Lot in Sodoma (II) – Dr. Alexandru Amarfei


7. ”A zis către ei: „Nu, fraţii mei, să nu faceţi nici un rău.

8. Am eu două fete, care n-au cunoscut încă bărbat; mai degrabă vi le scot pe acelea, să faceţi cu ele ce veţi vrea, numai Oamenilor acelora să nu le faceţi nimic, de vreme ce au intrat Ei sub acoperişul casei mele!””

Episodul în care un drept oferă pe cineva din casa sa spre necinste mai degrabă decât a necinsti tradiția ospitalității are recurențe în Biblie – incidentul cunoscut drept ”nelegiuirea din Ghibeea”, când evrei nelegiuiți din seminția lui Veniamin asediază un om în casa unde era adăpostit temporar, fiind în călătorie, gazda se oferă să își scoată fiica fecioară, mai degrabă ca ei să-și facă poftele cu ea decât să necinstească oaspeții, dar oaspetele le scoate pe propria concubină pe prag mai degrabă decât să sufere o fată fecioară. Acest incident, în care, ca să nu trădeze bunăvoința gazdei, un bărbat din Israel preferă să își vadă concubina violată până la moarte, un păcat groaznic, despre care bătrânii lui Israel, aflând, spun că nu s-a mai văzut o asemenea nelegiuire, prefigurează trădarea bisericii (siluirea ei…) de către arhiereii și bătrânii dintre farisei, saduchei și cărturarii templului. Mântuitorul, călător fără adăpost în lumea aceasta, este prins și dat celor fără de lege în vinerea mare. Conform descrierii, nelegiuirea din Ghibeea s-a produs într-o noapte de joi spre vineri. Seminția lui Veniamin este aproape stârpită în războiul care urmează, așa că bătrânii și căpeteniile îngăduie ca tinerii din trib să își ia femei dintre fecioarele unei ginte (Galaad) care nu răspunsese la apel când au fost făcute tragerile la sorți pentru recrutarea la război. Aceasta prefigurează intrarea în biserică a neamurilor prin propovăduirea Sfântului Apostol Pavel, israelit din seminția lui Veniamin. Aici (în cartea lui Lot) însă se pot vedea niște deosebiri care fac trimiteri la alt fel de simbolică. În episodul nelegiuirii ghibeoniților, aflăm de un om care locuia pe un deal înalt în Efraim, loc puțin cunoscut, a cărui concubină îl înșeală și, la început, el preferă ca ea să se întoarcă ”la tatăl său în Betleem”. Acesta este un antitip al Mântuitorului ascuns gândurilor oamenilor, chiar și între evrei. De aceea biserica veche nu-i este credincioasă, dar, după ceva timp în care o părăsise (robia Babilonului), el decide totuși să se împace cu ea. Pe drum, găzduiesc cinci zile la tatăl femeii, iar a șasea zi sunt surprinși de nelegiuiți în casa unui om cumsecade care-i adăpostise. La început, gazda se oferă să scoată pe fiica sa fecioară alături de concubina omului numai să nu pățească acesta o nelegiuire. Refuzând însă să expună pe cea neprihănită, călătorul scoate la cei nelegiuiți pe concubina lui, iar ei o violează până o rănesc de moarte. Simbolic vorbind, întrucât omul și femeia lui sunt ”un trup”, vedem aici pe farisei și mai marii templului trădând legea veche. Ei ucid trupul Mântuitorului, adăpostit vremelnic de legea veche, și prin aceasta golesc de taine, adică necinstesc ca printr-un viol, tot conținutul legii vechi. Parabola arată o dualitate a naturilor și voințelor în Iisus Hristos, prefigurând în forma unei pilde complicate taina teandriei. El abandonează răutății și morții corpul care nu putea menține legământul nestricat, întrucât avea sămânța morții, și prin aceasta legea veche, care e similară unei concubine (soție temporară, luată prin tocmeală) și lasă nestricată biserica nouă, născută din duhul ospeției, ca o fiică, deci rudă de sânge, nu prin învoială, cu oricine Îl primește. În episodul nelegiuirii asupra lui Lot și a îngerilor, avem două fete fecioare, fiicele lui Lot, iar siluirea nu se consumă. Înțelegem indirect că sodomitenii nu erau interesați de păcat după legile firii, adică, pe scurt, nu-i interesau femeile. Lot spune ceva important: ambele fete erau neprihănite, nu cunoscuseră bărbat. Chiar și cunoscând că pofta oamenilor Sodomei nu viza femei, să ne întrebăm cu teamă: câți din noi, ca să nu predea doi oaspeți unor tâlhari, și-ar oferi fetele fecioare acestora? Fiicele lui Lot semnifică din nou mai multe realități suprapuse. Mai întâi, ele reprezintă chinurile la care se supunea dreptul Lot pentru nelegiuirile cetății, preferând să poarte asupra lui o vină oribilă, aceea de a-și fi abandonat propriii copii întinării și morții, decât să consimtă să sufere alți nevinovați. Din punct de vedere interior, fiicele lui Lot sunt felul cum omul înaintat în viața după duh sacrifică fără cârtire atât cele de-a stânga cât și cele de-a dreapta. Trupește, aceasta ar reprezenta abandonarea emisferelor creierului, cea rațională și cea intuitivă, așa încât sufletul, chiar lucrând vreo dreptate după trup, să nu se miște spre trup. Pe plan