Intră o rază de fier prin geamul meu

Îmi atinge pașii, însetare

Hainele din timp mai greu

Își respiră-o tremurare

Strigă văzului mereu

Tainele din scorburi

Ne momesc cu roduri

Spre un alt apus

Unui cer de sus

Cine sunt eu?

Voi desface cu clești de oțel

Și vor cădea în săvârșire

Pietrele, plantele, până la fier

Vor urca în nesfârșire

Respir.

Mihai Nistor

Imaginea: A fine art watercolor painting by Julia Swartz – „His Touch”

acum o suta acum o mie de ani

aveam parul lung si eram o piatra

(viata pietrei e simpla

si parul ii creste chiar si dupa ce moare)

azi-noapte am murit

si-n moartea mea

eu am visat

că eram salcie

fără umbră și

că păsări albastre râdeau de moarte

-cine a mai pomenit inutilă

salcie fără umbră?

Postelnicu Maria Daniela

în febra mea
nu înţelegi că tuşesc până-mi saltă
plămânii
vin câinii amândoi
ţestoasă şi peştii să-mi caute
pulsul
vine ultimul iubit şi-mi atinge
fruntea
mă sărută şi-mi spune că trebuie
să plece
incognito
vine tatăl meu mort
şi-mi aduce flori de muşeţel
de pe câmpia mediaşului
bunicul meu magda
tu-tu-iiind din pâlnia mare de făcut
vin
*
am scuipat în cearşaf
de două zile
m-au iubit alţii fără să ştiu
am visat cum alergăm desculţă
şi-un praf fin se ridică-ntre poalele
mele
să iubeşti
îţi spun să iubeşti mai mult decât
aurul
să iubeşti mai mult decât cuvintele
decât ochiul mare şi
atotvăzător
*
în febra mea
am visat cinci nopţi la rând
coşmaruri
şi-am spus
la naiba încă sunt vie/

uneori erai de zăpadă

argintie
limpede

întinerind diminețile

uneori
cu mâinile firave jucăușe
cum niște fulgi de zăpadă
ne îmbrăcai
ne ajezai pe scaunele înalte
în jurul mesei
uneori
cântai
în timp ce așezai farfuriile
adânci
lingurile de tablă
furculițele
câte șapte
muzica veche umplea încăperea

și mireasma merelor coapte

noi copiii împărțeam
cârnatul și mămăliga
în șapte
chiar dacă Tristana plecase
dintre noi lăsând în urmă
tăcerea ei de aur
liniștea aceea care înnobilează
tristețea

poate că nu peste mult
poate că dincolo

vom fi împreună

amintindu-ne acele zile
în care împărțeam noapte de noapte
o singură încăpere

Atila Racz – Dublin

Ilustrația: Atila Racz‘s Art

încununat cu ostilitatea omizii față de fluture

adevărul tău devorează morțile altui zeu

setos și sihastru

pe un câmp de bătălie

acolo unde alții au făcut dragoste

între apus si răsărit

și s-au smerit mai înainte să învețe

ce înseamnă să pupi picioarele Domnului

cui să închin paharul

și cine dintre noi merită cinstit cu laude

și adevăr?

se usucă pe os carnea mânzului primit în dar

și nu mă mai încântă nici bacanalele

nici clopotele la slujba de noapte

Postelnicu Maria – Daniela

Ilustrația este aleasă de autoare, căreia îi urăm mult succes, vis înaripat, inspirație și viață minunată!

Nu mai e nimic de căutat, nu mai e nimic de văzut,
Nu mai e nimic de găsit, nu mai e nimic de salvat
gurile care strigau Victorie s-au înecat
cu propria lor răgușeală
drapelurile s-au decolorat și chemările la luptă
au amuțit pentru că nu mai
dădeau profit.
Onoarea își îngrijește rănile cu sare,
dar nu mai ustură
spirite saline nu mai țipă de durere
toți s-au obișnuit, s-au adaptat,
au devenit imuni
la boala sensului absent de sens.
Am pierdut, am învins
nimeni nu mai știe
tot ce contează acum e să ajungem undeva
și să ne așezăm jos
să ne întindem, să dormim,
să murim puțin
măcar cinci minute.
Să fim un pic singuri
să ne dezbrăcăm de haine, să ne privim pielea
să ne oglindim în propriile tălpi
așteptând să ne îmbrățișeze cineva
fetusul cu umbra.
Să ne scuturăm învelișul de praf
până ni se văd crăpăturile din palmă
și cuțitele din spate.
Să ne disprețuim și să adormim, ca de obicei, culcați
pe cealaltă ureche
până nu ne mai pasă de nimic
și devenim pământ, copac, toamnă.

Cândva
urmași ne vor tăia trunchiurile
găsindu-ne inelele
perfect frânte
și își vor ciopli din ele măști de curățat
fețe
și prins curaj de privit în ochi.
Cu degetele arătătoare rupte
și “prea târziul” vinovat tatuat pe frunte
vor vedea și ei că
nu mai e nimic de căutat, nu mai e nimic de văzut,
nu mai e nimic de găsit, nu mai e nimic de salvat.

Posted by Mihai Gavrilescu on Noi 10th, 2014 in Platfusul Umbrei

Mă privesc prin oglinzi cu multe ramuri

Și multe picioare spre fuga din labirint

Multe mâini se desfac ca arbori

Atingând rafale, ne mint

Și nu îmi sunt… nu pot să cuget

Spre eclipsa spiralată din cercuri

Nici culori nu se pot naște aici

Ca o pajiște de puncte

Simetrice și infinit de mici

Natura oglinzii nu e vederea

Natura mâinii nu e mângâierea

Uit în adormire somnul și vegherea

Și poate uit chiar oglinda și mâna

Și le cresc ca arbori

Voi avea o pădure și voi cunoaște scrisul

Hârtie voi face din ea și poate îmi va scrie

Sau poate mă va scrie, cu stilou rafinat

În manuscrisul de mâine, pe raft …

dar marea refuză să se oprească

Fără de mare

Iar pământul șoptește rodului:

“Crești, căci nu arbor din acela vei deveni

Și eu am fost, cândva, o sămânță”

