Dimensiunea participativă a cunoaşterii şi a vieţii – un punct de vedere psihologic (II) – Florin Caragiu

4a913-dscn4901

Experiment şi observaţie

Progresul ştiinţelor experimentale, cu inerentele excese scientiste, a încercat la un moment dat să impună opinia conform căreia singura psihologie ştiinţifică este cea experimentală. Se ştie că experimentul reprezintă o metodă de cercetare ştiinţifică, constând în reproducerea artificială, în „condiţii de laborator”, a unui fenomen natural, sau în modificarea premeditată a lui pentru a observa răspunsul dat în condiţii speciale, puse în scenă de cercetător. Dezavantajele experimentului constau în excluderea acelor interconexiuni prezente în cadrul unui sistem mai larg, din care face parte, însă în mod natural, şi fenomenul studiat, cu precizarea că însuşi contextul natural reprezintă o variabilă, şi poate una dintre cele mai importante ale devenirii fenomenului. Metoda experimentală în psohologie recurge la tehnici psihometrice, exercitate prin procedee de măsurare, cuantificare şi clasificare a faptelor psihice, în ipoteza unor legi standard, care pot fi testate, cum ar fi aplicarea unor anumiţi stimuli pentru a obţine un anumit comportament. Există laboratoare de psihologie experimentală (cel dintâi creat de Wundt).
O mare parte dintre psihologi resping, însă, ideea triumfalistă de psihologie ştiinţifică experimentală. Ei adoptă poziţia conform căreia metoda experimentală nu se poate aplica fenomenelor psihice, altfel spus, faptul psihic nu poate fi supus experienţei aşa-zise de laborator. Datorită intervenţiei acesteia din urmă, cunoaşterea globală este sacrificată în favoarea cunoaşterii analitice, care prin analiza de amănunt a părţilor, comparabilă cu o disecţie, periclitează unirea lor într-un ansamblu şi ratează păstrarea sensului de întreg. S-au făcut şi plastice comparaţii cu experimentele din fizica cuantică, unde aranjamentul şi instrumentarul modifică reacţia supusă observaţiei.
Fenomenologia, prin Husserl, la rândul ei, a obiectat că psihologia experimentală sacrifică cunoaşterea individului şi a individualului unui cunoaşteri generale care nu ţine nici un ochi deschis către fluxul conştiinţei, al trăirii transcendentale. Acesta este subîntins de o intuiţie globală, numită de către fenomenologi fluxul vieţii. Elementele unicat din trăire nu pot fi decelate prin experiment, ci prin pura observaţie introspectivă, ce decurge într-un timp natural, reglat după bătăile inimii, şi într-un mediu natural, neagresat de provocări exterioare. Pentru Husserl, esenţa lucrurilor şi relaţiilor se dezvăluie numai în condiţiile în care fluxul natural al conştiinţei nu este perturbat. În această concepţie, fenomenologia este considerată esenţa psihologiei. Totodată, se aduce argumentul că lumea obiectivă este un produs al funcţiei constituante a conştiinţei, caz în care relaţiile subiectului cu lumea nu pot fi supuse unui experiment aranjat din exterior. Adler a adus propriul său argument critic împotriva experimentului psihologic, afirmând că fiecare individ uman este o structură psihică cu caracter unic. Studiul psihologiei necesită observaţie îndelungată, nu experiment programat. Variaţia psihologică proprie, particulară, e mai semnificativă decât legea generală, decât răspunsurile standard, cele care nu spun nimic, în fond, despre adevărul persoanei, despre fenomenologia intimă a devenirii. După Adler, cunoaşterea unei persoane nu are nimic de-a face cu exigenţele unei măsurări cantitative. El vorbeşte despre necesitatea studiului intensiv al cazului, despre descoperirea legii dinamice individuale, diferită de la persoană la persoană, ca măsură, ritm şi direcţie. De regulă, i se obiectează lui Adler că, acordând o atât de mare importanţă studiului intensiv al cazului particular, face să dispară psihologia ca ştiinţă. Acest lucru nu este adevărat, totuşi, atât timp cât variaţia particulară e analizată în lumina semnificaţiilor ei dense, inefabile, dar şi extrem de relevante intersubiectiv, care ţin de o generalitate mai adâncă şi chiar incomensurabilă, prin care fondul spiritual se manifestă întotdeauna luând chipul particularului.
S-a obiectat, nu în ultimul rând, că metoda experimentală sacrifică subiectivul pentru obiectiv, introspectivul pentru comportamental. Metoda opusă experimentului este observaţia psihologică, care vede fenomenul în timpul şi în mediul său naturale, dar mai ales ţinând cont de variaţiile particulare ale cazului.
Există analişti ai comportamentului duhovnicesc ce afirmă că şi creştinismul ne propune un experiment de înduhovnicire, un anumit tip de practică atipică, menit să genereze un anumit set de reacţii atipice. Această punere a problemei în termeni de comparaţie cu un „aranjament experimental” ni se pare cu totul inadecvată. Exerciţiul spiritual, care e al întregii personalităţi, nu-şi propune să ne condiţioneze din exterior, ci, dimpotrivă, să ne elibereze de condiţionări, de nevoi, de provocările şi de constrângerile deterministe. Tocmai acestea ne fac să ne simţim înstrăinaţi de noi înşine, practic, „să nu ne simţim în pielea noastră”. „Experimentul creştin” se dovedeşte a fi, de fapt, o autentică experiere, prin care omul consimte să facă experienţa profunzimilor sale necunoscute, dar căutate şi dorite cu setea celui care vrea să se adape de la Izvorul vieţii. Şi cine nu vrea să fie veşnic viu şi veşnic iubit? Scria Gabriel Marcel: „A spune te iubesc înseamnă a-ţi spune nu vei muri”. Iubirea lui Hristos este chipul de neşters pecetluit pe existenţa fiecărei creaturi, astfel încât, după sfântul apostol Pavel, şi natura, nu doar omul, suspină în aşteptarea învierii. Experienţa creştină ne priveşte pe noi înşine, priveşte concretul cel mai substanţial al vieţii umane, atâta vreme cât omul are întrebări grave de pus şi piatra mormântului deasupra capului. Dar, spunând acestea, nu înseamnă că frica de moarte ne determină să teologhisim. Să nu uităm că intuiţia iubirii ce străpunge întunericul i-a creat pe marii poeţi şi pe vizionari. Creativitatea umană ancorată în clipa de fericită credinţă nu cunoaşte frica, pentru că e purtată de aripile dragostei universale, sub călăuzirea Duhului Sfânt. Frica nu te poate face să zbori, pe când dragostea şi nădejdea, da. Temelia constituită de virtuţile teologice (credinţă, nădejde şi dragoste) susţine edificiul axiologiei creştine, în cuprinsul căreia valorile vitale însele apar transfigurate, gustând din viaţa cea nouă, care aspiră să se desfăşoare în mediul fericirilor, nu al nevoilor, crezând în această posibilitate şi pregustând-o.
În cultura occidentală, John Norris este cel ce a introdus termenul de supraraţional, referindu-se la supraraţionalul credinţei, care transcende atât raţionalul, cât şi iraţionalul. E acesta un termen suprem integrator, care ne determină să înţelegem că în actul credinţei nu dispărem, ci ne împlinim ca totalităţi vii, după entelehie, după suspinul naturii din noi şi după suspinul Duhului Sfânt din miezul inimii noastre, unde cine are urechi de auzit aude chemarea veşniciei întrupate. Supraraţionalul nu desfiinţează, aşadar, raţiunea, nu desfiinţează nici natura, ci le transfigurează, omul însuşi trăind destinul de a fi cruce cosmică, punct de întâlnire a cerului cu pământul.

