Sunet cu lacrimi (Requiem Nr. 1)

510

Unghiile tale negre și lungi

Îmi zgârie nervul

auditiv atârnat de cerul înghețat

Sufletul meu a rămas dezbrăcat

Îmbracă-mă!

Pădurea de viori

mă face să plâng

se simte miros de negru greu

sunetul pătrunde din trunchiuri

în inimi și ochi

și lacrimi

vocea de Soprană Acută pregătește

starea

de…

nimic nu mai respiră

nimic nu mai strălucește

nimic nu mai degeră

nimic nu mai zbiară

nimic nu mai așteaptă

totul e cânt

Requiem pentru mine!

Alexandru Povarnă

Urlă-mă! – Alexandru Povarnă

d6

Mă topesc sub lumina lămpii de birou

și mă scurg pe tastatură ca o ciocolată ieftină

mă conectez la inima ta prin cabluri și mâini

îți mut organele într-un joc pentru dezvoltarea memoriei

ficatul înghesuit în stânga pulsează sânge

ți se face foame de dragoste

muști din tastatura neagră cu rămășițe dulci de mine

ești prima care mă are cu tot cu creier și poezie

în inima-stomac

scoți un țipăt înfiorător de eliberare și durere

așa sunt eu… eu cu toate nopțile bântuite

eu conectat la nașteri și zboruri

eu cu tine, vise, muzică necreată și stele căzute în bălți urbane

urlă-mă din pântec în scaun directorial până nu uit ordinea organelor!

Alexandru Povarnă

Săptămâna iubirii – Alexandru Povarnă

img_1349

Luni, tânărul mergea cu ei; iubea şi era iubit.

Marţi, le vindeca pe femei; iubea şi era iubit. Era iubit?

Miercuri, a mâncat la masa lor; iubea şi era iubit. Cu adevărat?

Joi, a fost condamnat de popor; iubea şi era iubit. Mai era?

Vineri, l-au hulit, l-au răstignit, a suferit; iubea… şi a murit.

Sâmbătă, se odihnea în mormânt; iubea (căci era sfânt). Unii l-au uitat de mult.

Dumincă, lumină a fost, s-a ridicat, s-a arătat şi a plecat. Iubea. De ce nu au crezut?

Alexandru Povarnă

Oraș cu iubit și orhidee – Alexandru Povarnă

primordialearth

Mă mișc ca un cal uscat

ce merge spre cimitir

brațe de orhidee albă

se întind spre mine

plesnesc mugurii

petalele pe piele rănesc sufletul

.

am fost îngropat un veac

și am respirat amintiri din tine

.

merg peste ziduri și prin găuri de tren

orașul este plin de orhidee agățătoare,

ispititoare…

parfum de mâna ta îmi atinge o coastă

dacă nu pot să mai merg

mă așez și sap

cu unghiile proaspăt crescute

cimentul

.

umbră de tine crește pe mine

îmbrățișează-mă o clipă!

mă strivești cu inima

și păsările cad toate pe asfalt.

Alexandru Povarnă

Vis Roz absurd – Alexandru Povarnă

tumblr_m3g7gvvG1r1qhttpto4_500

Pisica roz de pe perete vorbește chinezește

Păpușa ta cu părul roz nici nu-mi mai clipește

Bocancii negri cu talpa roz dansează în baia rece

Toți fluturii au scăpat și…

zborul este ademenitor și agresiv

nu trebuie să strigi

nu vine nici un ajutor

nu trebuie să închizi ochii

La-la-la La-la-la-la!

Naiul încălzește atmosfera pentru…

Atac la pisică

cu aripi de fluturi roz

cap de fostă păpușă vopsită în roz

limbi de ceas ruginit

buldozer distrugător

din vată de zahăr cu gust de căpșuni

lacrimi de fostă iubire devenită

mortal-roz.

Șampanie!

