Dr. Alexandru Theodor Amarfei

Capitolul IV

• Frumosule, ştii cum zicea străbunică-ta, când a ieșit din pârnaie…
• A, deci n-am nici pe dracu’.
• Te iubeam şi dacă nu erai deștept şi frumos, ce să facem, ne smerim să te iubim şi aşa… de la al câtelea cuvânt din frază ți-ai dat seama ca n-ai nimic… nimic organic ?
• « Străbunica ». N-ai fi pomenit-o pe străbunica dacă era vorba să crăp. « Alții au nevoie să creadă, eu am și văzut ». Era tristă când spunea asta, cred.
• Da, pentru că citeai în ochii ei « Am primit ceva ce nu merit, am pipăit cu mâinile mele, alții nu au darul asta, înțeleg că e voința de sus, nu pot trăi aşa cu asta, voința de sus nu ne-a spus nici că doar ea contează şi gata, nici să ne simțim rău cu dinadinsul ». Uf, puştiule. M-am cufurit pe mine două zile.
• Te pup, bunicule. Deci, stai să înțeleg. Lumea spirituală exista, mesaj direct pentru Andrei Comnea.
• Aşa pare. Întrebare simplă. Am înțeles ce făceai, dar poți descrie ceva gen transă, fluxul minții, ceva ?
• N-am termeni.
• Atunci e foarte probabil.
• Am înțeles pe dinăuntru cu ce te-ai luptat o viață. Ei îți tot cereau nu numai să spui că aşa ceva nu există, no problem, suntem nația care a spus că Leana lu’ Ceaşcă e savantă, ideea nasoală e că vor să trăiască tot sistemul ca şi cum nu există nimic altceva, şi chiar când te confrunți cu cele mai in the face întâmplări, tot nu este, tot găsim cea mai “bună” explicație etc. etc. Şi asta, după ce comunismul căzuse, culmea. După ce, aşa se presupune, nu mai suntem constrânşi să stăm pe calapod…
• Aşa cum spui şi cum tot spun. Bine, s-o potoleşti pe Sandra, că…
• Face pe regina de stâncă, mama, şi înăuntru e apocalipsa cu reload în buclă.
• Of, da. Nu eşti oare, poate, întrucâtva…
• Curios mort ce zice bunicul de drăcia asta.
• Uşor cu drăcie. Nu că dracul ar putea face ceva ; nu ne pre-poziționăm epistemic, domnule doctorand, pupa-te-ar bunicul tău.
• Lasă goangele. Zi. Îți suport şi poliloghia, te rog.
• Nu cred că am nevoie, mucosule. Concluzia clinica scurtă: Acea entitate pe care, trebuind să o numim cumva în discuție, o numim lume spirituală, la aprecierea mea, ți-a trimis un mesaj – deşi nu e chiar mesaj, e un fel de ecou. Prezența ta în lumea asta şi felul cum eşti au dus la o trăire a cum rezonezi cu “acea lume”. Fără preț, iubitule. Nu fac zoaie sentimentale cu tine.
• N-ai făcut niciodată. Tu spui acuma că sunt artist şi că e altă formă a normalului meu pentru situație.
• Punem şi parafa. Acum pot spune : Mulțumesc, Doamne, am văzut pe copiii copiilor mei spunând lucruri de om matur. Chiar dacă n-o fi cu totul adevărat.
• Nu-ncepe văicăreala de doctor plictisit şi acru, că putem lua copârşeu, că alea…
• N-aş face asta azi. Mai am ceva de zis… ecoul ăsta te sfătuieşte, dacă-i putem spune aşa, să încetineşti un pic. Bine, eu, Alexandru Comnea, cred asta.
• Mda. « Cheetah, can you snail yourself into a deeper form of soul perception”?
• Da. Dacă reuşeşti să o faci, nu de dragul de a o face, e posibil să aducă mai multă claritate. Nu neapărat că o sa fie mai mult, mai bine, mai departe… se aşează mai bine…
• Înțeleg, nu ştim cum va fi, dar ar putea fi mai bine.
• E un singur lucru ciudat pentru mine, dar are şi ăsta un sens. E ciudat că a tins spre poetic şi muzical la un arhitect. Am înțeles că ai fost spontan, a înregistrat cineva ?
• Îți dai seama că nu am de unde şti. N-o să-i întreb curând, s-au băşicat un pic.
• O să mă gândesc pe cât mi-ai putut reproduce. Hai, du-te la gagicăreală, fa ce vrei tu, în curând începe şmotrul francez…
