Nici nu știu când au trecut aceste 3 luni :)! Au fost ca un vis; un vis plin de întâmplări mai mult sau mai puțin fericite! Am început în forță și cu mare bucurie; dl Profesor Cristian Mihai-Pomohaci se ocupa de partea ”tehnică” a revistei, iar textele dumnealui păreau desprinse din Pateric – aveau o dulceață și radiau o căldură molcomă, ce atingea profund sufletele cititorilor.
O neînțelegere , mai curând o divergență de opinii, a făcut ca drumurile noastre să se despartă. A fost foarte dureros pentru mine, atât de mult m-a afectat plecarea dumnealui, încât am făcut o formă bizară de alergie – mi-au apărut pe partea stângă a corpului niște vezicule albe, pline de lichid, dureroase și care lăsau semne timp îndelungat.
Dar a fost alegerea ta, Cristian! Îți mulțumim/mulțumesc nespus de mult pentru revistă – pentru că tu ai plătit-o, ai conceput-o – la rugămințile mele înciudate, că nu mă pricep să tropăi ca un cal de curse prin revistă; tu i-ai dat un ton aristocratic și ușor old fashion, atât de nostalgic și de șic 🙂 ! Nu am încetat nicio clipă să te aștept să revii – ești bine venit oricând! Make us a surprise :)!
Odată cu Cristian a plecat și distinsa doamnă preoteasă Maria Alexandra Mihaescu, ale cărei poezii, extrem de sprintene și de spontane, ne-au încântat mai întâi pe noi, apoi sperăm că și pe dumneavoastră. Doamna este un om ferm și principial – vă reamintesc diferența de opinii de atunci, care a dus la ”reformarea trupei”: stabilisem să nu postăm articole politice, iar unul dintre noi a scris unul în 2 părți – pe prima a postat-o dl profesor însuși, iar pe-a doua, eu!
Așa mi s-a părut corect, măcar față de unul dintre membrii echipei, dar și față de propria-mi conștiință, cu care iarăși am avut atunci un meci greu de dus!
Apoi am rămas noi 4: Alex-ii – Alex Amarfei – Alex mare și Alex Povarnă, eu și Mihaela Cardiș, să asigurăm apariția zilnică a cel puțin un articol! Serviciul, treaba, care nu se termină niciodată, au făcut ca uneori să nu putem să scriem, dar tot timpul unul dintre noi acoperea totuși obligația zilnică față de cititori 🙂 !
Cred că ne-am descurcat binișor, nu, domnule Profesor? În acest moment sunt 10 000 de views, 111 articole postate și suntem urmăriți de cititori din 33 de țări! Sper că sunteți un pic mândru de noi, ținând cont de faptul că nici nu știam să deschidem revista!
Vă mulțumesc din suflet tuturor colegilor – foști – actuali – viitori, invitaților – Liviu Oprică, Mihai Nistor, Fabian Ghenof și Paul Hitter. Să vă înflorească-n glastră un crin imperial, nu unul la Cotroceni. Doamne ajută tuturor!
Să mergi prin praf, să mergi pe câmp şi să îţi zgârii picioarele prin grâu. Să fie soare şi să te încălzeşti treptat ca un om de zăpadă dezgheţat. Petale de maci să îţi cadă la picioare, pe picioare şi să te înfioare acest sărut mai intim decât oricare. Cum de macii nu sunt zgâriaţi de lanul de grâne?
Aproape totul moare pe o căldură aşa zdrobitoare. Păsările se învârt ameţite fără direcţie şi fără selecţie. Un cal înfipt pare adormit, cu picioarele transformate în rădăcini, a devenit animal static. Pământul se scurge cu toţi de pe el în interiorul său… face drumul spre naştere.
Mult galben în jur.
Vibraţii obsesive pe caldarâm. Praf ridicat cu nerv să te înconjoare din spate. Respiraţii sănătoase fac partea de bass şi stropi de transpiraţie devin sunete pe o coardă de vioară gigant. Palme pe piept bronzat se prefac în acordeon uzat. O bătrână mută este solista celebră din `42 ce a fermecat şi a legat cu fir de aur multe suflete pe patul de spital sau în saloane parfumate cu trabucuri şi cizme bine lustruite. Numai ea are puterea să cânte pe orice căldură şi îi face pe toţi ce-i urmează să înceapă dansul. Fuste lungi şi colorate ce sparg galbenul monoton se învârt în valuri de praf. Tot părul lor lung e despletit pentru efect artistic garantat. Dăruire totală, propriul dans funebru executat cu picioare desculţe, praf, căldură, sudoare, instrumente naturale din propriul corp şi un singur spectator surprins în mijlocul câmpului într-o relaţie intimă cu macii. Ei parcă simt… pământul… groapa… sfârşitul. Numai spectatorul tresare, se uită, admiră şi nu înţelege.
Printre cactuşii ce aruncă parfum ameţitor alerg şi nici soarele nu arde când gheaţa sare din nisip direct în pahar Şi ţi-am promis că o să merg o să alerg o să caut … something precious Un ochi de şopârlă devenit rubin O aripă de viespe ajunsă mantie de rege O inimă uitată în marea calică Dar nimic nu pare suficient pentru a te hrăni Eu sunt fericit de fugă Tu stai şi taci Te simt… În curând nu voi mai fi Aşa că las-o moartă Hai… Vino în deşert să ne bucurăm de aerul greu Să respiri din mine un minut şi jumătate Să bem un whisky să stăm îmbrăţişaţi să mor, să mă trezesc şi să te iubesc iar.
Mână în mână
mergem prin ceață, printre suflete înghețate
Printre copaci siberieni simțim atingerea…
ce ne face sălbatici și liberi
în ultimul meu vis
soarele se înnegrise și tu
mă sărutai
mă sărutai
mă sărutai până la despietrire
urlet de lup anunță
furtună de nisip
în creier prăjit și ochi găurit
Cascade îmi potolesc setea de tine
Cerul arde
Ceața dispare și copaci de hârtie desenați
apar în depărtare
Câinele chior latră la noi
Mână în mână prin foc și umbre
alergăm
prin deșert, prin lacrimi și palme.
Iubito, în cele mai grele momente
pune-mi aripi
să devenim sălbatici,
să fugim vertical spre cerul fierbinte
să fim arși, să fim cei mai frumoși,
să fim celule… împreună
în aer.
Mulțumesc 
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.