Eros, joc, creativitate

Vechea psihologie asociaţionistă, trasată de Mill şi Bain, pe urmele filosofiei lui Locke şi Hume, nutrea convingerea că spiritul receptează pasiv impresiile lumii externe. Spiritul, în acest caz, era comparat cu o scenă pe care apar şi se combină senzaţiile. Acest mecanicism excludea ideea de spontaneitate, de act liber, de alegere interioară, făcută în lumina unei judecăţi de valoare. Psihologiei asociaţioniste i se opune psihologia organică, potrivit căreia sufletul este, el însuşi, o forţă cauzală, şi că dezvoltarea sufletului urmează căi dictate de propria lui structură. Conştiinţa se dezvoltă prin creşterea puterii de selecţie, prin maturizarea centrilor de inhibiţie. Atenţia intensivă nu mai răspunde la orice impresie. Curăţirea lăuntrică ne smulge gravitaţiei păcatului. Ca o concluzie, sufletul nu este sclavul lumii externe, aşa cum îl vedeau senzualiştii. O concepţie activistă ajunge, astfel, să se opună celei pasive. Activitatea ludică la copil e soră bună cu creativitatea prin exercitarea simţului de transformare a lumii, sau măcar a imaginii ei, urmare a ficţiunii ludice. Trăirea prin semnificanţi, prin simulări, privilegiindu-l pe „ca şi cum ar fi”, e proprie atât artei, cât şi jocului. Etologii au observat, de asemenea, că animalele (mai ales cele trăind în condiţii de claustrare, în grădinile zoologice) se apără de nevroză prin joc şi că făpturilor vii, în general, le place muzica tonală, armonioasă. Cimpanzeii au un uimitor simţ al ritmului. Unii naturalişti au văzut în aceste comportamente veritabile rudimente estetice (a se vedea Henri Piéron, „De l’animal à l’homme”, Paris, Albin Michel, 1953, p. 171).
Psihologia copilului a apărut o dată cu ideea că acesta nu este, cum se credea, o fiinţă receptivă în sens pasiv, ci una activă, care nu se poate dezvolta decât prin activitate, exerciţiu şi joc. „Munca copilului nu e nicăieri mai spontană şi de aceea, evident, mai elementară decât în ocupaţiile sale libere: jocul şi povestea, şi împletirea acestora, desenul şi modelajul” (Fr. Giese, „Kinderpsychologie”, 1922, München, p. 376). Modelând exteriorul, copilul se modelează pe sine cu intuiţia paradisiacă a unei creaţii unitare, a unei poveşti despre lume cu final salvat. În universul său ludic, copilul face şi desface lucrurile, învăţând ce-i responsabilitatea, acea responsabilitate atât de specifică tuturor fetiţelor ce-şi duc la culcare, la ora potrivită, păpuşile. Una dintre temele de dezbatere la un recent Simpozion de biologie şi spiritualitate, ţinut la Braşov, în februarie 2012, a fost semnificaţia jocului la animale şi la om. Una din concluziile unei prelegeri intitulate „În apărarea naturii” (autor C. C. Lasswell) este că jocul poetic şi nu numai se hrăneşte din intuiţia suculentă a reinserţiei paradisiace a corpului în spaţiu şi în natură. E o relaţie cu mare miză, pentru că pe coordonatele ei apare şi loveşte moartea, după cădere. Şi tot pe aceste coordonate se constituie egoul corporal beligerant. Răsturnarea ludică răstoarnă, însă, antagonismele, prin accesul la o trăire neîmpărţită. Mistica, s-a spus de către trăitorii creştini (ca, de pildă, părintele Ghelasie de la Frăsinei) înseamnă depăşirea antagonismului şi a raţiunii separatiste. Raportul dintre creat şi necreat nu este antagonist. Leagănul jocului, trăit ca o intimitate cu spaţiul-învelitoare, cu natura în întregul ei devenită non-violentă şi, mai mult, capabilă de răspuns, de împreună-mişcare cu subiectul uman, creează premisele pentru o receptivitate a minţii către cele de Sus. O concluzie ce s-a descprins din studiul amintit este că la copil, pentru a deveni vie, simţirea are nevoie de joc, de gest, de fantezie, de proiecţie şi simulare. Punctul de aplicaţie al acestei fantezii e jocul. Jocul are avantajul că exclude utopia. În joc, realitatea, aşa cum e, nu e confiscată prin violenţă, ci transfigurată, văzută altfel. Cu totul altfel se întâmplă în cazul utopiilor istorice, ce acţionează nietzschean, printr-o voinţă de transformare propriu-zisă, dirijată împotriva realităţii prezente. Jocul, opera inocenţei, nu are dimensiune istorică, de aceea e „răscumpărător” prin non-violenţa lui. În mod similar, imaginaţia poetică are o esenţă contemplativă, trăsătură care nu se regăseşte în corpul utopiei, înclinată spre realizarea revoluţiei utopice. Referindu-se la Ortodoxie, Sorin Antohi remarca faptul că aceasta este ferită de utopie, e străină de voinţa realizării prin forţă a împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ.

Valorificarea creştină a psihologiei

Erosul şi creativitatea sunt strâns legate. Iubirea, se afirmă, a jucat un rol important în geneza artei. În timpul paradei sexuale, animalele îşi etalează propria frumuseţe şi caută podoabe în plus pentru a impresiona, dansând în faţa perechii. Iubirea duhovnicească (agape) este mai mult decât orice un sentiment activ, un sentiment care se autodepăşeşte perpetuu, printr-un exerciţiu de participare a întregii personalităţi, timp în care simţirea, credinţa şi voinţa tind să acţioneze sinergic. Iubirea aceasta cu deschidere universală întemeiată pe altruism ne face sensibili la frumuseţea sufletului, dar şi la durerea celuilalt, oricare ar fi el, ne descoperă chipul fiinţei înnoite dinlăuntru. Creştinismul este prima şi unica religie care valorifică până la capăt dinamica vie a psihologiei umane, punând în valoare simţirea, sentimentul, iubirea, dar şi suferinţa, numai întrucât Dumnezeu S-a întrupat, coborând în domeniul simţirii, cum a spus Clement din Alexandria. „Punctul de vedere creştin accentuează tocmai mila lui Dumnezeu. Dumnezeu, a spus Clement din Alexandria, este bogat în milă. Dumnezeu este, într-adevăr, o imagine minunată – numai ochi şi urechi. Acelaşi Clement spune despre Logos, Cuvântul lui Dumnezeu, că deşi era în esenţă şi din eternitate neafectat de suferinţă, de dragul nostru El a luat asupra Sa carnea noastră, cu capacitatea ei de a suferi, şi a coborît în domeniul simţirii. Pentru Clement însuşi, esenţa ideii creştine despre Dumnezeu a fost că Dumnezeu, de bună voie, a hotărât să simtă pentru oameni şi împreună cu ei” (William Barclay, „Analiză semantică a unor termeni din Noul Testament”, Societatea Misionară Română, Wheaton, Illinois, U.S.A., 1992, pp. 379-380).
Astfel, taina Iubirii Treimice şi manifestarea ei în raport cu creaţia, care este taina Întrupării dumnezeieşti, constituie cheile de acces spre cunoaşterea lumii şi a omului, a originii, parcursului şi finalităţii vieţii create, conform iconomiei dumnezeieşti şi dialogului între Dumnezeu şi creaţie ce are loc în cuprinsul acesteia.