 Alexandru Povarnă

Din mine răsari Tu – Alexandru Povarnă

1476051_658758580811012_1356766953_n

din păr îți răsar mereu stele

mâna ta ajunge din cer în plămân

zvon de mare sare din balta lucioasă

visele se trăiesc pe cai de mare supradimensionați

și muzică italienească remixată

de un dj cu urechi adânc tăiate

.

din povești răsare luna

viața mea a început cu Tine

acum demult

din cămașă neagră de dantelă în nud nocturn

să devenim statui în piazza

cu un singur bec

.

din joc răsare iubirea

pene de colibri rătăcit în noapte

să alergăm după el până cădem în groapa vie

cu perechi veșnice de Noi

pod cu îngeri peste toți

.

din mine răsari Tu…

Alexandru Povarnă

Boabe, elefanţi şi aripi

timthumb

De întuneric sunt furat, de negru sunt acoperit peste corp. Lumina dinspre lampa îmi arde faţa. Strălucesc fără voie. Jocul de fotbal din boabe de struguri a rămas abandonat pe biroul imprimat cu rămăşiţe de gânduri, de proiecte, de înjurături, de lacrimi şi de visuri.

Dacă mi-aş pune capul pe birou poate aş adormi în lumină şi nu aş mai avea coşmaruri.

Mi-ar trebui un cor bizantin să mă ridice uşor, uşor de la viaţă la visare, de la v la V mare. Doar o mână mică de cadână neatinsă să mă poarte prin ploaie, să îmi cânte cânt de prunc şi să mă farmece cu zbor de voal străvechi arăbesc purtat pe şolduri ce râd viclean la soare. Îmi place să fug cu tine habibi! Turme de elefanţi deshidrataţi şi slăbănogi merg pe lângă noi călare unul peste altul. În curând se vor scufunda în mare. Marea din deşert nu are nici 2 metri, dar sunt suficienţi cât să înece 50 de elefanţi nebuni şi însetaţi din timpuri mitice. Ce nenorocit poate fi instinctul… din salvator în fatidic! Ce genial poate fi omul de la aripi la prăpăstii!

În oraşul ce se naşte cu ţipete şi plânsete din pântecele aspru sunt lumini ce mă atrag: să mergem să petrecem. Mă voi duce fix la magazinul fără oameni, cel mai gol din tot oraşul şi voi cumpăra cât mai multe, după care fug la bere. Ce oraş ciudat! Ce magazin… gol şi straniu. Idee originală cu siguranţă, dar… neobişnuită ca tot ce e original. Magazin în care se vând ARIPI DE ÎNGER. Nici măcar nu se vând: „Magazinul nostru vă oferă o pereche de aripi de înger gratuit. Nu se poate lua decât o pereche de aripi de către fiecare persoană în parte. Aripile se aleg personal pentru a se potrivi cu persoana ce le va purta, putând să vă alegeţi dimensiunile, culoarea şi textura. Perechea este veşnică şi nu se mai poate schimba din momentul în care acestea s-au lipit de spatele dumneavoastră. Nu se acceptă probele.” Toţi trec pe lângă magazin şi parcă nici nu îl văd. Nimeni nu doreşte să care o pereche de aripi după el în miez de noapte. De ce să purtăm aripi când putem să ne îmbrăcăm în aur şi nestemate? Eu am să bat la uşă să îmi aleg o pereche, chiar de va trebui să mai car pe lângă rucsacul veşnic şi 2 aripi mari din pene groase. Deşi… poate mă vor învăţa să zbor.

Boabe de struguri strivite şi fermentate în noapte… vin de vise, licoare de noapte, lumină arzătoare peste pleoape.

Ceva mă doare în spate…

Alexandru Povarnă

Am nevoie de Tine, de Mine

 images

Pădurea strigă după tine în miezul zilei

Azi am nevoie de tine

Brațe nenumărate te caută prin umbre de copaci siberieni

Părul tău lung se usucă fără iubirea mea

Azi ai nevoie de mine

Aripile largi de vultur te îmbrățișează

Azi am nevoie de tine

Cu palmele întinse spre lumină

Încerci să găsești drumul

Copacii sunt toți la fel și ziua și noaptea

Azi ai nevoie de mine

 