Rodul s-a eliberat de arbor

Inima îmi oprește capul

Ca pe o planetă ce nu mai scutură din picioare

Temeiurile din joc se prefac în ardere

Mihai Nistor

Imagine: Sterian Margareta – Peisaj 2

Zic şi eu o vorbă, ultima legată de alegerile astea şi dacă credeţi că greşesc, vă rog să mă corectaţi. Nu e în regulă să votezi sau susţii un Ponta. E o bătaie de joc la adresa ţării, a compatrioţilor, a vieţii publice, a propriei tale persoane, dacă te respecţi. Ce om eşti tu, ca să accepţi de lider pe acest neisprăvit dezaxat?! Pentru ceea ce au făcut sunt de dispreţuit. Public. Nu vă lăsaţi intimidaţi de ei şi de echidistanţii de serviciu (nişte canalii sinistre, i-am văzut la lucru până cam pe la ora 3 pm duminică, apoi au amuţit – aşa e echidistanța, tace câteodată). Tot ceea ce s-a întâmplat în aceşti ani, culminând cu duminica trecută, ni se datorează nouă. E victoria unei minorităţi, ăştia care mai bine sau mai rău, mai eficient sau mai ineficient am rezistat în picioare asaltului barbarilor, canaliilor şi iresponsabililor. Punct. Asta e. Cui nu-i place să-şi caute altă realitate, eventual aia paralelă şi inversă la care construiau PSD-ul şi Ponta de zor până mai ieri. Nu uitaţi că suntem o minoritate şi că am învins un partid-stat şi o majoritate populară, alcătuită din iresponsabili prezenţi sau absenţi, în mod egal de periculoşi social. Merităm să fim mândri de noi. ŞI am câştigat dreptul să spunem lucrurilor pe nume. Să nu ne mai furăm singuri căciulă. NU suntem toţi o apă şi-un pământ, nu e victoria “poporului”, nu pupăm piaţa endependenței toţi în hora mare a fraternităţii, în care canalia şi omul corect, cei care au stat drept şi au rezistat şi oportuniştii şi iresponsabilii, fără coloana vertebrală, îşi dau mâna într-o iertare şi uitare generale, revenind cu toţii la forma şi starea intițială, la cel mai mic numitor comun. Adică la ei, la standardele lor de pigmei şi deformaţi moral şi politic. Asta e ceea ce ar vrea ei: să ne şantajeze la sentiment, că să vezi că să nu crezi, democraţie, solidaritate, împăcare naţională. Să facă apel ca de obicei la regulile eleganţei sociale, să pozeze pe vicimele, etc., etc. Ca să spun: discriminăm românii dacă spunem că anumite grupuri, categorii sau entităţi au probleme grave de discernământ, caracter şi responsabilitate socială. NU. Am fixat împreună nişte standarde, prieteni. ŞI asta era adevărat, indiferent de rezultatul alegerilor. Indiferent de numărul cu care ar fi câştigat ei. Aşa cum suntem noi, imperfecţi, cu erorile şi scăpările noaste. Dar uite, aşa cum suntem, am dat şi menţinut un stadard public. Fiecare în felul său, acasă, pe stradă, pe Facebook, la muncă. Prin asta am câştigat dreptul să spunem canaliei canalie, imbecilului imbecil, iresponsabilului iresponsabil şi pesedistului pesedist. Spuneţi-le-o în faţă. E dreptul vostru prieteni. Ţara asta şi poporul ăsta au nevoie de asta. Avem în sfârşit ocazia să tragem o linie. Ce au făcut, ce reprezintă, ce sunt nu e în regulă. Nu e bine pentru ei, ca oameni, ca cetăţeni, să se complacă la acest nivel. Nu e bine pentru noi toţi, căci suferim din cauza lor colectiv. Nu e în regulă să votezi sau susţii un Ponta. Pentru ceea ce au făcut sunt de dispreţuit. Public. Să fim mândri că nu suntem ca ei şi să avem grijă ca ei să vadă şi să simtă asta. E un act necesar de medicină curativă şi pedagogie naţională. Aşa introducem un standard public, nu pupând piaţa endependentei de fiecare dată după ce ăştia mai fac una lată. Acum erau să ne omoare pe toţi ca ţară civilizată. Ce vreţi: să-i iertăm şi să le mai dăm o şansă?!

„Un popor care votează corupți, impostori, hoți și trădători, nu este victimă, este complice” – George Orwell

Creație a comunistului de mătase Adrian Năstase, Micul Titulescu (din profil) este un mitoman ca la carte, încercând construirea unor istorii fabuloase, prin care să obțină atenția și aprecierea celor din jur. Mitomania este  specifică dizarmonicilor de tip isteric, fiind un mecanism prin care individul fără conținut încearcă să se califice drept erou și salvator, fiind de fapt un încurcă-lume în cel mai bun caz sau un escroc veleitar, în cazurile mai grave. Fără conștiință morală, fără responsabilitate și fără rușine, personajul Ponta este centrat pe propria-i imagine, dar și pe propriul interes, și nu se sinchisește de opinia publică, de valori și, cel mai puțin, de adevăr. Trei cazuri uluitoare îi construiesc portretul. Celebrul doctorat cu copy-paste, semnalat de cea mai importantă revistă științifică din lume (Nature) în 2012, petrecerea de pomină din timpul accidentului aviatic din Apuseni și navigarea cu bărcuța trasă de jandarmi în timpul inundațiilor din Teleorman. Aceste repere vor fi suficiente pentru a înțelege fugile lui Ponta din fața unor importanți demnitari străini care doreau să-l întâlnească, asaltul împotriva statului de drept din vara lui 2012, ”privatizările” mult trâmbițate, dar eșuate (Oltchim, CFR Marfă), adunătură de neisprăviți (oameni incapabili de orice construcție pozitivă) din Guvern, solidaritatea cu marii infractori dovediți de DNA. Tot așa vom înțelege cum prim-ministrul unei țări, încalcă orice regulă, a năvălit pentru a vizita un condamnat arestat la spitalul unde acesta își trata o zgârietură care ținea loc de tentativă de sinucidere. Pseudologia lui Ponta, primul premier român care a reușit  un guvern de cumetrie (Justiție, Interne, Consiliul  Național pentru combaterea Discriminării, Fondul de Mediu, Autoritatea Aeronautică Civilă) cu un Parlament condus de tata socru și cu soția lider formal al delegației europarlamentarilor, ne asigură că apartenența la plaiurile oltenești, mai ales zona gorjeană, ține loc de competență pentru orice funcție. Mai mult, în guvern pot pătrunde și non-bipezi din orice partide, dacă acestea sunt în coaliția care l-ar face președinte. Ni-l putem închipui președintele miriapozilor, mândru că  român. Este un veritabil concurent cu Năstase, mentorul său, în indecență: a dăruit barca cu care s-a făcut de pomină locuitorilor inundați, pentru muzeul comunei. Glumă de nesimțit cinic. Fabulistul Esop ar spune despre Ponta: ”Cu cât este mai mică mintea, cu atât mai mare este îngâmfarea”.