• Auzi, eu cred că mai e ceva. Tu faci un pic mişto de nepotul tău care a crezut că dă colțu’, sau mai e ceva care făcea posibila mea moarte mai nasoală ?
• O, lăsați, june Comnea. Puțin prea în centrul propriei dumneavoastră imagini. Fii atent, că dacă oferi percepția asta francezilor la doctorat, nu e un risc mare, dar e un risc.
• Jesus, lord, da. « Aha, egocentric cu viteză aşa mare că pare generos… păi, stai să vedem, te ține ? ». Sau ar fi gândit chestii asemănătoare. Şi de-ai dracu’ – că sunt şi aşa – n-o luau la persoană, dar ar fi vrut, poate, să mă pună la locul meu. Pfff… şi da, sunt idiot, tu te-ai gândit « Bun, dacă are ceva care ne depăşeşte, aia e, ce fac cu Sandra, ce fac cu ceilalți…»
• Stai, că nu te bat – îs prea bătrân ca să mai pot… kid. Dă să te pup. Da, mi-am umplut pantalonii, şi da, am gândit aşa. Nu eşti numai egocentric, n-ai trecut de 30 de ani. Nu maică-ta era pe primul loc.
• Frate-meu. Frate-meu ar fi încercat în stilul lui arhicunoscut “să facem totul”, şi ce rezulta ar fi fost motivul pentru care îi spui tu din când în când…
• Acum nu-i spuneam aşa, că ar fi fost crud, dar era cu neputință să nu-şi aducă aminte…
• « Locul întâi la bac – culmea purgativului »… țin minte ce față a făcut.
• Lasă, că a luat al zecelea pe listă, mătaluță ai fost un pic, un pic mai jos. Probabil aş fi mers cu el la mormântul tău şi-i spuneam: Dacă există purgatoriu, nu e nevoie de al tău pentru al lui.
• Mamă, doamne. Tu chiar ai văzut mulți oameni murind stupid.
• Eu am văzut şi altceva, Andrei. Oameni reacționând aşa stupid în fața morții încât mă întreb de unde au atâtea resurse. Ieşi cu bunicul tău la o cafea?
• Da, dar plătesc eu.
• Vai, mama mea dragă. Priveşte-ți din rai strănepotul… la fel de căpos ca mine. Ok, bine, hai.
  (…)
• Pove şi mie ceva.
• Ce registru să fie, dom’ arhitect, doric, ionic, corintic ?
• Macabru.
• Bun. Securista care făcea pe parol officer a mamei.
• Exista aşa ceva?
• Nu-i spunea aşa, dar erau echivalente. Dacă erai eliberat, te prezentai cu regularitate la dat raport.
• Cât timp ?
• Până a căzut regimul. 1953-1989.
• Jesus.
• Da. Printre alții, tovăraşa Bianca Voicu. O grăsuță cu o față rotundă şi « outfit » clasic coc-taior-pantofi cu toc foarte jos. Şi eu, na, eram copil zvăpăiat. « Tovaraşa Comnea, se pare că fiul dumneavoastră e imprudent, astăzi a trecut pe roşu alergând după autobuz, era cât pe ce să aibă loc un accident nefericit ». Îți făceau asta odată, tot restul vieții stăteai ca la « spartani vânând hiloți ».
• N-ai omorât-o.
• Nu eu. Aici a fost chestia. Eram student în anul 4, profesorul Purice, ăia mari. Şi gagica mea de atunci, Stela, zice : Alex, vezi că e cineva de la noi din familie la tine în secție. Opa. Eu habar nu aveam de nume, ce reprezintă, alea. Era în 1974, un an dupa aia am cunoscut-o pe bunică-ta. Îmi spune tipa mea că e cineva din rudele prin alianță, că e privită urât de tot restul familiei, că fiu-său e disperat că îl îndoctrinează, dar că să le spun ce e cu ea. Cu ea era un cancer ovarian agresiv, ultima etapă. Morfină cu aprobări. Conta relativ puțin că fusese cu Secu’. Pe scurt – a murit ca ultimul animal. Fiu-său, când a auzit, a zis « După moarte nu e nimic, da ? Aruncați-o dracu’ la crematoriu ».
• Macabru.
• Nu, băiatule. Macabru e că asta chiar a citit din Lenin până când o durea totul prea rău ca să mai poată.
• Tocmai sunt în rai.
• Nu. Stop. Nu eşti. Nu se face la comparație. Nu mai zi prostia asta.
• Iartă-mă. Da. A fost…
• A fost reflexul tău de băiat bun, pentru că ne-a făcut lucruri rele. Ştii ce a zis mama ?