sufletesc, ele sunt contemplarea și fapta animate de Duh (dreptul, chiar făptuind și contemplând cu neprihănire, nu se socoate superior altora prin nimic – rugămintea lui Lot este să nu se facă un rău, altfel el numește pe nelegiuiți ”frații mei”). În viața duhului însă, fiicele lui Lot sunt dobândirea preoției ascunse, sacrificiul celor feciorelnici cu duhul, și oferirea lor de către Lot prefigurează minunile (lucrările peste fire) și dezvăluirile aduse de Mântuitorul nelegiuiților din viața Sa istorică și nouă tuturor, în dorința fierbinte de a ne întoarce de la calea nelegiuită la cea dreaptă. Ele mai reprezintă și semnul că niciun om care încearcă să salveze pe cineva din nelegiuiri adânci nu poate cruța nimic și nu poate numi de la sine nimic al său drept sau bun. Nici nu poate cârti în fața întinării și nedreptății, pe scurt, singurul ajutor în asemenea împrejurări nu vine de la noi, nici de la oameni. În acest sens, Lot și cele două fiice oferite ca schimb pentru a nu fi întinați oaspeții sunt pe de o parte chip al coborârii la iad al Mântuitorului cu ambele naturi ale sale cu totul neprihănite, dar și o prefigurare a unei vindecări în cea mai mare parte dincolo de gândirea omenească: prin înomenirea Sa, și prin completa golire de Sine, Mântuitorul ia asupra Lui lipsurile și necazurile provocate lumii îngerilor buni de căderea celor răi. El împlinește în Sine și prin Sine (prin lucrările suprafirești ale Sale ca Dumnezeu și Fiu al omului) atât cele ale dregătoriei adamice primare rămasă în decădere după păcatul protopărinților, cât și bunele vestiri și lucrările netrupești ale lumii îngerilor. De aceea este numit ”înger de mare sfat, sfetnic luminat”. Aceasta este necuprinsa Lui bunătate și delicatețe: în miezul celor mai mari nelegiuiri, El deschide sufletul unui drept, ca ultim obstacol înaintea pierzaniei nedrepților, și pune acolo daruri care să producă o cât de mică oprire celor care se rostogolesc pe pantele răutății. Pe pământ se golește de Sine și de roadele Sale. În iad, propovăduiește ”duhurilor neascultătoare”. În cer, arată îngerilor cum suferă cele de nesuferit, ia asupra Sa cele de neluat, schimbă toate căile nedreptății în porți spre dreptate. Mai putem spune că fiicele lui Lot prefigurează propovăduirea de dinainte de eshaton prin neprihăniții Enoh și Ilie, două suflete atât de curate încât, așa cum o fecioară e neatinsă de mire, ei au rămas neatinși de moarte, căpetenii ale cetei neprihăniților cu duhul. Atunci când lumea în adâncul necurățeniei va suspina că și-a pierdut modelele, că mântuirea nu mai e cu putință, vor veni învățători ai pocăinței cei care au fost atât de desăvârșiți, în ciuda păcatului strămoșesc, că moartea nici nu îi poate atinge. Ei singuri se dau pe sine jertfă, urmând exemplului Mântuitorului. Deosebim aici și un răspuns indirect dat rugăciunii lui Avraam și nedumeririi multora: cum Dumnezeu, ființa iubirii fără margini, osândește la iad? Iata însă că cei care se osândesc pe sine la iad, deși un drept le spune ”mai degrabă făceți-vă poftele cu fiicele mele”, nu ezită și nu au îndoieli. Iadul este al celor care au plecat din lume într-o stare (într-un ipostas) prielnic iadului prin propria lor decizie. În acest sens părinții bisericii au spus că iadul este mai întâi o stare, nu un loc. Avem o paralelă între două rude: Avraam și Lot. Avraam roagă pe Dumnezeu să nu pedepsească pe cei drepți pentru păcatele celor nedrepți și merge până acolo încât se târguie cu Dumnezeu bucățică după bucățică încercând să facă mai ușoară judecata celor puși în pericol de propriile fapte. Lot adăpostește pe îngeri (lucrările și chipurile tainice ale Lui Dumnezeu) ca și Avraam și se roagă de nelegiuiți să se întoarcă de la hotărârile lor ticăloase. Avraam oferă ca jerfă pe fiul său Isaac, Lot – pe cele două fiice. Fiicele lui Lot sunt cele de sprijin, lucrările și suporturile din cele necunoscute rațiunii omenești înlăuntrul bisericii luptătoare, pentru judecățile tainice ale Lui Dumnezeu, lucrări și viziuni care se descoperă doar rațiunii luminată de biserica triumfătoare. Ele sunt semințe ascunse în firea umană decăzută, aparent nevrednică de har, pentru lucrări și descoperiri mântuitoare neînțelese omului. Ele sunt și dovada că, așa cum spune ortodoxia, binele este întrucâtva indelebil în persoana umană. Deși s-au umilit să privească nelegiuire după nelegiuire, deși au deznădăjduit și consimțit ele însele la răutăți după aceea, deși au zămislit aparent spițe de oameni nelegiuiți, în realitate ele sunt părți importante în iconomia mântuirii. Traseul lor ulterior simbolizează cele două naturi ale Lui Hristos lucrând în ascuns și pe termene foarte lungi, mult dincolo de capacitatea umană de a observa în istorie, iconomia mântuirii între neamuri.