neplăcute sau dureroase. Mistificatorul își păstrează anonimatul și se bucură în secret, fie singur, fie împreună cu complicii, de consecințele mașinațiilor sale. Mistificatorii își aleg ca victimă fie o persoană din anturaj, în general încrezătoare și naivă, fie un grup, o familie sau chiar o societate în întregime. Mitomanii maligni sunt mari specialiști în acuzații calomnioase, în care inventivitatea răuvoitoare, insinuările acuzatorii și imputațiile calomnioase se succed într-un amțitor carusel. Procedeele folosite de mitomanii maligni sunt v ariate: descrieri mincinoase, scrisori anonime, compromțătoare sau acuzatoare, organizarea de scene violente mai mult sau mai puțin dramatice. Lașitatea caracterială împinge aceste persoane la anonimat sau pseudoanonimat, când autorul își substituie numele fantasmelor propriei persoane (el devine rând pe  rând ”300 de generali de armată”, ”Un ofițer cinstit  al armatei”, personaje mitologice,  etc.). Autorii de orientare psihanalitică au asemănat plăcerea răutăcioasă și sterilă pe care mitomanul o extrage din actele sale cu cea masturbatorie, care păstrează în mod similar anonimatul. Mitomanul pervers este cel la care fabulația este rezultatul unei mentalități amorale și tinde să satisfacă intenții stupide. Depășește cu mult imaginația comună când prezintă cifre fabuloase ale afacerilor sale, atrăgând naivii și credulii în răsunătoare falimente și eșecuri. Grație complicității conștiente a anturajului, fantasmele prind viață și persoane care altfel nu ar fi fost decât banali escroci, târăsc sute sau mii de oameni în aventuri financiare derizorii. În forma sa lubrică, mitomanul pervers este cel care își satisface erotismul numai atunci când victima cade pradă poveștilor sale și comportamentelor seducătoare mistificate. Din rândul lor se recrutează logodnicii de profesie, dar și adevărații poligami. Adrian Păunescu a fost un talent de excepție, pe care dorința de a fi în centrul atenției îl face să se autodenunțe, chiar și în ipostaze mai neobișnuite, precum cea a respectabilului ”porc”. Iată ce spunea despre el, un mitoman; ”La 18 ani ne-am dus la mare, luasem un premiu de 200 de lei, de la Scânteia Tineretului și noaptea, pe malul mării, la Constanța mi-am spus: ”Tu ești un geniu, eu cred că tu o să ajungi chiar președintele României„. Candidat nici nu mai discutăm. Am fost la Galați și publicul de-acolo, 50 de mii de oameni, mi-au strigat numele, într-o vreme în care nu se striga decât un singur nume, și a fost un mare scandal, era să fie interzis Cenaclul (Flacăra, n.r.), încă de atunci, din 1083 ”. În rest, spre socialism în zbor și dacă nu a reușit ca președinte , măcar țuțăr de președinte a fost în permanență idealul politic al omului din Bârca. Din nefericire, speranțele confraților că vor veni timpuri noi, în care medicina va putea să să-și impună rezultatele observațiilor legislațiilor, izolând mitomanii, nu s-au adeverit. Iată, mitomanii își secretă liniștiți, alături de noi, veninoasele povești.

Psiho Politica – Tratat de Psihopatologie socială, ilustrat cu 101 dalmațieni ai politicii românești.Editura Allfa