• Sunt curios cum n-a ajuns să facă petrecere cu ceai dansant.
• Băi, puştiule, eşti delicios. Chiar a fost o petrecere cu ceai dansant, era ziua lui Lizi, coincidență.
• Eliza Ştefănescu, unde se aduna protipendada cartierului ?
• Exact. Lizi – cum o ştii. Se dădea peste cap să facă rost, să dreaga, să cafea (nu d-aia zisă Nechezol), să prăjituri… maică-mea se uita la mine.
• Le spusese că a murit aia ?
• Fii serios. Nu avea niciun sens. Se uita aşa la mine. Şi zice : da. Nu-mi face iadul ei raiul, nici raiul ei iadul. Eu eram mai mic decât eşti tu acum şi nevricos la faze din astea, am urât-o atunci.
• Tu ai urât-o pe străbunica ?
• Da. Bine, nu la modul dat în cap, evident.
• Of… Da, Doamne fereşte, tumoră, bla. Frate, dar Lenin nu serveam. Cred că nici măcar Beethoven.
• Vrei mai macabru?
• Clar.
• Am o pacientă care lucrează la o corporație. Este responsabilă de ambalaje. Ce fel de responsabilă… câtă rezistență opune ambalajul la tentativa mai mult sau mai puțin disperată a clientului de a depăşi dorința firmei să apere cumpărătorii de produs.
• Nu! Adică, stai…
• Clientul “descoperă” produsul prin efortul depus.
• Da. Biscuiții care cad pe jos bucăți după ce-ai tras în draci de ambalaj.
• Bine. Văd că te amuzi.
• Clar. Apocalipsa nu vine doar pentru că o securistă moare cu Lenin în brațe. Vine şi prin ambalaje. Adică, măcar pe nenorocita aia putea s-o înțeleagă străbunica, dacă nu s-o ierte… dar biscuiții…
• Da. Uite una din cele mai adânci. Eram cu Cătălin şi gaşca de zurlii de la Filosofie. Party de băieți. Terminasem pizza şi ce mărunțişuri se mai făcuseră. Palavre până mai spre noapte. Mall, huh. Shopping, huh. Non stop, huh. Care. 1979, dragă. Când ne-am dat seama că ne cam rodea fomica, mai erau în bucătărie, afară de mâncarea propriu zisă a familiei, doar pâine (mare triumf), margarină şi eternul gem. Se spunea că asemănarea între o alimentară şi o pârnaie e că sigur gaseşti “gem de orice”.
• Mor.
• Nu muri, stai. Punem feliile de pâine, dăm cu margarină. Unii apucă să pună gem. Şi Cătălin vede pe felia lui un fel de cocoloş în gem, care nu se întindea. Din 10 încercari – ce era?
• Bleah, vreun carcalac.
• Nu.
• Ceva căzut din buzunarele muncitorilor de la fabrică.
• Nu.
• Te pomeni că vreo bijuterie… nu, stai, că vorbim de macabru.
• Un dinte de om. Mai exact, un molar II.
• Holy cow and vacă !
• Da. Să-l întrebi. Că am mâncat pâine cu margarină fără vreo poftă, după aia – ok. Bine că rămăsese ce. Că erau unii care apucaseră să mănânce şi cu gem – ups, un mic blax. Dar…
• Ce căuta chestia aia acolo… scenarii.
• Da. I se spune teorema dintelui în gaşca noastră – câți am mai rămas. Cunoscuta şi drept « mâncare cu dinți ».
• Bine, mă dau bătut. Ce vrei să spui cu seria?
• Teorema dintelui e simplă. În ciuda controlului cu cruzime (tovăraşa Voicu), sau a prostiei inteligente (ambalaje care produc satisfacția deflorării), în sistem vor continua să se întâmple lucruri ciudate şi în afara oricărei explicații – cu atât mai teribile cu cât produc oamenilor defensivă irațională, teamă, ruşine, alunecarea minții.
• Gata, am înțeles. Ți se rupe de spaimă, mă pregăteşti pentru ce vine.
• Nu vine, nu ştim, te pregătesc. Hai acasă. Şi cred că ar trebui să ne vedem cu Mihai.
• Care din cei doi?
• Cel bătrân.
• Manase. Abia aştept. Ce enciclopedii are omu’ ăla în cap…
• Crede-mă: încă n-ai văzut nimic.
• Auzi, tu de asta ai păstrat şi treaba cu străbunica, Bianca, iadul şi raiul. Ca s-o aud când are cum să ajungă, cât de cât…
• Te sărut, iubitule. Vezi, nu ştiu altii cum sunt, dar eu…
• Muah. Şi eu te iubesc, gran’dad.

