Lipsa cea de fiecare zi – Girel Barbu

575506_140710632758321_561658652_n

Lipsesc multe-n ţara mea,
Şi o spun cu conştiinţă
Însă lipsa cea mai grea,
Este lipsa de credinţă.

N-avem drum, n-avem cărare,
Răi de mână, buni de clanţă.
Însă lipsa cea mai mare,
Este lipsa de speranţă.

Vrăjmaşii în noi se-nfruntă,
N-avem spirit de unire.
Însă lipsa cea mai cruntă
Este lipsa de iubire.

Nu avem ce pune-n gură,
Suntem şi flămânzi şi goi.
Însă lipsa cea mai dură
Este lipsa de-a fi noi.

Dă răul din noi afară,
Trăim la limita de jos.
Dar lipsa ce ne-nfioară
Este lipsa lui HRISTOS!

Girel Barbu

Imagine: Poetul Girel Barbu 🙂

Reclame

Sfântul Nicolae Velimirovici – Rugăciuni pe malul lacului (Rugăciunea a XXII-a)

 

iisus-hristos-mantuitorul-nostru

O, Singurul Fiu al lui Dumnezeu, primește-mă  întru înțelepciunea Ta, Tu ești capul tuturor fiilor oamenilor. Tu ești cereasca lor bucurie, luminare șî înțelegere. Tu ești Cel Care gândește aceeași bunătate în toți oamenii: același cuget și aceeași lumină. Un om recunoaște un alt om prin Tine. Un om îi poruncește altuia prin Tine. Prin glasul Tău oamenii se aud unul pe altul. În limba Ta ei înțeleg. Cu adevărat, Tu ești Omul Absolut (*), fiindcă în chip existențial toți oamenii se afla în Tine și Tu Te afli în fiecare. Tu zidești mintea omului, și umbra Ta o sfărâmă. Tu ai zidit toate  formele și Tu le-ai pecetlui pe toate cu pecetea înțelepciunii Tale. Tu ai modelat toate vasele din lut și le-ai umplut pe toate cu cântul și bucuria Sfintei Treimi, dar umbra Ta a picurat un strop de întristare în fiecare vas, cu care cei întristați întipăresc dureri în Tine. O, Doamne Preamărite! Tu dănțuiești în poala Maicii Tale, îndemnat de Atotsfântul Duh. Îndreaptă-mi mintea spre mintea Ta și cu strălucirea Ta, curățește-o de gândurile cele întristătoare, de prevestirile și intențiile întristătoare. O, Domnul meu Cel preamărit! Tu umpli întregul suflet al Maicii Tale, tot sufletul ei feciorelnic, și nimic nu există în sufletul Maicii Tale, înafară de Tine. Tu ești  strălucirea Ei și glasul Ei, cu adevărat ochiul Ei și cântecul Ei. Tu ești fala Sfântului Duh Domnul – lucrarea Sa și rodul Său – uimirea Sa și admirația Sa! Tu, Domnul meu Cel preamărit, Carele dănțuiești în poala Maicii Tale, îndemnat de Duhul Sfânt! Tu ești curajul Sfintei Treimi, eroismul Ei și istoria Ei. Tu ai îndrăznit să trimiți o rază treimică în haos și-n întuneric, iar lumea a devenit o minune, pe care ochiul n-o poate vedea și nici urechea n-o poate auzi, o, Creatorule al ochiului și al urechii (1). Și toată această minune este doar o palidă imagine a Ta, doar o asemănare deformată a Ta în bucăți de oglindă, pe jumătate întunecate. Inima mea tânjește după chipul Tău complet, o, Fiule al lui Dumnezeu. Căci este doar amărăciune să fii un fragment al chipului Tău, purtat nesigur pe un ocean de întuneric. Sfărâmă îngustimea sufletului meu, o, întinde-o pe ea minte a dumnezeirii Celei întreit strălucită*. Luminează-mi mintea, o, lumina îngerilor și a creaturilor. Fă-mi viața logică, Prea Înțelepte Logos*al lui Dumnezeu. Fă-mi sufletul fecioară, și fii ochiul și cântecul lui.

vinieta

(1)  Cf. Is. 64,4 și 1 Cor. 2,9

(2) Cf. 1 Cor. 3,12

PATERIC – Teodor Baconschi

pateric

„Un frate care a păcătuit a fost dat afară din biserică de către preot. Avva Visarion s-a sculat şi a ieşit şi el afară, zicînd: „şi eu sînt păcătos” (Visarion, 7).