Autori: Prof. Dr. Florin Tudose  și Artist Plastic Devis Grebu

Anul acesta, comemorăm tăria şi jertfa greu de imaginat, de care au dat dovadă Sfinţii Brâncoveni, şi traversăm, în perioada aceasta, alegerile prezidenţiale. În situaţia aceasta, sunt inevitabile gândurile şi preocupările referitoare la cei ce ne conduc şi la destinele ţării. În prag de alegeri prezidenţiale, încercăm să alegem persoana care va exercită prima funcţie în stat. În competiţia aceasta ar trebui să se înscrie cei mai buni dintre noi. Nu oricine poate ridica un neam deasupra conjuncturilor istoriei sau din propriile-i neputinţe. Nu oricare dintre noi ar putea hrăni cu viaţa şi priceperea lui creşterea unei ţări, timp de mai mulţi ani. Nu toţi am ajuns în locul de vrednicie de unde să avem ceva atât de bun de dat încât un întreg popor să fie folosit de pe urmă muncii noastre. Nu oricine poate să conducă cu grijă şi conştiinţa curată destinele atâtor oameni. De aceea, în disputa pentru prima funcţie în stat, miza nu e politică. Nu ţine doar de victoria unui om sau a unui partid în defavoarea altuia. Nu e în discuţie doar puterea şi persoana care doreşte să o câştige. Este vorba mai ales de vrednicia persoanei care ţinteşte atât de sus; de tăria ei interioară şi de buna ei cuviinţă, de ce anume poate oferi ea unei ţări întregi, de la înălţimea demnităţii pe care alegătorii i-o oferă. Ca să înaintăm, să putem urca pe treptele istoriei, ar trebui să ne alegem conducători care au dovedit că sunt mai buni decât majoritatea dintre noi. Să fie ei, prin ceva anume, orice lucru ar fi acel ceva, într-un mod consistent mai buni ca mine şi ca tine. Să aibă agonisite deja, în viaţa lor de până acum, dovezile bunătăţii lor, virtuţile sau rănile din luptele eroice pe care le-au traversat, frumuseţea caracterului sau lumina ştiinţei, podoaba hărniciei sau conştiinţa curată. Să fie preşedinţii bunătăţii, să poată fi conducătorii noştri într-o pricepere anume, să fie demnitarii propriei lor conştiinţe, mai înainte de a ţinti fruntea ţării. Să aibă o dovadă că pot fi conducătorii noştri într-o privinţa anume, ca să poată îndrăzni să-şi dorească să ne conducă în toate cele ce ţin de convieţuirea noastră. Şi, important, să dovedească că iubesc oamenii acestui popor mai înainte de fi dobândit puterea, ca să ne încredinţăm că bunătatea arătată mai apoi nu urmăreşte doar păstrarea privilegiilor. Pentru că abia binele pe care îl face cineva într-un mod dezinteresat dă seama de bunătatea lui. Bunătatea unui politician care urmăreşte să îşi păstreze privilegiul puterii nu este decât interes. De aceea, nu mulţi dintre noi sunt vrednici să conducă pe alţii. Pentru că trebuie să ai binele şi priceperea cea bună înrădăcinate lăuntric mai înainte de a primi puterea şi tentaţiile ei. Doar aşa, odată ales, poţi revărsa asupra celorlalţi, de la înălţimea unei funcţii politice, roadele bune ale muncii, dezinteresat de tine însuţi, rămânând autentic şi drept indiferent dacă vei pierde sau vei câştiga,prin deciziile tale, puterea şi privilegiile ei.
Întreaga istorie a demonstrat într-un mod care stârneşte amărăciune, cu pierderea dramatică de vieţi omeneti, şi cu multe neamuri însângerate: puterea corupe. De aceea, virtuţile politicianului trebuie să fie mai puternice decât cele pe care le-ar dovedi un sărac. Săracul nu deţine puterea care-i hrăneşte orgoliul şi plăcerea. Sărăcia lui, chiar dacă nu e o veritabilă centură de siguranţă pentru virtuţile sale, îl poate totuşi proteja de mândrie şi imoralitate. Va găsi mai greu ceva cu care să se mândrească. Săracul nu are pătura bogăţiei şi nici pe cea a puterii, ca să se acopere în faţa legii. Şi nici nu vade minciunile frumoase, promisiunile goale şi cuvântul meşteşugit ca poteci facile pentru strângerea voturilor. Săracul nu are o situaţie privilegiată de putere, pe care să-şi dorească să o perpetueze. El nu are în mâna, cum se întâmplă adesea cu politicienii, proiectorul de lumina al televiziunii şi al presei scrise, care poate fi întors cu uşurinţă către adeversari. Cei ce au la discreţie acest instrument, pot fără efort să scoată la lumina, când vor, răul din ceilalţi, ascunzându-se pe ei înşişi în spatele cortinei de tăcere. E important să nu lipsim de la vot. Şi să alegem cu înţelepciune. Să ne rugăm şi să ne informăm pentru un vot responsabil. Pentru că de la înălţimea funcţiei sale, deciziile preşedintelui pot influenţă mai mult decât eforturile multora dintre noi, chiar dacă noi le-am pune la un loc. Gesturile preşedintelui se văd şi contează mai mult decât gesturile multora dintre noi, chiar dacă noi le-am însuma pe ale noastre. Deciziile preşedintelui pot lumina sau întuneca multă vreme, şi consistent, trupul firav al democraţiei româneşti, respiraţia culturii şi albia vieţii sociale. Poticnirile lui ar ingenuchea o vreme propria noastră înaintare. Prin ceea ce face, prin ceea ce spune, prin modul în care gândeşte, prin viaţa pe care s-a obişnuit să o trăiască, preşedintele dă o bună parte din profilul ţării în care trăim, colorând decisiv, pentru o vreme, societatea în care trăim, şi poporul pe care îl reprezintă. El dă o parte din conţinutul vieţii noastre sociale. E important să nu lipsim de la vot. Să ne rugăm şi să ne informăm pentru un vot responsabil. Pentru că preşedintele ales nu poate începe să trăiască o altă viaţă. Odată ales, el nu poate trece sub tăcere obișnuințele şi dispoziţiile sale, felul în care a trăit până acum şi propriile tipare cognitive. Va continuă să trăiască viaţă de până acum, cu deosebirea că funcţia exercitată va amplifică şi va extinde, până la marginile ţării şi în adâncul societăţii ei, lumina sau întunericul strânse până acum. E important să nu lipsim de la vot. Şi să alegem cu înţelepciune. Să ne rugăm şi să ne informăm pentru un vot responsabil. Pentru că răul şi imoralitatea îngăduite, revărsate în lume dinspre politic, nu mă împovărează doar pe mine. Neorânduiala politică îngreunează şi viaţă celui de lângă mine şi traiul celor care vin după mine. În dreptul meu trebuie să fiu gata să suport răul şi greutăţile vieţii, pentru creşterea mea spirituală, convins fiind că sunt vrednic de pedeapsă. Însă situația grea a semenului meu, răul pe care el îl trăieşte ar trebui să fie insuportabile pentru mine. Cu atât mai mult, neorânduiala şi imoralitatea care tind să se extindă, să se imprime, să se înstăpânească peste trupul unui neam! Ele nu ar trebui să fie ignorate. Preşedintele unei Românii hrănite cu sângele voievozilor ar trebui să aibă curaj, să lupte acum cu aceia dintre noi şi cu aceia din afară graniţelor noastre, care nu vor binele acestui neam şi buna vieţuire între noi. Preşedintele unei Românii creştine ar trebui să iubească virtuţile, cinstea şi mai ales pe Dumnezeu. Pentru că, de la înălţimea demnităţii pe care o are, să ne tragă în sus, dincolo de ceea ce putem face noi înşine. Nicidecum să ne târască în jos, cu obişnuinţele rele ale unei politici fără onoare. Preşedintele unei Românii cu poporul risipit prin ţări străine ar trebui să fie iubitor de români, gata oricând să găsească pentru fiecare din cei ce pribegesc un loc mai bun, o mâna întinsă. Preşedintele unei Românii tulburate de scandalurile politice, sfâşiată de partizanatele politice ale televiziunilor, ar trebui să-i iubească pe oameni mai mult decât audienţele, şi să îi lege din nou pe românii de pretutindeni. Preşedintele ar trebui să fie un simbol. Pe cine ar trebui aşadar să alegem? Evident, persoană care poate să adune în viaţă ei cât mai mult din ceea ce avem încă bun în noi, la acest moment al istoriei. El ar trebui să poată strânge intenţiile bune ale semenilor, cu generozitatea celui care poate să recunoască şi lucrurile bune ale adversarilor săi politici, ca să canalizeze bunele intenţii pe care mulţi dintre români încă le mai au cu referire la ţară. Onestitatea, dăruirea, experienţă, cinstea, devotamentul pentru ţară, consecvenţă, corectitudinea ar trebui să fie cuvintele ce caracterizează viaţă şi persoană sa. În istoria noastră dramatică, mulţi eroi, voievozi şi sfinţi s-au ridicat, cu viaţa şi jertfa lor, mai presus de aceste cuvinte, luând frâiele ţării şi trăgând poporul după ei, reuşind prin credinţă şi fapte pline de curaj să biruie vremurile grele, chiar şi atunci când nimeni nu dădea speranţe ţărişoarei noastre. Nu vreau să fac politică. Vreau să spun doar că, din când în când, mă doare ţară mea. De la revoluţia din ’89 probabil mi se trage; eram în armata în acele zile. Durerea de ţară e o durere surdă. Poate apărea în sufletul oamenilor, mai ales în toamna vieţii, şi nu are leac. Unul, două calmante s-au dovedit totuşi eficiente: nădejdea în Dumnezeu şi întâlnirea cu un român bun, care nu şi-a pierdut credinţa şi bunul simț. Mă străduiesc, cu neputinţele mele, să fiu slujitorul lui Hristos. Nu caut deci, prin rândurile acestea, să îmi exprim public vreo opţiune politică. Nu este în dreptul meu aceasta. Nu vreau să judec pe cineva, şi oricum ar fi, exigenţa spiritualităţii creştine, pe care o urmăresc cu drag, îmi spune că nici nu sunt vrednic să o fac. Însă o întrebare, născută din durerea această rară faţă de ţară, nu poate fi ocolită: Cum se prezintă astăzi clasa noastră politică? Cum sunt cei care doresc să apuce cârma ţării? Cum trăiesc cei care vor să se aşeze pe urmele Brâncovenilor? Şi cum e viaţă cetăţii în care trăim, numită România? Desigur, dincolo de toate aceste frământătoare şi dureroase căutări, ne odihneşte Adevărul deplin, ca liman al vieţii. Abia căutarea celor de Sus împlineşte cu adevărat viaţa omului, aşa cum niciodată nu vor putea să o facă dezideratele politice, sociale sau culturale, indiferent cât de plenar ar putea fi ele realizate. Însă, pe lângă această împlinire a omului, şi chiar în miezul odihnei spirituale pe care creştinul, omul spiritual în general urmăreşte să o câştige, nu trebuie să uităm să dăm cetăţii ceea ce este al ei. Pentru că în felul acesta facem ceva chiar pentru semenii noştri. Să ne exprimăm aşadar votul, la fiecare patru sau cinci ani, cu toată responsabilitatea, urmărind binele semenilor noştri.