Dr. Alexandru Theodor Amarfei

Dr. Alexandru Theodor Amarfei

Capitolul I

• Andrei, mă doare la suflet să zic…
• Dom’ profesor, ştiu.
• Știi…?
  …Că n-o sa mă admită. Pentru că nu prezint cuburi, paralelipipede şi forme uşor ondulate cu un text cool, în care asum curajos estetica rahatului pansat… da’ mi-asum la fel de clar că sunt un bou, fac pocăință că sunt aşa bou, ştiți ce spun. Majestatea sa regele stă gol puşcă într-o clădire urâtă sau dichisită prost, unde scrie pe toți pereții ca nuş’ câți critici au spus că e superb. Și ca să iasă din cladire tre’ să se-mbrace în afişele ălora.
• Of… iar începi. Înțeleg despre ce vorbeşti, a nu ştiu câta oară. Dar tu…
• Dom’ profesor, pot să vă întreb ceva?
• Termină cu astea. Zi şi tu odată “Liviu” şi întrebarea. Oricum nu mai ai legături oficiale cu mine.
• Dacă zic Liviu şi întrebarea e obscenă, mă bați?
• Tu chiar vrei să mă faci bucăți. Zi obscenitatea.
• Liviu, tu crezi că, dacă suferi pentru mine în calitate de profesor, şi eu pentru tine din alte motive, este etic? Riscam să ajungem amanți, omule. Aşa începe, întâi suferim pentru cauze nobile, pe urmă ne apropiem sentimental…
• Dacă mai clipeşti aşa la mine cu ochii ăia… Cer pauză de râs şi fumat… mă duc la o țigară. Chiar şi pentru prieteni vechi, eşti cam obraznic. De data asta vorbesc şi serios.
• Vin cu tine. Asta era pe post de « ar trebui să-ți ceri scuze ». Nu sunt obraznic, Liviu. Iartă-mă dacă aşa se vede. Știi ce zic. Bine, recunosc : nu doar obraznic. Știi.
• Mda. Țigară. Mă duc singur. Mă scoți din sărite.
  (…)
• Ți-am luat o cafea pentru după țigară.
• Băi, tu ai un noroc maxim.
• Da, că mama are firmă şi mi se rupe. Da’ ştii ceva, nouă în familie ne plac noroacele minime. Le adorăm, dom’ profesor.
• Acu’ îți spun eu ceva, deşi mă calci pe nervi de câte ori poți. Băiatule, dacă nu existai, tu trebuia să fii confecționat.
• De ce, e penurie de huligani modeşti, cu talent la design şi capabili să molesteze verbal persoane cu intoleranță la bun simt?
• Băi, da. Slavă Domnului că nu molestezi şi fizic. Modestule.
• Atunci, hai la o apă plată şi-o şaorma proeminentă. Liviu, mințeam.
• Ce drek’ mai mințeai?
• Înainte de asta cu minciuna. Întrebarea cu adevărat obscenă e aşa: tu îți imaginezi că Brunelleschi ar fi avut afişe care “atestau că e cool”? Făcute de oameni care spuneau « dar, de fapt, noi nu ştim, că nu e frumos să spui că ştii » ?
• Bine, lasă. Îmi colapsezi şaorma. Am discutat. Tot discutăm. Ce spui tu aici e corect. Dar dacă rămâne doar corect, nu facem nimic cu asta, domnişorule rebel.
• Liviu, Ornitorincul e un dobitoc. E de nivelul ăla grotesc de dobitocie care nu mai are scăpare. Și nu, n-ai să-mi reciți povestea că tre’ să suporte studentu’ profi proşti, că şi ăia sunt pentru smerenia sufletului şi corecta poziționare spirituală. Iartă-mă, e mucenicie, călugarie sau arhitectură ? Nu negociez ceva când vorbim de linia mea roşie, aşa cum există un nivel de cacofonie de la care, chiar dacă pe afiş scrie « primadonna cutare », oamenii huiduie. Ăsta-s eu. Sistemul academic nu va face din inepții sau inepțiile lui şi problema mea. Am decis eu, Andrei Comnea, că e aşa. Repetăm discuții vechi, sau îți spun ceva nou ?
• Zi ceva nou.
• Am material de colapsat şaorma de numa-numa. Răspunsul la întrebarea cu Brunelleschi e în plic. E porno.