Flori de orhidee sălbatică se încolăcesc de brațe și păr

Azi am nevoie de tine

Plămânii ies și aleargă speriați

Inima se ceartă singură într-un episod schizofrenic

Ghilgameș spânzurat de picioare plânge

Azi ai nevoie de mine

Acordeonul îți cântă un marș de nuntă ratată

Azi am nevoie de tine

Fără tine focul nu mă arde, apa nu mă stinge

Fără mine nu ai nici păr, nici picioare, nici sâni

Nici nu te mai simți femeie…

Azi ai nevoie de mine        

Alexandru Povarnă      

Șobolani și Sfinți

admin-ajax

Norii albi se îngrămădesc
în camera umedă și rece
Cimentul doare până în oase,
șobolanii cu păr împletit aleargă
să nu îi prindă …
miros de urină și aer consumat
aproape expirat.
Ultima noapte pe pietre de râu.
Sângele e uscat pe jos
și pereții sunt plini de psalmi biblico-arghezieni
Te întrebi ce suntem?
Te întrebi ce devenim?
Dacă ne speriem de umbra din noi?
Dacă ne blestemăm cu propriile gânduri?
Dacă nu știm pentru ce avem și mâini
și lumină și ochi?
Dacă pierdem pariul cu ei?
Dacă îți cânt și nu auzi la timp?
Dacă e un joc cu întuneric și negru?

Miros de cărbuni și tămâie străbate printre nori:
șobolani despletiți orbiți de lumini și căldură.
Cameră umedă și rece, cu piatră rece
și oase reci și piele rece…

Atenție: Nori lipsă!

Alexandru Povarnă

inimă aproape galbenă

Serafeim2010

O inimă aproape galbenă ce stă ascunsă într-un început de peşteră în plin proces de adâncire şi pietrificare… cântă o melodie surdă. E asemenea macului cel galben din marginea mării, ce străluceşte stingher în apă, căci nimeni nu se uită la macii galbeni, toţi vor să prindă în poze cei mai roşii maci din lume. Oare suferă de hepatită sufletească?

O inimă ce ar vrea să îi iubească pe toţi şi încă nu poate, dar aşteaptă ajutor din văzduh… şi va veni cu siguranţa o rază de soare care să o ajute cât de curând. Aşteaptă sânge din pământ să îşi coloreze frunzele anemice. Nu vrea decât sângele durerii, al durerii ce macină celelalte inimi roşii aflate în lăzi de carne şi oase. Îşi cântă visul, îşi cântă propria durere, îşi cântă dorul de … viaţă şi de om.

Cumva a fost uitată sau poate aruncată, ori a plecat din lume pentru rugăciune.

Oricum nu ar fi existat pereche pentru o inimă de altă culoare.

Trei aripi se apropie pe stânga, trei aripi bat uşor de-a dreapta şi par că o înalţă spre adânc.

Bate gongul…

Se deschide poarta.

Alexandru Povarnă

Scrisoare către un prieten surd

68748625

Omul este ghidat după parfum sau după moarte?

De ce spunem numai de bine despre morţi şi de ce nu vorbim mereu frumos şi despre vii? De ce simţim nevoia să ne băgăm nasurile lungi în vieţile scurte ale altora, fără nici o invitaţie prealabilă? De ce avem impresia că ne simţim mai bine când altuia îi e rău? De ce să îl fac pe altul să plângă, doar ca să nu mă mai simt eu singurul oropsit? De ce să nu ne îngrijim de viaţa noastră şi de moartea noastră … şi  numai de ele. De ce transformăm parfumurile florilor în duhorile noastre? De ce atunci când Fericirea trăieşte cu alţii, noi spunem că nu e adevărat şi nu e Fericirea ci…. orice, numai Fericirea nu…. Fericirea cea mare nu se poate să fie la alţii când tu ai aşteptat-o atât, când tu ai suferit atât, când tu ai făcut totul pentru ea…. sau poate că aşa ai crezut.

Da, aşa este… viaţa asta e nedreaptă, însă dacă te plângi şi scuipi în sufletele celorlalţi rămâne tot la fel şi vei rămâne singur şi mai nefericit … toată viaţa… toată viaţa asta nedreaptă vei rămâne cum ai fost născut… cu sufletul gol. Iar într-un suflet gol este întuneric, frig şi mucegai… într-un suflet gol nu vor cânta niciodată păsările.