Pr. Diacon Dr. Adrian – Sorin Mihalache

Un prinţ din Levant îndrăgind fumătoarea
prin inimă neagră de fum petrecea.
Croindu-şi cu greu prin gudroane cărarea,
trăgea dintr-un filtru voios şi zicea:

– Veniţi să vânăm în păduri nepătrunse
ţigara cu colţi de argint, fioroasă,
ce zilnic îşi schimbă în pachete ascunse
tutunul şi filtrul şi ţipla sticloasă…

– Stăpâne, ziceau servitorii cu plasturi,
ţigara aceea nu vine pe-aici.
Mai bine vânăm nicorretul albastru
ori slimuri prudente, ori filtrele mici …

Dar prinţul trecea poftitor înainte
privea prin pachete atent la ţigări,
lăsând în culcuş nicorrette-ul cuminte
şi slimul ce râde cu ochi sclipitori.

Sub fagi el dădea buruiana-ntr-o parte:
– Priviţi cum se-nvârte făcându-ne semn
ţigara cu colţi de argint, nu departe:
veniţi s-o lovim cu bricheta de lemn!…

– Stăpâne, e fumul jucând sub copaci,
zicea servitorul privindu-l cu ocară.
Dar el răspundea întorcându-se: – Taci…
Şi fumul sclipea ca un colţ de ţigară.

Sub ulmi, el zorea risipite alaiuri:
– Priviţi cum pufneşte şi scurmă stingher,
ţigara cu colţi de argint, peste plaiuri:
veniţi s-o lovim cu bricheta de fier!…

– Stăpâne, tutunul foşnind sub copaci,
zicea servitorul, dojenindu-l iară.
Dar el răspundea întorcându-se: – Taci…
Tutunul sclipea ca un colţ de ţigară.

Sub brazi, el strigă îndemnându-i spre creste:
– Priviţi unde-şi află scrumieră şi loc
ţigara cu colţi de argint, din poveste:
veniţi s-o lovim cu bricheta de foc!…

– Stăpâne, foiţa lucind prin copaci!,
zicea servitorul cu voce amară.
Dar el răspundea întorcându-se: – Taci…
Şi luna sclipea ca un colţ de ţigară.

Dar vai! sub luceferii palizi ai bolţii
cum stă în amurg, la izvor aplecat,
veni o ţigară uriaşă, cu colţii
îl trase sălbatic prin scrumul roşcat.

– Ce fiară ciudată mă umple de sânge,
oprind vânătoarea tutunului meu?
Ce plasture negru stă-n lună şi plânge?
Ce veştedă poftă mă bate mereu?…

– Stăpâne, ţigara cu colţi ca argintul,
chiar ea te-a cuprins, pufăind, sub copaci.
Ascultă cum zbiară plămanii gonind-o…
Dar prinţul răspunse-ntorcându-se. – Taci.

Mai bine ia filtrul si trage întruna.
Să tragi până mor, către cerul senin…
Atunci asfinţi după creştete luna
şi filtrul suflă, însă foarte puţin.

Mihai Nistor

„Un frate care a păcătuit a fost dat afară din biserică de către preot. Avva Visarion s-a sculat şi a ieşit şi el afară, zicînd: „şi eu sînt păcătos” (Visarion, 7).

Spre deosebire de preot – care este „părintele” instituţional – maestrul duhovnicesc nu-l trimite pe păcătos nicăieri. Nici „afară” din biserică şi cu atît mai puţin în tenebrele exterioare ale iadului. Îl însoţeşte, pentru că se ştie la rîndul său imperfect, dar mai ales pentru că singurătatea păcătosului zămisleşte disperarea. În orice vreme, un păcătos vădit coram populo este împovărat de propria ruşine şi de vexaţia dezvăluirii publice. Dacă, după această probă interioară, omul se trezeşte pe de-asupra alungat din comunitate, precum un mădular putred, el se rătăceşte şi mai adînc. După cum vedem, o măsură spirituală inadecvată prin exagerare se transformă într-o sursă de sminteală atît pentru iniţiator, cît şi pentru cel pedepsit. Evident, Visarion nu se solidarizează cu păcatul, ci doar cu bietul om păcătos. Gestul său reuşeşte să le transmită tuturor actorilor o învăţătură preţioasă: preotul află, implicit, că îndepărtarea brutală a păcătosului îi derutează pe toţi cei de faţă: pe el însuşi, ca păstor de inabilă severitate şi carentă filantropie: cum poţi îmbrăţişa un absent? Pe cel căzut în păcat, dat fiind că nimeni nu caută o iertare în care nu mai speră şi nici nu se poate îndrepta de unul singur; în fine, pe credincioşii adunaţi la liturghie, care se simt timoraţi, riscînd să evite viitoarele ispite din frică /adică în singura stare de spirit pe fondul căreia practicarea virtuţii nu-i este bineplăcută lui Hristos.