• Duamne. Îl suport pe mucosul ăsta de opt ani şi ceva, cum ai făcut aşa o minune?
• Lăsați, domnule profesor. Vă rog respectuos să citiți.
  (…)
• E N S A Nantes… Dacă nu-i ştiam pe ai tăi, te înjuram de morți. Maică-ta are firmă, huh.
• Subțire. Zi d-alea de puşcărie.
• Aha. « Admis fără rezerve » şi joci comedia morților şi răniților… ! Și eu, eu, mentorul tau, nu ştiu nici ce proiect ai depus. Penal.
• Îți dau proiectul. Liviu, mă ştii. Le-am făcut singur pe amândouă. Dă-mi ce e al meu, omule. E momentul să fiu eu însumi, fără mama şi fără tine. Nici mama nu l-a văzut. E altcineva care a avut prioritate.
• Vai de capul meu. Te-ai dus peste Ornitorinc cu el cu tot. Nu-mi spune.
• Nu-ți spun, i-am spus lui. Sigur că m-am dus. Am susținut proiectul pentru admitere aici, era clar că mă pică, sunt tot ce vrei tu, dar nu tont. Deci, revin. “Mda. Faci contestație ?”.
• A spus asta înainte să fie oficial că eşti picat şi înainte să spui ceva ? Ce dobitoc bătrân.
• Eufemisme. Lasă. Bun, şi îi zic : Contestație ? Ar însemna să am o urmă de bănuială că nu sunteți o fosilă academică prezentând sechele morfologice de impact falocranian intrauterin iterativ de etiologie paternă. I-am împins sub nas xeroxul după scrisoarea de acceptare şi proiectul pentru Nantes, şi dus am fost. Nu m-am uitat cine a pupat podeaua în spate. Apropos, se spune anatomice, nu morfologice, haha.
• Ia-mă încet, că nu percut. Sechele de ce ? Nu-mi spune că te-ai dus la bunicu-tău să înveți măscări pe chineza medicală.
• Nu, dom’ profesor. Băiatu’ are IQ 140 şi performanțe retorice atestate chiar de dumneavoastră. Falo. De la falus. Cranian. De la cap. Mai zic ? I-am spus că l-a bătut tac-su în cap când era la mă-sa-n burtă. Ai supraviețuit ?
• Nu. Te înțeleg, dar mă bucur că nu te mai am student. Există şi lucruri care nu se fac.
• Spune-i şi lui asta. Da, ştiam de alaltăieri că am trecut la Nantes, m-am prezentat la examen ştiind că mă pică, de sanchi. Ceva greşit ?
• O să înghit şi asta, că nu e nimic greşit aşa cum te manifeşti. O să discut despre Nantes după ce văd ce le-ai trimis, dar te ştiu, şi în plus rămâne treaba clară : acceptat. Vrei şi opinia sinceră, nu doar aia de profesor enervat pentru că te porți aberant ?
• Sigur că vreau.
• Am înțeles istoriile familiei tale, nu cred că ai urme de îndoială. Înțeleg putin şi de ce eşti copil teribil. Înțeleg tot ce vrei tu, dar am o presimțire. Tu n-ai să faci purici mulți nici la Nantes.
• De ce ?
• Nantes şi în general Franța sunt o alegere bună pentru tine, pentru că pe ei îi cam doare-n cot cât de aberant te comporți – cu niste limite, te rog – daca eşti fertil şi aplicat bine pe problemă. Fertil da, aplicat bine – deocamdată eşti acceptat, da. Andrei, nu ei n-o sa te suporte – cel mai probabil, o sa te suporte dacă nu faci măgarii ca asta de azi. Tu n-ai să-i suporți nici pe ei.
• Aşa zici ?
• Aşa presimt.
• Bine, hai la şaorma.
• Mai eşti şi căpos. În fine, ce noutate…
  (…)
  Aşa, domnule Andrei, zis babyface, zis Insuportabilu’… valiza unu. Săru’mâna, mamă, nu-l laşi pe fiu-tău să-şi facă bagajele, mama noastră îngerească. Dupa ce-o să mă prăjească soarele un pic… sper că la Histria nu au multe țâțoase, doar una şi buna. Maxim. Maxim una.