Dragul meu, tu după ce îţi ghidezi viaţa? Tu pentru ce simţi că te-ai născut acum câţiva ani şi pentru ce crezi că vei muri peste câteva luni? Sfârşitul nu e mâine, sfârşitul este chiar azi, după ce bate clopotul …

Adio, prietene! Rămâi cu bine! Rămâi  cu viaţa ta… eu mă duc să îmi trăiesc viaţa şi Fericirea mea.

P.S. Nu trebuie să îmi răspunzi niciodată la aceste vorbe… mai bine îţi înghiţi saliva şi îţi ţii palma legată cu mâna stângă. Gândeşte-te la tine, la mine, la viaţă, la parfum, la moarte. Încearcă să găseşti mireasma fericirii tale şi să te parfumezi cu ea, căci altfel … altfel… moartea va veni mai repede să te parfumeze ea.

Alexandru Povarnă

Rug……

10668438_801299583223577_81365120_n

Nelinişti îndelungi, nelinişti vechi. O lumânare de ceară curată ce arde încet şi sigur. Flacăra proiectează o aripă pe un perete alb umbrit. Căldura ar trebui să mă încălzească, să mă topească, dar sunt împăturit în pământ cu două straturi, unul pe dinafară şi unul pe dinăuntru. Ar trebui să mă sparg, dar nu ştiu cine să o facă. Zgomot de lână neagră lovită de carne tăbăcită şi vinovată de multe. Îngânări de noapte, şoapte de linişte lovită de cuvinte abia scoase printre buze. La trei cuvinte se zguduie totul, la încă o frază se încălzeşte atmosfera şi corpul şi capul şi pământul. Se sparge un strat, dar mai rămâne încă unul peste mine. Nu aştept un ciocan, aştept o atingere pentru a fi liber, dar… mai am de mers până la capătul drumului şi trebuie să călătoresc fără să mă împiedic, fără să cad în nămol, căci pământul se lipeşte prea repede de mine. Îmi plac poveştile cu statui ce au prins viaţă, nu cu oameni ce s-au schimbat în piatră.

Lumânarea mai are puţin şi se gată, iar buzele ar mai avea de mişcat multe cuvinte spre liniştea întunecată. Se pot zice vorbele şi în beznă, dar nu trebuie ratată bucuria luminii ce o să vină.

Aripa pleacă.

Alexandru Povarnă

 

Fata de pe pânză

1807_mary-portrait

Tu te ţineai de pânza de mătase

Eu te trăgeam din negru în aproape

Vroiai să pleci

Şi te trăgeai

Piciorul

l-am prins în buze cu sărutul

a strălucit puţin sărmanul

şi ai plecat

şi ai lăsat pe pânză

doar conturul.

Alexandru Povarnă

Imagine: Girl Portrait (left, original) by Mary (left, carbon tracing & colour pencils)

Poveste nouă din Veneţia

20121105_092642

Timpul se târăşte pe pavajul vechi şi colorat. Picioarele trec grăbite unele pe lângă altele. O mână de copil încearcă să prindă porumbeii atemporali. Timpul se scurge printre zgomot, râsete, aplauze şi grăunţe de grâu.

-Signore, spre casa cea mai veche din oraş!

Una din păsările atemporale confundă ochiul timpului cu o boabă de porumb şi îl lasă semi-orb. Cu picături de aur curgând din el, fuge din aglomeraţia străzii şi trece pod după pod după pod. Începe să fie mai linişte, mai umbră, mai răcoare. Timpul îşi vrea nu doar ochiul înapoi, îşi vrea viaţa pe care nu şi-a trăit-o niciodată.

Şşşh! Cineva plânge… o bucată de faianţă colorată plânge uitată de ani şi ani lângă un pod albastru. Din ce a mai rămas din ea îţi poţi imagina că a fost o mască de seamă, una din acele măşti mândre de carnaval. Dar iată că frumuseţea nu a salvat-o de la suferinţă şi uitare. Timpul se apropie de ea şi nu ştie ce să facă, ce să spună. Ca un adolescent în faţa primei iubite se fâstâceşte şi încurcat îi spune:

Dă-mi mie lacrimile tale cu tot cu ochiul tău căci eu am rămas semi-orb…

Îi ia bucăţii de mască ochiul cu tot cu lacrimi şi o aruncă în apa canalului pentru a-i curma durerea, durerea despărţirii de masca sa pereche.