9. ”Iar ei au zis către el: „Pleacă de aici! Eşti un venetic şi acum faci pe judecătorul? Mai rău decât Acelora iţi vom face!”” Şi repezindu-se spre Lot, se apropiară să spargă uşa. O nouă treaptă și din păcate ultima a decăderii sodomitenilor. Așa cum demonii strigau imprecații Mântuitorului, ca și cum L-ar fi certat că le invadează domeniul (lumea), sodomitenii pun în evidență ceva: deși nu-i judeca personal, ba chiar se umilea în fața lor și ar fi acceptat răul asupra casei sale mai degrabă decât să necinstească oaspeții și legea, Lot, tocmai prin aceea, era, într-un sens interior și major, judecătorul lor, le punea în evidență răutatea, neputințele, împietrirea. Acest ”pleacă de aici” îl spunem Lui Dumnezeu pe ultima treaptă a învoirii cu păcatul. ”Ești venetic” este starea care spune Mântuitorului că prințul lumii acesteia nu are nimic în El, și de asemenea nici El în acela. ”Mai rău decât acelora îți vom face” este anunțarea patimilor înfricoșătoare ale Mântuitorului, Care a înfruntat puterea duhurilor răutății de la scară de om, fără a-și aroga apanaje divine sau măcar îngerești.