  Paralele de la frate-meu, să trăieşti, Constantin cel generos… banii înapoi plus un smiley pe plic… valiza doi. Fir-aş să fiu, să nu uit ceva şi să înjur ca păgânii… boule, încărcătorul. Uşor cu chitara, ca devine neoperabilă. I mean – vezi că în cinci minute conduci, fă mişto, nu deveni subiect de.
  Gata. Acum conduc, mulțumesc, îngeraşi păzitori ai nerăbdătorilor cu vagi urme de control, nu e trafiiiiicccc ! Și sunt hepi ca un cintezoi când a dat de-un muşuroi, la, la, la, la, la, laaaa… Haide la mâncat furnici, ba-s aici, ba nu-s aici…
  Am scăpat din gaura cu proşti… ți-am şi tras-o puțin între emisferele cerebrale, fosilă. Coz u asked for it, atâția ani de zile, bou’ drek. Și nu, Liviu, nu-mi pare rău nici dacă-mi pierd diploma… ptiu, nu abera, Comnea, gata, ne ocupăm de Histria, Untold şi… oh. Plaja. Clătirea ochilor cu… purcelule. Of. Andra. Știu că ştii că ştiu. Bine…
  Promitem solemn ca soarele de pe Autostrada Soarelui, cu tendință cronică, subliniem, cronică, de a ne ține de cuvânt, că nu vom face des debaucheries et devergondages degueu et insensées, right ? Aaaăă… să sperăm. Mamă, ce-am putut să spun. Nu vom face des în franceză şi debaucheries tot în franceză, sau nu vom face des în română debaucheries în franceză, au, viața şi jurămintele mele.
  Dacă nu văd din nou bolovanu’ ăla (haha !), ma sferto sinucid. Frate, oamenii ăia trăiau în vremuri obscen de nasoale… şi poti să te rogi pentru ei. Voi mi-ați dat « vânt » să mă fac arhitect, grecilor. Doamne, iartă-mă, sunt un purcel de succes, musculos, cinic şi sexopat… iar m-am uitat la una… ce ziceam… ăştia chiar merită numiți strămoşi. Te iubeeeesc, Dobrogeaaaa… plăcintă solarăăă…
  Frate, când mi-a zis Liviu « mucosule », ceea ce nu-mi-a mai zis de ani de zile… ce déjà-vu am putut să am. Cum, Doamne, iartă-mă. Era ca şi când îmi spunea aşa prima dată, după ce îmi spusese de mult… nu cred că m-am țâcnit, prafuri nu obişnuiesc. Ce-a fost starea aia, frate ? Parcă nu-mi spusese el « mucosule » ci altcineva, mult mai demult.
  (…)
  Festivalul Untold
  Ceee…? Ia te uită. O piatră mov… opa. Ce chestie. Inel dintr-o singură piatră. În general sunt kitsch, şi ăsta e cam disproporționat de mare, dar materialul arată foarte, foarte frumos. Sigur nu e plastic, nici sticlă… şi-mi stă beton de bine pe inelar. Ha ! (telefon)
• Constantin, fii atent, fra’, îți fac o poză. Nu a mea, deşteptule, că mă ştii, hahaha. Nu, n-a început, îți trimit ce-am găsit pe plajă. Că tu le ai cu astea cu bolovani de lux. Un inel. Da, mă, am găsit un inel pe plajă, nu o balenă. Ceee ? Tanzanit ? De la Tanzania ? Nu faci mişto ! Pfoaa. Tell me it aynt omen… bine, frățior. Te pup. Da, trimite-mi info.
  « Tanzanitul este o variantă de zoisit descoperită în 1967, particulară pentru că prezintă di, uneori tricroism, cu nuanțe între albastru-indigo şi violet-purpură, mai rar şi verzi… »
  Nu e adevărat că e adevărat. Deja-vu. Cum adică, trebuia să găsesc inelul… ? Sfinte, ce mai e şi…
• Domnu’ Comnea, sunteți următorul, vă rugăm să ne grăbim puțin.
• Eu mă grăbesc, dragă domnule, sper că nu vreți să vă grăbesc şi pe dumneavoastră.
• Haha, bine, bine. Vă rog…
• Doamnelooooor si domnilooooor ! O minune… a muzicii întotdeauna tinere, născut în Constanța, crescut în Bucuresti, puțin şi prin Atena, este doctorand în arhitectură, tell me it ayn’t cool, şi nu este prima dată la noi, şi e mai frumos şi flashy ca data trecută… Andreeeeiiiii Comneaaaaaa !