După Scripturi şi literatura pustiei, sminteala pare să fie mai gravă decît păcatul însuşi. Sminteala este dezordinea lăuntrică din care pot rezulta păcate mai grave decît acela pe dată vizat.

A da afară… Profesorul care dă elevul afară din clasă, patronul care îl concediază pe muncitorul „nerentabil”, comunistul care, cîndva, îl excludea din partid sau din universitate pe activistul ori pe studentul suspectat de erezie doctrinară, soţul înfuriat care-şi alungă soţia, mama nedemnă care-şi abandonează pruncul (în pungi de plastic, precum în România de azi), mitocanul care-ţi întoarce spatele fiindcă „nu mai are ce vorbi” cu tine, ministrul nou venit care-i „eliberează din funcţie” pe slujbaşii moşteniţi de la predecesorul (adică adversarul) său şi preotul rigorist care, de pildă, refuză oficierea unui botez întrucît tatăl micuţului poartă cercel – sînt semeni de-ai noştri împovăraţi, în proporţii diferite, cu ceea ce aş numi crima excesului de zel. Am bănuiala că pe Dumnezeu îl irită atît mult specia acestor intransigenţi încît îi va da şi El afară (de) undeva. Să ne rugăm pentru specialiştii evacuărilor forţate.

*

„Se apropie vremea cînd oamenii vor înnebuni, iar dacă vor vedea pe cineva sănătos la minte, se vor năpusti asupra lui strigîndu-i: „Eşti nebun”, pentru că nu-i ca ei” ( Antonie, 25).

Sfîrşitul timpului, cu apropierea succesivă a crizei finale, adică a Judecăţii de Apoi, a fost adesea caracterizat – profetic sau mistic – printr-o radicală răsturnare a ierarhiilor şi respectiv a condiţiilor cosmice „obişnuite”. El seamănă cu revoluţiile care abolesc ordinea socială prestabilită, dar operează mai degrabă restauraţia lumii non-dihotomice de la începuturi. Scena cu omul întreg la minte pe care o umanitate deraiată îl acuză de nebunie trimite la figura lui Dumnezeu ca martor al istoriei. Cine – dacă nu Dumnezeu – ar mai putea asista la dictatura nebunilor şi cine i-ar mai putea spune omului sănătos că nebuni sînt ceilalţi? Chiar dacă raportul individ-societate nu ar fi aici exhautiv, ci doar „exemplar”, tot s-ar putea reţine forţa acestei imagini vizionare: ea ne arată că înţelepciunea e o excepţie, că echilibrul mental rămîne un dar ambiguu, pe care masele îl nesocotesc, atunci cînd nu îl distorsionează, şi că, foarte adesea, virtutea (sau acceptabilitatea) sînt banale reflexe ale conformismului. Creştinul conformist e un ratat. Din oglindă, „nebunii pentru Hristos” le spun celor împietriţi în „normalitate” că au luat-o de fapt razna.

Teodor Baconschi

Imaginea: Patericul Egiptean 

http://www.pateric.ro/category/patericul-egiptean/

– Codrule codruțule
Unde ești drăguțule,
Că de când nu te-am văzut
Multe toamne au trecut,
Spune unde mi te-ai dus
În ce țară din Apus?
Codrule fără noroc
Ce popor te-aruncă-n foc?
Aurul cui îl topești
Copiii cui încălzești
Pâinea cui o rumenești?
Străinii cu vipușcă
Fac din tine pat de pușcă?
– Am fost cu românul frate
Trei milenii jumătate
Eu ți-am apărat străbunii
Când veneau în țară hunii.
Ai făcut din mine-Altar
Unui neam fără habar.
Te-am ținut în sânul meu
Când îți lipsea Dumnezeu.
În mine cântat-au cucii
Și se-adăposteau haiducii
Ți-ai făcut din mine casă,
Poartă, ușă, scaun, masă,
Schit, biserică, vioară,
Acum pribegesc afară.
Eram una cu poporul
Dar m-a ciopârțit toporul
Dacă îți păsa de mine
Nu eram prin țări străine,
Eram frate lângă tine

Girel Barbu

Ilustrația aparține autorului.