-Am ajuns la cea mai veche casă a Veneţiei. Bătrânii spuneau că podul albastru de lângă casa, este podul viselor. Acum nimeni nu îşi mai aminteşte de el, e prea departe de centru, iar casele sunt dărăpănate.

-Îţi mulţumim signore.

Cu ochiul său de mască veche timpul începuse să plângă, căci lacrimile rămăseseră în ochiul colorat. Obosit, timpul ascultă declaraţiile de dragoste ale celor doi tineri. Atâta dragoste între două măşti, atâta dragoste între două fiinţe omeneşti. Se hotărî să… deodată se aruncă de pe pod şi căzu direct pe buzele îndrăgostiţilor, unite în sărut.

Dragostea măştilor a ajuns astfel să reînvie şi să trăiască în inimile unor oameni, iar timpul s-a odihnit şi a trăit o bucăţică de viaţă.

Alexandru Povarnă

Imagine: „Overlooking Venice” by Martha Flores.

 

Astăzi împlinim 3 luni :)!

descărcare

Nici nu știu când au trecut aceste 3 luni :)! Au fost ca un vis; un vis plin de întâmplări mai mult sau mai puțin fericite! Am început în forță și cu mare bucurie; dl Profesor Cristian Mihai-Pomohaci se ocupa de partea ”tehnică” a revistei, iar textele dumnealui păreau desprinse din Pateric – aveau o dulceață și radiau o căldură molcomă, ce  atingea  profund sufletele cititorilor. O neînțelegere , mai curând o divergență de opinii, a făcut ca drumurile noastre să se despartă. A fost foarte dureros pentru mine, atât de mult m-a afectat plecarea dumnealui, încât am făcut o formă bizară de alergie – mi-au apărut pe partea stângă a corpului niște vezicule albe, pline de lichid, dureroase și care lăsau semne timp îndelungat. Dar a fost alegerea ta, Cristian! Îți mulțumim/mulțumesc nespus de mult pentru revistă – pentru că tu ai plătit-o, ai conceput-o, la rugămințile mele înciudate, că nu mă pricep să tropăi ca un cal de curse prin revistă; tu i-ai dat un ton aristocratic și ușor old  fashion, atât de nostalgic și de șic :)! Nu am încetat nicio clipă să te aștept să revii – ești bine venit oricând! Make us a surprise :)! Odată cu Cristian a plecat și distinsa doamnă preoteasă Maria Alexandra Mihaescu, ale cărei poezii, extrem de sprintene și de spontane, ne-au încântat mai întâi pe noi, apoi sperăm că și pe dumneavoastră.  Doamna este un om ferm și principial – vă reamintesc diferența de opinii de atunci, care a dus la ”reformarea trupei” – stabilisem să nu postăm articole politice, iar unul dintre noi a scris unul în 2 părți – pe prima a postat-o dl profesor însuși, iar pe-a doua, eu! Așa mi s-a părut corect, măcar față de unul dintre membrii echipei, dar și față de propria-mi conștiință, cu care iarăși am avut atunci un meci greu de dus! Apoi am rămas noi 4:  Alex-ii – Alex Amarfei – Alex mare și Alex Povarnă, eu și Mihaela Cardiș, să asigurăm apariția zilnică a cel puțin un articol! Serviciul, treaba, care nu se termină niciodată, au făcut ca uneori să nu putem să scriem, dar tot timpul unul dintre noi acoperea totuși obligația zilnică față de cititori :)! Cred că ne-am descurcat binișor, nu, domnule Profesor? În acest moment sunt 10 000 de views, 111 articole postate și suntem urmăriți de cititori din 33 de țări! Sper că sunteți un pic mândru de noi, ținând cont de faptul că nici nu știam să deschidem revista! Vă mulțumesc din suflet tuturor colegilor – foști – actuali – viitori, invitaților –  Liviu Oprică, Mihai Nistor, Fabian Ghenof și Paul Hitter.  Să vă înflorească-n glastră un crin imperial, nu unul la Cotroceni. Doamne ajută tuturor!