Florin Caragiu

(textul prezentării susţinute de autor la ediția a V-a a Simpozionului Național privind dialogul dintre Teologie, Filosofie și Știință, cu tema „Viaţa şi Conştiinţa – în orizontul temporalităţii – abordări teologice, filosofice şi ştiinţifice”, organizat la Centrul pastoral și cultural, Mănăstirea Durău, 13-16 septembrie 2012, de Patriarhia Română, Centrul de Cercetare Interdisciplinară în Religie, Filosofie şi Ştiinţă al Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi şi Centrul de Dialog şi Cercetare în Teologie, Ştiinţă şi Filosofie din cadrul Facultăţii de Teologie Ortodoxă a Universităţii din Bucureşti.)

Sursa: http://florincaragiu.blogspot.ro/

Restaurarea omului – fragment sinteză – Pr. Dumitru Stăniloae

Pr.-Prof.-Acad.-Dr.-Dumitru-Staniloae
Moartea este suprema probă prin care se aleg oamenii care cred de cei care nu cred. Moartea suportată cu credinţă este cel mai deplin omagiu, adus lui Dumnezeu. Nu ne cere Dumnezeu viaţa de aici pentru a şi-o adauga la a Sa, ci ne cere prin aceasta actul suprem al credinţei în El” (Paul Althaus – „Die letzen Dinge”)

Iisus S-a făcut om pentru a putea intră în solidaritate cu omenirea, pentru a o mântui. Deci, a luat o natură umană, capabilă de a muri (moartea este urmarea păcatului strămoşesc), chiar fără a păcătui personal, dar asumându-şi păcatul universal omenesc, a deschis în omenitatea Lui poartă morţii. Iisus-Logosul, care a învins neantul la creațiune, S-a plasat din nou în faţă lui, dar nu ca Dumnezeu, ci ca om, ca victimă, ca obiect menit să se lase învăluit de el. Moartea sau neantul fiind şi deplina absenţă a lui Dumnezeu şi maximă apropiere a celui rău, Iisus, care-şi înfrâna dumnezeirea de a-şi exercita puterea, a gustat ca nici un om grozăvia morţii. Aceasta s-a putut întâmpla pentru că, preluând păcatele omenirii, s-a produs depărtarea de Dumnezeu şi îndrăzneala satanei de a se apropia de El. În starea de victimă, peste care înaintează moartea, El este subiect – jertfă este totodată jertfitor.El nu este doborât de moarte, El moare ridicat în sus; simţurile, sufletul lui Hristos sunt ţinute în maximă trezvie şi capacitate de suferinţă. Aşezându-se în raport cu moartea ca om, a trebuit să se comporte ca om ce poartă asupra lui păcatul omenirii, dar nu vrea să-l înmulțească, refuzând sancţiunea, ci să-l ispăşească, primind-o benevol. Prin om a căpătat neantul din nou putere asupra Universului creat, tot prin om trebuia învins; prin om şi în om trebuia reconfirmată firea în existenţă. Dar omul simplu nu ar fi putut învinge neantul; în faţă neantului trebuia să stea Logosul că om. Doar omul purtat de Logos putea să aibă puterea de a suporta moartea, în aşa fel încât să o înfrângă! El a experiat întâi deplina înstrăinare şi părăsire de către Dumnezeu, apoi moartea până la ultima limită : „Dumnezeule, Dumnezeule, de ce m-ai părăsit?” Deşi a avut parte de cele mai mari dureri ce se pot închipui, pentru că sensibilitatea lui Iisus în raport cu suferinţa şi umilinţa era unică, El nu s-a dezis de misiunea Sa de restaurare a omului. Nu s-a lăsat copleşit de suferinţă şi de moarte, nu I-a putut atinge spiritul. Lucrarea de distrugere a vieţii istorice a lui Iisus prin puterea neantului era atât de intensă, încât s-a resimţit şi cosmosul; pământul s-a cutremurat, catapeteasma templului s-a rupt, şi stâncile s-au despicat, soarele s-a întunecat, nesuferind să-L vadă batjocorit pe Dumnezeu. Dar, culminaţia morţii coincide cu biruinţă asupra ei, Iisus ridicându-se chiar în clipa morţii în celălalt plan de existenţă, căci nu era cu putinţă ca El să fie ţinut de moarte. Cel dintâi care a plecat de aici fără urmă de păcat personal, nu a avut viaţa îngustată decât de trup, nu şi de păcat, de aceea, îndată ce a scăpat de trup, puterile spiritului sau omenesc, au ţâşnit în adâncimea şi vastitatea vieţii Sale depline. Biruinţa lui Iisus asupra morţii – realizată în omenitatea Sa – se transmite şi oamenilor, aduce şi scăparea de moarte a naturii omeneşti, prin consolidarea definitivă a ei în apropiere de Dumnezeu, indestructibilitatea ei, prin comuniune spirituală cu omenitatea lui Hristos şi în depărtarea de cel rău. Puterea cea nouă în omenitate stă în apropierea intimă de Dumnezeu, cu voia lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos.