10. ”Atunci Oamenii aceia, care găzduiau în casa lui Lot, întinzându-Şi mâinile, au tras pe Lot în casă la Ei şi au încuiat uşa” Este așa frumoasă această parabolă încât ne îndeamnă să spunem: Moartea Mântuitorului face iadul loc din care se iese, dar în care nu se mai intră. Lot împreună cu cele două fiice sunt neprihănirile celui feciorelnic cu trupul și cu sufletul care, murind, întră în mormântul de viață purtător și vede pe Mântuitorul ca înger de mare sfat, cu cele două naturi ale sale (închipuite de cei doi îngeri), păzindu-i neprihănirile cum au păzit îngerii pe fiicele lui Lot. Într-adevăr, nu a fost îngăduit niciunui om să vadă Învierea dinăuntrul mormântului de viață purtător, dar fiecare drept care se face fiu al împărăției va trăi aceasta la propria trecere din lume. Lot închipuie și preoția legii noi, aducând cele neprihănite trupești și sufletești ale lumii în altar ca în mormântul învierii, Lot preînchipuind cum preotul reprezintă pe Hristos iar îngerii – întâlnirea în preot a lui Hristos cu Tatăl și Duhul, în timp ce Hristos poartă cu Sine toate ale naturii umane îndumnezeite. Îngerii găzduind la Lot sunt cele două naturi ale Lui Iisus Hristos ascunse în inima unde petrece lăuntric dreptul și care, când se arată lucrătorii nedreptății, trag pe drept și cele neprihănite născute de el dinaintea acelora. Ei însă prefigurează și pe Nicodim și Iosif din Arimateea luând de la cei fără de lege trupul Mântuitorului și închizându-l în mormânt, în taina inaccesibilă celor din lume și acoperindu-L cu in (ascundere vederii) și miresme (ascundere înțelegerii). În fine, scena mai prefigurează pe Iisus Hristos coborând la iad și scoțând de acolo pe toți cei neprihăniți pe care îi dă în mâna îngerilor (”că nu vei da pe sfântul Tău să vadă stricăciune”), atât pe cei aparținând legii vechi care au așteptat acolo, cât și pe cei care se vor nevoi în legea nouă, suferind chinuri și la sfârșit însăși priveliștea cumplită a iadului ca să nu cadă asupra celor păcătoși mânia cea dreaptă după faptele lor.

11. ”Iar pe oamenii, care erau la uşa casei, i-au lovit cu orbire de la mic până la mare, încât în zadar se chinuiau să găsească uşa”. Omul nelegiuit nu poate intra în propria inimă, nici nu poate înțelege tainele dreptului. Omul nelegiuit care se da singur morții nu poate sfinți moartea lui cu Dumnezeu împreună. Iadul devine ușă deschisă pentru rai drepților iar diavolii se chinuie să oprească aceasta dar sunt loviți de orbire și apoi de focul gheenei. Dreptul pare din lume, dar nici el, nici judecățile lui, nici păzitorii lui din nevăzut nu sunt din lume. De aceea lumea este ca oarbă pentru el, iar cei care sunt după chipul lumii se dau aceleiași orbiri. Versetul proorociei lui David cu care satana a ispitit pe Mântuitorul (propunându-i o interpretare mincinoasă și ucigașă de suflet) ”pe mâini te vor ridica pentru ca nu cumva să lovești de piatră piciorul tău” devine aici: îngerii scot din ispită pe drept, pentru ca nu cumva diavolii, asediind cu judecăți mincinoase asemănările lui cu Hristos, să-i facă poticnire. Dar și: Fiul și Duhul, prin lucrarea îngerilor, păzesc ca dreptul să nu fie în mod fals antagonizat materiei, lumii nedesăvârșirii, să nu fie silit la pătimire peste măsură care să-i pună în pericol neprihănirile.

Dr. Alexandru Amarfei

Reclame

4 gânduri despre &8222;Lot in Sodoma (II) – Dr. Alexandru Amarfei&8221;

  1. I’m amazed, I must say. Rarely should i find a blog that’s equally
    educative and engaging, and without a doubt, you might have hit the nail
    in the head. The issue is something which too few men and women are speaking intelligently
    about. Now i’m happy i found this during my search for something regarding this.

    Apreciază

  2. o Nimfa impietrita, intre ape zidita
    N-are apa! ce sa Ada?
    narcise albastre langa Cismea o vrajira.
    porni.
    si deodata lucrurile se-ngalbenira
    merse si dadu peste Berze
    cu ciocul si picioarele precum capsunile
    ce-i indrumara gandurile
    spre Soarele Galben.Rosii raze rasarira,
    Ecoul merse mai departe. soarele nu se intoarse.
    Frumosi Trandafiri rosii o-ntampinara
    nascandu-se in Tacere Libertate si Eliberand
    Cateva Suflete intr-un Spirit pe Dealul Viitor Pamant.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s