Cristina Ghenof

Albastru obsesiv

10653986_801307676556101_1292708829_n

În barca albastră

Găleata albastră

Cerul albastru

Şi ochii-ţi albaştrii… nebuni.

Stau.

Sânge albastru prin vene de zeu

Curge…

Furtuna albastră cu vânt siclam urlă,

Dârdâie vâsla-mi violet în apa verzuie

Şi sufletul meu nu ştie să înoate,

Se prinde, se zbate în alge albastre.

Sărută-mi sufletul cu buzele-ţi roşii!

Dă-mi din viaţa ta o bucată!

Alexandru Povarnă
Imagine: Suzanne Whitmarsh – Blue Boat

Iona îndrăgostit

10580288_801311959889006_1495940391_n

Simți inima cum bate?

Laptele curge către tine valuri

Pădurea din pietre,

pietre de preţ

se înclină

 

Tu eşti toată, tu eşti…

 

Încet zbori către mine

O singură atingere

şi marea se agită în corsetul de spumă.

 

Tu eşti pretutindeni…

simt îmbrăţişarea din vânt

sărutul din ploaie,

muşcătura din soare.

 

Aş vrea să alerg la tine

Aş vrea… nu pot ieşi.

 

Tu eşti toată…

tu eşti toată, iubire.

 

Te rog,

lasă-mă să dorm în tine!

 

 

Alexandru Povarnă

Iubita Picasso

10443684_776916555661880_1757380094_n

Mi te-am imaginat cu linii cercuri arcuri

Şi tu ce ai făcut?

Te-ai făcut perfectă

Dintr-o rază de soare şi o bucată de carne.

m-ai cuprins pe la spate

şi am ştiut din căldura mâinii că eşti tu

eram în negru

şi tu tot…

plus guler roşu.

nu m-ai lăsat să te văd

dar nu voi uita niciodată…

sărutul de pe gât

…locul a rămas roşu.

 

 

Alexandru Povarnă

Dans de vară (Ţiganii şi moartea pământului)

c379d05a11c49bf619cb410c1591511d

 Să mergi prin praf, să mergi pe câmp şi să îţi zgârii picioarele prin grâu. Să fie  soare şi să te încălzeşti treptat ca un om de zăpadă dezgheţat.  Petale de maci să îţi  cadă la picioare, pe picioare şi să te înfioare acest sărut mai intim decât oricare.  Cum de macii nu sunt zgâriaţi de lanul de grâne?

 Aproape totul moare pe o căldură aşa zdrobitoare. Păsările se învârt ameţite fără  direcţie şi fără selecţie. Un cal înfipt pare adormit, cu picioarele transformate în  rădăcini, a devenit animal static. Pământul se scurge cu toţi de pe el în interiorul  său… face drumul spre naştere.

 Mult galben în jur.

 Vibraţii obsesive pe caldarâm. Praf ridicat cu nerv să te înconjoare din spate.  Respiraţii sănătoase fac partea de bass şi stropi de transpiraţie devin sunete pe o  coardă de vioară gigant. Palme pe piept bronzat se prefac în acordeon uzat. O  bătrână mută este solista celebră din `42 ce a fermecat şi a legat cu fir de aur  multe suflete pe patul de spital sau în saloane parfumate cu trabucuri şi cizme bine lustruite. Numai ea are puterea să cânte pe orice căldură şi îi face pe toţi ce-i urmează să înceapă dansul. Fuste lungi şi colorate ce sparg galbenul monoton se învârt în valuri de praf. Tot părul lor lung e despletit pentru efect artistic garantat. Dăruire totală, propriul dans funebru executat cu picioare desculţe, praf, căldură, sudoare, instrumente naturale din propriul corp şi un singur spectator surprins în mijlocul câmpului într-o relaţie intimă cu macii. Ei parcă simt… pământul… groapa… sfârşitul. Numai spectatorul tresare, se uită, admiră şi nu înţelege.

Alexandru Povarnă