http://www.teologiepentruazi.ro/cv-pr-prof-acad-dr-dumitru-staniloae/

Sinteză realizată de Cristina OLARU (Ghenof)

Rugăciune către Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu la vreme de necaz și întristare

1377311_306200242851861_305638908_n

                                            alcătuită de Sfântul Nicolae Velimirovici

Valuri de patimi mă împresoară; mare necaz şi strâmtorare îmi umplu sufletul o, întru-tot Sfântă Maică, linişteşte sufletul meu cu pacea Fiului tău şi alungă deznădejdea şi întristarea sufletului meu cu harul Său. 

Potoleşte furtuna păcatelor mele care mă frig precum un vierme în foc şi stinge-i flăcările. Umple-mi inima de bucurie, Preacurată Maică şi împrăştie ceaţa nelegiuirilor mele de la faţa mea, căci acestea mă împresoară şi mă tulbură. Luminează-mă cu lumina Fiului tău. Sufletul meu se simte sfârşit; totul îmi este greu, chiar şi rugăciunea. Iată-mă, rece ca piatra. Buzele mele şoptesc o rugăciune, dar inima mea nu tresaltă. Necazurile m-au împresurat de pretutindenea.

Topeşte gheaţa din jurul sufletului meu şi încălzeşte-mi inima cu dragostea ta. Nu-mi pun nici o încredere în apărarea venită de la oameni, ci îngenunchez dinaintea ta, o, Prea Sfântă Maică şi Fecioară. Nu mă alunga de la faţa ta, ci primeşte rugăciunea robului tău. Tristeţea m-a cuprins. Nu mai pot răbda năvălirile diavolilor. Nu am nici o apărare; nici nu aflu loc de refugiu, om nenorocit ce sunt. Sunt pururea biruit în lupta aceasta şi nu am altă mângâiere decât în tine, Preasfântă Maică. O, nădejde şi apărarea tututror credincioşilor, nu trece cu vederea rugăciunea mea.

Prea Sfântă Maică a lui Hristos, Prea Curată, Prea Binecuvântată Maică a lui Dumnezeu, vezi cum satana mă izbeşte precum valurile mării lovesc corăbiile! El mă urmăreşte ziua şi mă tulbură noaptea. Nu am pace – sufletul meu se pleacă – duhul meu se cutremură. Grăbeşte, Prea slăvită Maică şi mă ajută! Roagă-L pe dulcele Domn Iisus Hristos să aibă milă de mine şi să-mi ierte păcatele pe care le-am săvârşit. O, Preasfântă Maică a Domnului nostru Iisus Hristos, bunătatea ta cea plină de iubire este nesfârşită şi este cel mai mare vrăjmaş al puterilor iadului. Chiar atunci când cel mai mare păcătos cade în străfundurile iadului, împins de forțe diabolice, dacă acesta strigă către tine, tu eşti gata să-l eliberezi din legăturile iadului. Slobozeşte-mă şi pe mine. Priveşte cum satana vrea să mă facă să mă împiedic şi să-mi zdrobească credinţa, dar eu îmi pun toată nădejdea în Domnul. Slavă ţie, ceea ce eşti mai cinstită decât Heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât Serafimii. Amin

Dimensiunea participativă a cunoaşterii şi a vieţii – un punct de vedere psihologic (I) – Florin Caragiu