Nespus
prietenei noastre dintotdeauna, Kalliopi

frate grec, frate grec, laurii nu te petrec
nici spre soare, nici spre lună,
nici spre vreo soartă mai bună.

frate, sună frunza greacă, peste ape grele sună,
oile rasar verdeața,
aurul s-a strâns pe lână.

frunză, sabia ta greacă îşi ascute-n aer lama ;
ies ca din pământ barbarii
să ne ceară iarăşi vama.

frate, aici tot războiul respiră aer grecesc ;
zbor pe el şi, pe sub val,
peştii ageri îi zăresc.

peşte grec, văzduhul mut te-a făcut să vii aproape ;
aripa o ia spre cer,
ghearele îți intră-n spate.

soră aripă grecească, zborul fie-ți cât mai harnic;
solzii mării uită luna,
răsăritul este darnic.

soră mare şi elină, sare soarele din sine ;
din sora lui de pe câmp
suie sevele spre tine.

soră soarelui grecesc, untdelemn pe mare,
aşteptând regescul duh,
pui la-ntâmpinare.

jumătate sunt profet, jumătate şarpe;
sub un călcâi nevăzut,
capul mi-e zdrobit de moarte.

zână solzăre, te rog, cu ultima suflare,
celor scrise fara har
nu le da iertare.

însă celor ce jertfelnic urcă în amiază,
toată răutatea mea
fă-le-o bună pază

c-am văzut aici, în duh, pe dealuri sihastre,
coborând de peste vremi
raza nunţii noastre.

(Aplauze uşor reținute… O doamnă de lângă scenă, vizibil adusă pe sus de fie-sa, comentează « Ce kitsch poartă pe deget… bla ».)

• Andrei… ? Ce-a fost asta, omule ? Frate ???
• Da. Pai, am cântat. Deci tre’ să-i spun bătrânului…. Cum Dumnezeu mi-a ieşit aşa ceva pe gură ?
• Bai, noi nu te vopsim cu catran şi fulgi, dar nu era ce-am stabilit… I mean, ai văzut cum au făcut… O să-mi frece aştia ridichea. Andrei, tu ai ceva ?
  Jesus. O sa creadă… asta crede deja că eram fumat masiv.
• Nu, e ok… Bro, am ieşit din comisie de doctorat, mă înțelegi.
• Bine, uite, încerc s-o dreg, dar… nu mai vii cu din astea, ok ?
• Da.
• Esti sigur că eşti ok ?
• Stay cool, am bunic doctor.

(Va urma)

Dr. Alexandru Theodor Amarfei