ei, dar fără sens. Se mai spune de asemenea că îngerul lucrează ”fără încheieturi”, nemijlocit, pe când omul este marea taină a mijlocirii, cel care dă trup și ca urmare circumscriere Lui Dumnezeu Cel necuprins. Lucrarea aceasta vestește spălarea picioarelor ucenicilor la Cină, prin care Dumnezeu preaslăvește creatura umană peste dregătoriile îngerilor. Ea anunță marele pogorământ divin: Dumnezeu se face om, se lasă cuprins, pătimește cu omul, ridică omul la veșnice, îi spală toate de la cele mai de jos la cele mai înalte. Îngerii capătă o misiune ascunsă în firea umană. Ei au păzit seminția lui Lot așa încât din ea să se tragă două vițe din neam străin întăi despărțite, apoi dușmane, apoi realtoite în neamul lui Israel – Moab și Amon. Aceasta semnifică tainic că omul, contaminat de revolta luciferică cu lucruri de neînțeles pentru el, care îl subjugă, este întâi făcut să slujească unor puteri vrăjmașe și silnice, care îl despart de moștenirea legitimă și chiar îl fac dușman acesteia. Însă apoi omul obține dregătoria reintoarcerii către Dumnezeu, pocăința care răsare ca din nimic, capacitatea de a face la distanță mare în timp lucrări uimitoare în care pronia divină își găsește odihnă. Pentru acest cuvânt tainic și aparent paradoxal, Dumnezeu numește prin gura lui David într-un psalm ”Moab, vas al spălării mele”, ceea ce pare de neînțeles pentru că Moab era o seminție blestemată, necum să poată spăla ceva, și cu atât mai puțin pe Dumnezeu.

3. ”Iar el I-a rugat stăruitor şi S-au abătut la el şi au intrat în casa lui. Atunci el Le-a gătit mâncare, Le-a copt azime şi au mâncat.” Dreptul este supus, pentru a nu se trufi, uneori, ispitei de a trebui să se roage stăruitor, dar rugăciunea stăruitoare face pe Dumnezeu să arate pogorământ și El vine în ”casa omului”, dar prin casa omului înțelegem: lume (Cuvântul a venit în lume), biserică (tainele materiale ale bisericii dobândesc locuirea Cuvântului și se transformă în materii ale Cuvântului veșnic), trup (Cuvântul S-a întrupat și Duhul vine la om în formă sensibilă), suflet (Cuvântul aduce sufletului chipul dintâi și îl ridică la desăvârșire prin asemănare cu El însuși și darurile Duhului), inimă (rugăciunea coboară mintea în inimă). ”Sălaș la el vom face” spune Domnul. Sufletul gătește mâncare trimișilor dar citim aici ”Mâncarea mea este să fac voia Celui Care M-a trimis”. Mâncarea este numită diferit – mâncare în general, pe care o putem interpreta drept paza poruncilor și azime coapte – semn al smereniei și al recunoașterii faptului că, atât sufletul în legea veche cât și cei pătimași în orice împrejurare, nu au drojdia nevăzută adică chemarea Duhului de a primi veșnicele în formă proprie, personală, față către față. Azima coaptă înseamnă și sufletul străduindu-se să obțină căldură lăuntrică pentru a coace făina (virtuțile), apa (pocăința) și sarea (smerenia) într-un tot. Scena este una din multele prefigurări ale coborârii la iad: departe de a deznădăjdui, toți cei care cred și urmează dreptății vor vedea pe Dumnezeu coborând și, prin simpla proprie prezență, făcând iadul rai și cină domnească.