Omul – o provocare şi o limită pentru cunoaşterea experimentală

Psihologia în genere priveşte către fenomenul uman, remarcându-i unicitatea, ce constă în existenţa psihismului conştient. Acesta defineşte fiinţa antropologică precum un fenomen originar şi unic. Se afirmă că persoana este astfel organizată încât întregul are proprietăţi ce nu pot fi regăsite la nivelul părţilor. De aceea, concepţiile reducţioniste ratează, de regulă, definiţia omului. Pe de altă parte, modelarea experimentală nu e nici ea o metodă propice de cercetare a fenomenului personal, deoarece acesta nu poate fi raportat decât la sine, ca întreg, sau, mai bine zis, la un ideal lăuntric care-i o pecete iconică a chipului lui Dumnezeu prezent în om, potrivit viziunii creştine. „În psihologie, simplul nu poate explica complexul, deoarece natura psihismului este interontică şi nu se poate reduce la o suprapunere de nivele înăuntrul unui întreg divizibil în facultăţi psihice. De fapt, pericolul debitării pe nivele a persoanei constă în dispariţia prin scotomizare a înseşi condiţiei sale existenţiale” (Sorin Doru Ogodescu, „Persoană şi lume”, ed. Albatros, 1989, p. 100). Acelaşi autor a remarcat faptul că modelul simplului care explică complexul este determinist liniar, în timp ce persoana constituie un cu totul alt tip de organizare, neliniară, „angajată într-un efort nesfârşit de geneză şi instaurare a noutăţii” (Ιdem).
Cât priveşte reducţionismul interpretativ, freudismul apare exemplar sub acest aspect. Tripla reducţie a freudismului constă în biologizarea psihicului, psihologizarea socialului şi naturalizarea umanului. Cu aceste trei postulate majore, psihanaliza freudiană s-a instalat până nu demult în centrul ştiinţelor despre om. Ca ştiinţă antropologică, psihologia se confruntă cu o primă întrebare cheie, formulată astfel de V. Pavelcu: „Cum este posibil studiul ştiinţific al unui fenomen, prin definiţie invizibil şi insesizabil, pe baza unor semne vizibile şi materiale, dar inadecvate celui dintâi” („Metamorfozele lumii interioare”, ed. Junimea, 1976, p. 65). Altfel spus, cum să studiezi ştiinţific, experimental, sufletul? Istoria psihologiei stă la începuturile ei sub semnul dualismului, al dezbaterilor aprinse privind unitatea dintre suflet şi corp, moral şi fizic, subiectivitate şi organicitate cerebrală. Naşterea psihologiei ca ştiinţă coincide cu instituirea unor metode experimentale şi de măsurare cantitativă a comportamentelor. Modelul metodologic era căutat în fiziologie, temeiul teoretic în evoluţionism, consecinţa fiind impunerea unui mecanism constând în înţelegerea complexului prin simplu, a psihismului prin mediu. Psihologia experimentală, în primele sale faze, s-a axat pe apriorismul asociaţionist, altfel spus, a făcut din funcţiile psihice elementare, cu legile lor de asociere şi combinare precise, elementele fundamentale de explicaţie şi de echivalare între comportamentul instinctivo-ereditar al animalelor şi manifestarea umană extrem de complexă, care este, după cum se ştie, structurată spiritual, ca o piramidă axiologică. Psihologia redusă la fiziologie, la obiectivismul mecanicist (numele vehiculate în epocă legate de această concepţie sunt Claude Bernard, Pavlov, Richet, Watson etc.) lasă astfel să se înţeleagă că organul psihismului şi al reflexelor este unul şi acelaşi. Între timp, întemeierea psihologiei animale a făcut posibilă naşterea psihologiei diferenţiale şi, astfel, punerea temeiului de cercetare pentru aprofundarea diferenţei dintre animal şi om, mai bine zis dintre animalitate şi umanitate, dintre instinct şi inteligenţă, dintre adaptare majoritară şi creaţie prioritară. În psihologia contemporană e încă activă operaţia de reducere a psihicului la fiziologic, fizic sau social. Este vorba de un reducţionism epistemologic, care reflectă, de fapt, reducţionismul ontologic, adică înţelegerea psihicului ca fenomen fiziologic, fizic sau social. În opinia noastră, o psihologie a întregului, în autenticul sens al cuvântului, nu poate fi întemeiată decât prin reîntoarcerea la metafizică, la antropologia iconică, răsturnând perspectiva asupra fundamentelor ontologice.