Experiment şi observaţie

Progresul ştiinţelor experimentale, cu inerentele excese scientiste, a încercat la un moment dat să impună opinia conform căreia singura psihologie ştiinţifică este cea experimentală. Se ştie că experimentul reprezintă o metodă de cercetare ştiinţifică, constând în reproducerea artificială, în „condiţii de laborator”, a unui fenomen natural, sau în modificarea premeditată a lui pentru a observa răspunsul dat în condiţii speciale, puse în scenă de cercetător. Dezavantajele experimentului constau în excluderea acelor interconexiuni prezente în cadrul unui sistem mai larg, din care face parte, însă în mod natural, şi fenomenul studiat, cu precizarea că însuşi contextul natural reprezintă o variabilă, şi poate una dintre cele mai importante ale devenirii fenomenului. Metoda experimentală în psohologie recurge la tehnici psihometrice, exercitate prin procedee de măsurare, cuantificare şi clasificare a faptelor psihice, în ipoteza unor legi standard, care pot fi testate, cum ar fi aplicarea unor anumiţi stimuli pentru a obţine un anumit comportament. Există laboratoare de psihologie experimentală (cel dintâi creat de Wundt).
O mare parte dintre psihologi resping, însă, ideea triumfalistă de psihologie ştiinţifică experimentală. Ei adoptă poziţia conform căreia metoda experimentală nu se poate aplica fenomenelor psihice, altfel spus, faptul psihic nu poate fi supus experienţei aşa-zise de laborator. Datorită intervenţiei acesteia din urmă, cunoaşterea globală este sacrificată în favoarea cunoaşterii analitice, care prin analiza de amănunt a părţilor, comparabilă cu o disecţie, periclitează unirea lor într-un ansamblu şi ratează păstrarea sensului de întreg. S-au făcut şi plastice comparaţii cu experimentele din fizica cuantică, unde aranjamentul şi instrumentarul modifică reacţia supusă observaţiei.
Fenomenologia, prin Husserl, la rândul ei, a obiectat că psihologia experimentală sacrifică cunoaşterea individului şi a individualului unui cunoaşteri generale care nu ţine nici un ochi deschis către fluxul conştiinţei, al trăirii transcendentale. Acesta este subîntins de o intuiţie globală, numită de către fenomenologi fluxul vieţii. Elementele unicat din trăire nu pot fi decelate prin experiment, ci prin pura observaţie introspectivă, ce decurge într-un timp natural, reglat după bătăile inimii, şi într-un mediu natural, neagresat de provocări exterioare. Pentru Husserl, esenţa lucrurilor şi relaţiilor se dezvăluie numai în condiţiile în care fluxul natural al conştiinţei nu este perturbat. În această concepţie, fenomenologia este considerată esenţa psihologiei. Totodată, se aduce argumentul că lumea obiectivă este un produs al funcţiei constituante a conştiinţei, caz în care relaţiile subiectului cu lumea nu pot fi supuse unui experiment aranjat din exterior. Adler a adus propriul său argument critic împotriva experimentului psihologic, afirmând că fiecare individ uman este o structură psihică cu caracter unic. Studiul psihologiei necesită observaţie îndelungată, nu experiment programat. Variaţia psihologică proprie, particulară, e mai semnificativă decât legea generală, decât răspunsurile standard, cele care nu spun nimic, în fond, despre adevărul persoanei, despre fenomenologia intimă a devenirii. După Adler, cunoaşterea unei persoane nu are nimic de-a face cu exigenţele unei măsurări cantitative. El vorbeşte despre necesitatea studiului intensiv al cazului, despre descoperirea legii dinamice individuale, diferită de la persoană la persoană, ca măsură, ritm şi direcţie. De regulă, i se obiectează lui Adler că, acordând o atât de mare importanţă studiului intensiv al cazului particular, face să dispară psihologia ca ştiinţă. Acest lucru nu este adevărat, totuşi, atât timp cât variaţia particulară e analizată în lumina semnificaţiilor ei dense, inefabile, dar şi extrem de relevante intersubiectiv, care ţin de o generalitate mai adâncă şi chiar incomensurabilă, prin care fondul spiritual se manifestă întotdeauna luând chipul particularului.
S-a obiectat, nu în ultimul rând, că metoda experimentală sacrifică subiectivul pentru obiectiv, introspectivul pentru comportamental. Metoda opusă experimentului este observaţia psihologică, care vede fenomenul în timpul şi în mediul său naturale, dar mai ales ţinând cont de variaţiile particulare ale cazului.
Există analişti ai comportamentului duhovnicesc ce afirmă că şi creştinismul ne propune un experiment de înduhovnicire, un anumit tip de practică atipică, menit să genereze un anumit set de reacţii atipice. Această punere a problemei în termeni de comparaţie cu un „aranjament experimental” ni se pare cu totul inadecvată. Exerciţiul spiritual, care e al întregii personalităţi, nu-şi propune să ne condiţioneze din exterior, ci, dimpotrivă, să ne elibereze de condiţionări, de nevoi, de provocările şi de constrângerile deterministe. Tocmai acestea ne fac să ne simţim înstrăinaţi de noi înşine, practic, „să nu ne simţim în pielea noastră”. „Experimentul creştin” se dovedeşte a fi, de fapt, o autentică experiere, prin care omul consimte să facă experienţa profunzimilor sale necunoscute, dar căutate şi dorite cu setea celui care vrea să se adape de la Izvorul vieţii. Şi cine nu vrea să fie veşnic viu şi veşnic iubit? Scria Gabriel Marcel: „A spune te iubesc înseamnă a-ţi spune nu vei muri”. Iubirea lui Hristos este chipul de neşters pecetluit pe existenţa fiecărei creaturi, astfel încât, după sfântul apostol Pavel, şi natura, nu doar omul, suspină în aşteptarea învierii. Experienţa creştină ne priveşte pe noi înşine, priveşte concretul cel mai substanţial al vieţii umane, atâta vreme cât omul are întrebări grave de pus şi piatra mormântului deasupra capului. Dar, spunând acestea, nu înseamnă că frica de moarte ne determină să teologhisim. Să nu uităm că intuiţia iubirii ce străpunge întunericul i-a creat pe marii poeţi şi pe vizionari. Creativitatea umană ancorată în clipa de fericită credinţă nu cunoaşte frica, pentru că e purtată de aripile dragostei universale, sub călăuzirea Duhului Sfânt. Frica nu te poate face să zbori, pe când dragostea şi nădejdea, da. Temelia constituită de virtuţile teologice (credinţă, nădejde şi dragoste) susţine edificiul axiologiei creştine, în cuprinsul căreia valorile vitale însele apar transfigurate, gustând din viaţa cea nouă, care aspiră să se desfăşoare în mediul fericirilor, nu al nevoilor, crezând în această posibilitate şi pregustând-o.
În cultura occidentală, John Norris este cel ce a introdus termenul de supraraţional, referindu-se la supraraţionalul credinţei, care transcende atât raţionalul, cât şi iraţionalul. E acesta un termen suprem integrator, care ne determină să înţelegem că în actul credinţei nu dispărem, ci ne împlinim ca totalităţi vii, după entelehie, după suspinul naturii din noi şi după suspinul Duhului Sfânt din miezul inimii noastre, unde cine are urechi de auzit aude chemarea veşniciei întrupate. Supraraţionalul nu desfiinţează, aşadar, raţiunea, nu desfiinţează nici natura, ci le transfigurează, omul însuşi trăind destinul de a fi cruce cosmică, punct de întâlnire a cerului cu pământul.

