Cobor adânc în mintea mea şi aflu într-însa iudeii, care Te împiedică să intri, Împăratul meu Cel purtător de Lumină şi care au umplut lumea cu poveşti despre fuga lor din împărăţia lui Faraon, o împărăţie care nu i-a părăsit.

Şi după ce m-am uitat în jur la tot ceea ce încolţea în mintea mea, am exclamat: toate acestea nu sunt nici fiinţa mea, nici Dumnezeul meu şi nici împărăţia Dumnezeului meu. Toate aceste lucruri sunt ecouri şi chipuri ale lumii, pe care simţurile mele le-au introdus din afară şi s-au îngrămădit în mintea mea.

Aşadar, unde mă aflu eu? Unde este Împăratul şi Domnul meu? Unde este împărăţia Împăratului meu? Ai târât tu, de fapt, întreaga împărăţie a Egiptului în pământul făgăduinţei? Şi ai adus tu tot noroiul Nilului în cetatea împăratului meu?

Amarnică este hrana minţii mele atâta vreme cât ea se hrăneşte cu cea ce îi oferă simţurile. Vestigii şi noţiuni externe, umbre ale umbrelor, mărite la proporţii monstruoase (fiindcă umbrele cresc întotdeauna la proporţii uriaşe unde se află lumină puţină), oare este aceasta, de fapt, mintea mea? Am descoperit că întreaga cugetare a minţii mele nu se înalţă la nimic altceva decât la construirea de structuri fragile din umbre fragile.

Totuşi, din nou am cercetat câmpul vast al minţii mele, unde cu viteza multor păianjeni cetăţi întregi, mai fragile decât pânzele de păianjeni, fuseseră construite din umbre şi distruse – iar eu m-am întrebat şi am cugetat în adâncul inimii mele. Unde pot umbrele să dănţuiască decât în lumină? Nu este această lumină mintea mea? Nu s-ar micşora treptat umbrele până la măsura în care lumina minţii ar creşte şi mai mult?

Totuşi, mintea mea nu este chiar nimic mai mult decât o palidă umbră a minţii lui Dumnezeu?

Vai mie dacă mintea mea – după ce se va despărţi de trup, care-i lasă o astfel de moştenire – va fi lăsată singură în veşnicie cu un astfel de veşmânt înfricoşător!

Iar în singurătate eu îi repet minţii mele: acum, când nu văd nimic, când nu aud nimic, când nu miros nimic, când nu gust nimic, când nu ating nimic – ce te umple pe tine acum, dacă nu pur şi simplu imaginile şi amintirile umbroase a ceea ce ai văzut, auzit, mirosit, gustat şi pipăit? Toate acestea au dispărut în trecut, s-au schimbat, şi-au pierdut chipul, s-au dezintegrat şi au murit. De ce nu-i îngropi pe cei morţi odată pentru totdeauna şi apoi să-i laşi pe morţi cu cei morţi şi să zbori mai departe, în loc să stai acolo ca un cimitir, în care umbrele morţilor dănţuiesc aşteptând noi cadavre?

Cum oare Ierusalimul cel de Sus, cetatea Împăratului meu, s-a transformat pe sine într-o împărăţie a celor morţi şi într-o grămadă de gunoi a lumii.

O, Împăratul meu, aud şoapta Ta cea tainică şi înţeleg; văd lumina Ta şi înţeleg. Iar atunci când înţeleg, bucuria îmi aduce lacrimi în ochi şi strig: „Mântuirea mea este întru Domnul meu!”

El este lumina minţii mele, faţă de care eu am fost doar o santinelă somnoroasă şi drept urmare, străinii au pătruns înlăuntru şi au umbrit lumina cea împărătească.

Domnul meu îmi va ajuta, de îndată ce înţeleg faptul că nu există nici un alt ajutor în toate împărăţiile universului care să-mi alunge întunericul şi pe străinii cei întunecaţi din mintea mea.

Mirele întunericului mişună în jurul minţii mele, dar fie ca el să nu intre în cetatea împăratului Luminii.