Psihoneurologia credinţei 

Psihoneurologia credinţei şi-a propus să găsească zona cerebrală a credinţelor, zona din creier unde rezonează trăirea afectivă a aderării la un adevăr, diferită de reflectarea lui noţională. Experimentele par să indice existenţa unor mecanisme neuropsihice diferenţiate, de la a şti la a crede. Neocortexul, zona terţiară a creierului, prin activitatea ei corelată cu anumite procese psihice, apare responsabil de desfăşurarea proceselor intelectuale cum ar fi sistematizarea informaţiilor, judecăţi, analize, silogisme. Zonele primare şi secundare din creier joacă un rol minor în cunoaşterea raţională, dar un rol mare în comportament. Ele sunt foarte active la păsări şi mamifere. Sistemul limbic, foarte legat de emoţii şi cu o structură foarte veche e considerat de unii specialişti (vezi dr. Jacqueline Renaud, „Science et vie”, nr. 736/ 2007, p. 47) locul din creier de maximă rezonanţă cu starea credinţei religioase. Sistemul limbic intervine în transmisia fluxurilor de semnale între diferitele zone din creier, funcţionând nu doar ca un releu, ci, interesant de remarcat, ca o unitate integratoare a semnalelor privind echilibrul vegetativ (circulaţia sanguină, respiraţia, digestia etc.) şi starea emoţional-afectivă. Este punctul din creier unde corpul şi sufletul par a căuta o integrare, o fuziune, o armonizare. Tocmai credinţa creştină este cea care ne propune un mod total de viaţă, o trăire integrală şi integrată, cu trupul şi cu sufletul. Credinţa de acest fel e profund legată de participarea afectivă, de adeziunea prin dragoste la o realitate personală, de dialogul cu ceilalţi (îngeri, natură, semeni, şi cu Dumnezeu, realitatea transcendentă şi trinitară în sine).

Instinct şi inteligenţă, individualitate şi personalitate

Psihologia diferenţială deosebeşte omul de animal, în primul rând prin criteriul existenţei la om a conştiinţei, care este intim legată de limbajul articulat. Reflectând realitatea văzută şi gândind asupra celei nevăzute, conştiinţa imaginează lumi posibile şi făureşte idealuri. Ea nu se mulţumeşte cu adaptarea la mediul dat. De regulă, animalele răspund prin reacţii automate impresiilor venite din mediul fizic. Instinctul reprezintă o organizare de reflexe. Spre deosebire de animal, omul nu mai e silit să sufere în chip pasiv influenţa mediului. Pe de o parte, funcţia de anticipare a raţiunii face din el o fiinţă activă. Instinctele şi tropismele sunt reacţii care nu se pot sustrage impresiilor externe despotice. „Animalul nu mai e stăpân pe a ieşi din drumul ce i s-a impus de forţele mediului exterior, ca şi un astru care gravitează în jurul soarelui” (G. Bohn, „La naissance de l’intelligence”, Paris, 1918, p. 65). Selectarea impresiilor externe şi răspunsul selectiv sunt comportamente tipic umane. „Această diferenţă profundă între reacţia omului şi a animalului oferă o problemă de care va trebui să ţinem seama, şi anume: nu toate impresiile se traduc prin expresii musculare, nu toate excitaţiile în reacţii. Şi în aceasta constă una din deosebirile între om şi animal. În acest chip, omul stăpâneşte mediul într-o mare măsură, nu este stăpânit de el” (I. C. Petrescu, „Şcoala activă”, ed. Didactică şi Pedagogică, 1985, p. 86). Mai mult, am putea spune, la om funcţiunea creativă predomină asupra celei adaptative. Omul doreşte să adapteze mediul la sine, să-l „umanizeze”. „Conştiinţa omenească se depărtează de automatismul animal pentru a cuceri în reacţiile sale o adaptare ideală… Toate aceste idealuri (idealul nemuririi, idealul frumosului, idealul adevărului, idealul moral etc.) nu sunt câtuşi de puţin adaptări la lumea cea cunoscută conştiinţei, ci sunt adaptări la o lume ideală şi necunoscută, şi cu toate acestea spre ele a fost atrasă conştiinţa omului, în tot cursul dezvoltării sale şi chiar dacă ştiinţificeşte nu se poate explica deocamdată acest fapt” (C. Rădulescu-Motru, „Elemente de metafizică”, în: „Antologie de texte filozofice”, ed. Ştiinţifică, 1978, pp. 285-286).