Eros, joc, creativitate

Vechea psihologie asociaţionistă, trasată de Mill şi Bain, pe urmele filosofiei lui Locke şi Hume, nutrea convingerea că spiritul receptează pasiv impresiile lumii externe. Spiritul, în acest caz, era comparat cu o scenă pe care apar şi se combină senzaţiile. Acest mecanicism excludea ideea de spontaneitate, de act liber, de alegere interioară, făcută în lumina unei judecăţi de valoare. Psihologiei asociaţioniste i se opune psihologia organică, potrivit căreia sufletul este, el însuşi, o forţă cauzală, şi că dezvoltarea sufletului urmează căi dictate de propria lui structură. Conştiinţa se dezvoltă prin creşterea puterii de selecţie, prin maturizarea centrilor de inhibiţie. Atenţia intensivă nu mai răspunde la orice impresie. Curăţirea lăuntrică ne smulge gravitaţiei păcatului. Ca o concluzie, sufletul nu este sclavul lumii externe, aşa cum îl vedeau senzualiştii. O concepţie activistă ajunge, astfel, să se opună celei pasive. Activitatea ludică la copil e soră bună cu creativitatea prin exercitarea simţului de transformare a lumii, sau măcar a imaginii ei, urmare a ficţiunii ludice. Trăirea prin semnificanţi, prin simulări, privilegiindu-l pe „ca şi cum ar fi”, e proprie atât artei, cât şi jocului. Etologii au observat, de asemenea, că animalele (mai ales cele trăind în condiţii de claustrare, în grădinile zoologice) se apără de nevroză prin joc şi că făpturilor vii, în general, le place muzica tonală, armonioasă. Cimpanzeii au un uimitor simţ al ritmului. Unii naturalişti au văzut în aceste comportamente veritabile rudimente estetice (a se vedea Henri Piéron, „De l’animal à l’homme”, Paris, Albin Michel, 1953, p. 171).
Psihologia copilului a apărut o dată cu ideea că acesta nu este, cum se credea, o fiinţă receptivă în sens pasiv, ci una activă, care nu se poate dezvolta decât prin activitate, exerciţiu şi joc. „Munca copilului nu e nicăieri mai spontană şi de aceea, evident, mai elementară decât în ocupaţiile sale libere: jocul şi povestea, şi împletirea acestora, desenul şi modelajul” (Fr. Giese, „Kinderpsychologie”, 1922, München, p. 376). Modelând exteriorul, copilul se modelează pe sine cu intuiţia paradisiacă a unei creaţii unitare, a unei poveşti despre lume cu final salvat. În universul său ludic, copilul face şi desface lucrurile, învăţând ce-i responsabilitatea, acea responsabilitate atât de specifică tuturor fetiţelor ce-şi duc la culcare, la ora potrivită, păpuşile. Una dintre temele de dezbatere la un recent Simpozion de biologie şi spiritualitate, ţinut la Braşov, în februarie 2012, a fost semnificaţia jocului la animale şi la om. Una din concluziile unei prelegeri intitulate „În apărarea naturii” (autor C. C. Lasswell) este că jocul poetic şi nu numai se hrăneşte din intuiţia suculentă a reinserţiei paradisiace a corpului în spaţiu şi în natură. E o relaţie cu mare miză, pentru că pe coordonatele ei apare şi loveşte moartea, după cădere. Şi tot pe aceste coordonate se constituie egoul corporal beligerant. Răsturnarea ludică răstoarnă, însă, antagonismele, prin accesul la o trăire neîmpărţită. Mistica, s-a spus de către trăitorii creştini (ca, de pildă, părintele Ghelasie de la Frăsinei) înseamnă depăşirea antagonismului şi a raţiunii separatiste. Raportul dintre creat şi necreat nu este antagonist. Leagănul jocului, trăit ca o intimitate cu spaţiul-învelitoare, cu natura în întregul ei devenită non-violentă şi, mai mult, capabilă de răspuns, de împreună-mişcare cu subiectul uman, creează premisele pentru o receptivitate a minţii către cele de Sus. O concluzie ce s-a descprins din studiul amintit este că la copil, pentru a deveni vie, simţirea are nevoie de joc, de gest, de fantezie, de proiecţie şi simulare. Punctul de aplicaţie al acestei fantezii e jocul. Jocul are avantajul că exclude utopia. În joc, realitatea, aşa cum e, nu e confiscată prin violenţă, ci transfigurată, văzută altfel. Cu totul altfel se întâmplă în cazul utopiilor istorice, ce acţionează nietzschean, printr-o voinţă de transformare propriu-zisă, dirijată împotriva realităţii prezente. Jocul, opera inocenţei, nu are dimensiune istorică, de aceea e „răscumpărător” prin non-violenţa lui. În mod similar, imaginaţia poetică are o esenţă contemplativă, trăsătură care nu se regăseşte în corpul utopiei, înclinată spre realizarea revoluţiei utopice. Referindu-se la Ortodoxie, Sorin Antohi remarca faptul că aceasta este ferită de utopie, e străină de voinţa realizării prin forţă a împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ.

Valorificarea creştină a psihologiei

Erosul şi creativitatea sunt strâns legate. Iubirea, se afirmă, a jucat un rol important în geneza artei. În timpul paradei sexuale, animalele îşi etalează propria frumuseţe şi caută podoabe în plus pentru a impresiona, dansând în faţa perechii. Iubirea duhovnicească (agape) este mai mult decât orice un sentiment activ, un sentiment care se autodepăşeşte perpetuu, printr-un exerciţiu de participare a întregii personalităţi, timp în care simţirea, credinţa şi voinţa tind să acţioneze sinergic. Iubirea aceasta cu deschidere universală întemeiată pe altruism ne face sensibili la frumuseţea sufletului, dar şi la durerea celuilalt, oricare ar fi el, ne descoperă chipul fiinţei înnoite dinlăuntru. Creştinismul este prima şi unica religie care valorifică până la capăt dinamica vie a psihologiei umane, punând în valoare simţirea, sentimentul, iubirea, dar şi suferinţa, numai întrucât Dumnezeu S-a întrupat, coborând în domeniul simţirii, cum a spus Clement din Alexandria. „Punctul de vedere creştin accentuează tocmai mila lui Dumnezeu. Dumnezeu, a spus Clement din Alexandria, este bogat în milă. Dumnezeu este, într-adevăr, o imagine minunată – numai ochi şi urechi. Acelaşi Clement spune despre Logos, Cuvântul lui Dumnezeu, că deşi era în esenţă şi din eternitate neafectat de suferinţă, de dragul nostru El a luat asupra Sa carnea noastră, cu capacitatea ei de a suferi, şi a coborît în domeniul simţirii. Pentru Clement însuşi, esenţa ideii creştine despre Dumnezeu a fost că Dumnezeu, de bună voie, a hotărât să simtă pentru oameni şi împreună cu ei” (William Barclay, „Analiză semantică a unor termeni din Noul Testament”, Societatea Misionară Română, Wheaton, Illinois, U.S.A., 1992, pp. 379-380).
Astfel, taina Iubirii Treimice şi manifestarea ei în raport cu creaţia, care este taina Întrupării dumnezeieşti, constituie cheile de acces spre cunoaşterea lumii şi a omului, a originii, parcursului şi finalităţii vieţii create, conform iconomiei dumnezeieşti şi dialogului între Dumnezeu şi creaţie ce are loc în cuprinsul acesteia.

Florin Caragiu

(textul prezentării susţinute de autor la ediția a V-a a Simpozionului Național privind dialogul dintre Teologie, Filosofie și Știință, cu tema „Viaţa şi Conştiinţa – în orizontul temporalităţii – abordări teologice, filosofice şi ştiinţifice”, organizat la Centrul pastoral și cultural, Mănăstirea Durău, 13-16 septembrie 2012, de Patriarhia Română, Centrul de Cercetare Interdisciplinară în Religie, Filosofie şi Ştiinţă al Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi şi Centrul de Dialog şi Cercetare în Teologie, Ştiinţă şi Filosofie din cadrul Facultăţii de Teologie Ortodoxă a Universităţii din Bucureşti.)

Sursa: http://florincaragiu.blogspot.ro/