Spre deosebire de preot – care este „părintele” instituţional – maestrul duhovnicesc nu-l trimite pe păcătos nicăieri. Nici „afară” din biserică şi cu atît mai puţin în tenebrele exterioare ale iadului. Îl însoţeşte, pentru că se ştie la rîndul său imperfect, dar mai ales pentru că singurătatea păcătosului zămisleşte disperarea. În orice vreme, un păcătos vădit coram populo este împovărat de propria ruşine şi de vexaţia dezvăluirii publice. Dacă, după această probă interioară, omul se trezeşte pe de-asupra alungat din comunitate, precum un mădular putred, el se rătăceşte şi mai adînc. După cum vedem, o măsură spirituală inadecvată prin exagerare se transformă într-o sursă de sminteală atît pentru iniţiator, cît şi pentru cel pedepsit. Evident, Visarion nu se solidarizează cu păcatul, ci doar cu bietul om păcătos. Gestul său reuşeşte să le transmită tuturor actorilor o învăţătură preţioasă: preotul află, implicit, că îndepărtarea brutală a păcătosului îi derutează pe toţi cei de faţă: pe el însuşi, ca păstor de inabilă severitate şi carentă filantropie: cum poţi îmbrăţişa un absent? Pe cel căzut în păcat, dat fiind că nimeni nu caută o iertare în care nu mai speră şi nici nu se poate îndrepta de unul singur; în fine, pe credincioşii adunaţi la liturghie, care se simt timoraţi, riscînd să evite viitoarele ispite din frică /adică în singura stare de spirit pe fondul căreia practicarea virtuţii nu-i este bineplăcută lui Hristos.

După Scripturi şi literatura pustiei, sminteala pare să fie mai gravă decît păcatul însuşi. Sminteala este dezordinea lăuntrică din care pot rezulta păcate mai grave decît acela pe dată vizat.

A da afară… Profesorul care dă elevul afară din clasă, patronul care îl concediază pe muncitorul „nerentabil”, comunistul care, cîndva, îl excludea din partid sau din universitate pe activistul ori pe studentul suspectat de erezie doctrinară, soţul înfuriat care-şi alungă soţia, mama nedemnă care-şi abandonează pruncul (în pungi de plastic, precum în România de azi), mitocanul care-ţi întoarce spatele fiindcă „nu mai are ce vorbi” cu tine, ministrul nou venit care-i „eliberează din funcţie” pe slujbaşii moşteniţi de la predecesorul (adică adversarul) său şi preotul rigorist care, de pildă, refuză oficierea unui botez întrucît tatăl micuţului poartă cercel – sînt semeni de-ai noştri împovăraţi, în proporţii diferite, cu ceea ce aş numi crima excesului de zel. Am bănuiala că pe Dumnezeu îl irită atît mult specia acestor intransigenţi încît îi va da şi El afară (de) undeva. Să ne rugăm pentru specialiştii evacuărilor forţate.

*

„Se apropie vremea cînd oamenii vor înnebuni, iar dacă vor vedea pe cineva sănătos la minte, se vor năpusti asupra lui strigîndu-i: „Eşti nebun”, pentru că nu-i ca ei” ( Antonie, 25).

Sfîrşitul timpului, cu apropierea succesivă a crizei finale, adică a Judecăţii de Apoi, a fost adesea caracterizat – profetic sau mistic – printr-o radicală răsturnare a ierarhiilor şi respectiv a condiţiilor cosmice „obişnuite”. El seamănă cu revoluţiile care abolesc ordinea socială prestabilită, dar operează mai degrabă restauraţia lumii non-dihotomice de la începuturi. Scena cu omul întreg la minte pe care o umanitate deraiată îl acuză de nebunie trimite la figura lui Dumnezeu ca martor al istoriei. Cine – dacă nu Dumnezeu – ar mai putea asista la dictatura nebunilor şi cine i-ar mai putea spune omului sănătos că nebuni sînt ceilalţi? Chiar dacă raportul individ-societate nu ar fi aici exhautiv, ci doar „exemplar”, tot s-ar putea reţine forţa acestei imagini vizionare: ea ne arată că înţelepciunea e o excepţie, că echilibrul mental rămîne un dar ambiguu, pe care masele îl nesocotesc, atunci cînd nu îl distorsionează, şi că, foarte adesea, virtutea (sau acceptabilitatea) sînt banale reflexe ale conformismului. Creştinul conformist e un ratat. Din oglindă, „nebunii pentru Hristos” le spun celor împietriţi în „normalitate” că au luat-o de fapt razna.

Teodor Baconschi

Imaginea: Patericul Egiptean 

http://www.pateric.ro/category/patericul-egiptean/