În creştinism, Dumnezeu este Treime de Persoane deofiinţă. Această existenţă treimică reprezintă modelul Iubirii cuvântătoare. Teologia personalistă afirmă persoana ca pe o valoare supremă şi drept un criteriu absolut în desfăşurarea discursului filosofic. În orice teorie personalistă, atributele persoanei sunt considerate a fi, din perspectivă psihologică, voinţa, autodinamismul teleologic şi conştiinţa de sine. În creştinism, fiinţa creată apare dependentă de Persoana divină infinită. Caracterul antinomic al personalismului creştin a fost adus adesea în discuţie, cu referire la natura omului, concomitent o entitate autonomă şi o creaţie a lui Dumnezeu. Totuşi, sfinţii părinţi au soluţionat această dilemă, explicând ce este voinţa liberă şi de ce supunerea faţă de Dumnezeu nu echivalează cu o îngrădire a libertăţii. Psihologul H. Gaudig, în cartea sa „Die Idee der Persönlichkeit und ihre Bedeutung für die Pedagogik”, Leipzig, 1923), a arătat că personalitatea reprezintă cea mai înaltă formă a fiinţei individuale. Individualitatea, spunea el, ne este dată de la natură, iar personalitatea este potenţialitatea individualităţii. Sintetizând concepţia lui Gaudig, I. C. Petrescu explică: „Individualitatea este complexul de stări fizice şi sufleteşti cu care este înzestrat individul ce încă nu s-a cercetat pe sine. Aceste stări sunt lipsite de unitate. Cu acest complex haotic de stări nu poate trăi individul uman. El tinde să se stăpânească pe sine şi să se desăvârşească. Când stările individualităţii se precizează şi se coordonează, când toate părţile tind către realizarea unui ideal ce cuprinde întreaga fiinţă, dar care este subordonat spiritului, atunci individualitatea îmbracă o nouă formă, atunci individualitatea devine personalitate. Astfel, personalitatea este opera libertăţii umane. Ea presupune încordarea forţelor lăuntrice, o luptă pentru cea mai înaltă valoare, spre care tinde individualitea” (op. cit., p. 119).
Încercările de a defini personalitatea şi de a circumscrie acest concept au întâmpinat întotdeauna dificultăţi insurmontabile pe teren psihologic şi nu numai, datorită complexităţii problemei şi lipsei instrumentelor necesare atingerii unui subiect care poate fi abordat dintr-o infinitate de unghiuri. În psihologia personalităţii, un cercetător precum J. Nuttin afirma că ne aflăm abia în faza de defrişare preliminară în ceea ce priveşte abordarea acestui subiect. Personalitatea este punctul de provocare a intersectării interdisciplinare pentru domeniile ştiinţifice. În acest sens, rămâne în picioare aserţiunea lui Goethe, după care cunoaşterea omului rămâne suprema performanţă a ştiinţei. Deşi volumul informaţiilor a crescut la dimensiuni greu imaginabile, deşi metodologia exploratorie a cunoscut progrese notorii, nu se poate să nu remarcăm că realitatea persoanei umane rămâne şi astăzi supusă unor abordări parţiale, unor modelări limitate şi insuficiente.
Jean Piaget a atribuit personalităţii însuşirile definitorii ale structurii: totalitatea, transformarea, reglajul, în timp ce Mihai Drăgănescu a nuanţat ideea, când a afirmat că personalitatea posedă o arhitectură mai complexă decât a unui sistem, ea reprezentând un arhem, datorită dimensiunii lăuntrice la care se raportează prin funcţiuni fenomenologice.  (Va urma)
 