4. ”Dar mai înainte de a Se culca Ei, sodomenii, locuitorii cetăţii Sodoma, tot poporul din toate marginile; de la tânăr până la bătrân, au înconjurat casa” Aici se vădește nelegiuirea a cărei strigare ”s-a urcat la Domnul”. Nu e vorba numai de patimi contra firii trupești. Daca ar fi fost vorba de acelea, ele ar fi avut prilej de pocăință. Simbolic, înainte ca sufletul cunoscător să lucreze ”odihna Domnului” adică intrarea cu Domnul în sabbatul lăntric, puterile îngerești căzute se adună să împiedice acea lucrare. Ele înconjură casa, adică viața, inima, sufletul celui care se străduie să primească la sine pe Dumnezeu și amenință cu război. La cel pătimaș, aceasta se reflectă într-o întețire a ispitelor deîndată ce începe vreo lucrare care să-l despătimească. La omul înaintat în lucrarea lăuntrică, aceasta duce la apariția puterilor rele ca ispite în formă gândită (războiul minții), dar uneori și văzută (arătarea vrăjmașilor cu chip). Dumnezeu îngăduie aceasta din multe rațiuni, unele de nepătruns nouă în această viață, dar putem deosebi mai ales două: pentru ca cel care lucrează să nu se trufească că acea lucrare a sa, oricât de înaltă, aduce sfârșitul războiului, dar și pentru a pricinui arătarea lucrării drăcești. Dumnezeu nu poartă război de agresiune nici cu diavolul. El ar putea sili desigur puterile răului spunând ceva care seamănă cu ”ieși să ne măsurăm”, și, desigur, cel rău ar fi nimicit deîndată. Este remarcabilă această politețe a Lui până și cu dracii. El pare a le spune: nu Eu v-am adunat să vă nimicesc, ci voi, din pofta de a face rău unui drept, v-ați adunat singuri și v-ați expus hidoșenia, răutatea, dar și neputința. Aceasta este etapa în care cel încă pătimaș dar nevoitor vede că poftele rele nu sunt nicidecum așa cum le descriu ispitele – nu sunt frumoase, nu sunt plăcute, nu sunt bune, ci rele, silnice, urâte, ascunse doar prin viclenie adânc meșteșugită înțelegerii umane. Despre aceasta spune apostolul că legea, deși nu scoate omul din păcat, face păcatul să arate așa cum este, nu așa cum ar dori răul să pară. Pentru cel înaintat cu lucrarea lăuntrică, este momentul de cumpănă când răutatea e înțeleasă în chip văzut, când duhurile rele își strigă pe față numele, își dau în vileag relele, își adună puterile pentru a declanșa războiul final. Tot poporul din toate marginile mai înseamnă: chiar și pentru cei înaintați în nevoință, există patimi care încă locuiesc ascunse în ”margini”, adică în unghere, în locuri ascunse ale încheieturilor sufletului cu trupul, pe care numai ispite de acest fel le pun în evidență, fiind atât prilej de smerenie, cât și de autocunoaștere și de curățare (”s-au spăimântat cei ce locuiesc marginile”…)

5. ”Şi au chemat afară pe Lot şi au zis către el: „Unde sunt Oamenii, Care au intrat să mâie la tine? Scoate-I ca să-I cunoaştem!”” Acest verset spune totul despre neputința ispititorilor: au chemat afară. Diavolul nu îndrăznește să intre în intimitatea conlocuirii Lui Dumnezeu cu omul, ci cheamă pe om ca și cum i se cuvine socoteală. Nu îndrăznește să se apropie de cele dumnezeiești, cere omului să i le predea. Pentru această învățătură aspră, pronia a rânduit ca nu romanii (poporul fără lege) să ia pe Mântuitorul cu sila, ci chiar cei din neamul Lui L-au predat. Simbolic însă mai înțelegem și: diavolul nu poate înțelege deplin cele ascunse ale inimii omului, cere omului să-i dezvăluie și să raționalizeze tainele lui cu Dumnezeu. Un rege al lui Israel, Iezechia, fiind vindecat la rugăciunea proorocului Isaia, face greșeala de a arăta solilor Babilonului (simbolizând mintea decăzută în împrăștiere, idolatrie și autolatrie) toate vistieriile sale. Ca urmare, toate vor fi prădate. Mintea supusă căderii, deîndată ce atinge cele sfinte și tainice, nu rabdă până nu înstrăinează tot, neputând cu niciun chip să slujească celor sfinte.

6. ”Şi a ieşit Lot la ei dinaintea uşii şi, închizând uşa după dânsul” Ușa închisă semnalează din nou mai multe realități. Lot ieșind dinaintea ușii este dreptul care refuză cu orice risc să spună vrăjmașilor taina Domnului – ”că nu voi spune vrăjmașilor Tăi taina Ta…”, omul care refuză orice cădere la învoială cu răul. În același timp, reprezintă biserica închizând în fața nelegiuirii tainele ei prin ușa tainei care este Preacurata. Oriunde un drept apără curația în fața răutății, acolo este biserica. Dar mai presus de toate, Lot, ieșind și lepădând toate ale sale, se face antitip al Mântuitorului însuși, care coboară la iad cu chip de om, fără a-și folosi puteri divine în lupta cu răul și închide după dânsul ușa prin care diavolul avea acces la tainele umane ale conlocuirii cu dumnezeirea, rămasă deschisă și accesibilă răutății și mai pe urmă morții prin păcatul adamic.