Florin Caragiu
*** (textul prezentării susţinute de autor la ediția a V-a a Simpozionului Național privind dialogul dintre Teologie, Filosofie și Știință, cu tema „Viaţa şi Conştiinţa – în orizontul temporalităţii – abordări teologice, filosofice şi ştiinţifice”, organizat la Centrul pastoral și cultural, Mănăstirea Durău, 13-16 septembrie 2012, de Patriarhia Română, Centrul de Cercetare Interdisciplinară în Religie, Filosofie şi Ştiinţă al Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi şi Centrul de Dialog şi Cercetare în Teologie, Ştiinţă şi Filosofie din cadrul Facultăţii de Teologie Ortodoxă a Universităţii din Bucureşti.)
Sursa: http://florincaragiu.blogspot.ro/

Rugăciunea Sfântului Nicolae Velimirovici către Maica Domnului

man-sf-antonie-arizona-27

Împărăteasă, Maică a Împăratului Hristos, care prin tine s-a arătat să ne facă fii şi fiice împărăteşti, ţie-ți aducem mulţămită pentru prea-multele bunătăţi şi acoperemântul şi ocrotirea de văzuţii şi nevăzuţii noştri vrăjmaşi, din veac şi până în acest ceas.

Maică cea bună a lui Dumnezeu, înalţă rugăciunile şi cererile noastre la Înălţimea Sa cea vecinică, Cel fără de moarte Dumnezeul şi Împăratul Hristos, pe care L-ai născut şi la feciorelnicii-ţi sâni L-ai hrănit. Frica de Dânsul, Dreptul Judecător, a istovit toate puterile noastre, şi nu mai îndrăznim să-L chemăm pe El şi să-I aducem rugăciune.

Călcat-am legea dragostei Sale, dispreţuit-am chinurile Sale până la sânge pentru noi, rătăcit-am în ţară străină, unde oamenii nu se osebesc de porci, nici hrana oamenilor de-a porcilor; L-am ocărât, L-am amărât, ne temem şi ne ascundem de Dânsul precum Adam când a greşit în Rai. Şi vedem acum că fără de minte am cugetat şi fără de minte am umblat.

Dar, precum vinovatul nu îndrăzneşte a se ruga Judecătorului, ci caută pe cei apropiaţi Lui şi-i roagă să mijlocească la Judecător, şi noi, ca nişte vinovaţi dintre cei mari, ca nişte păcătoşi dintre cei negri de păcate; ca nişte nelegiuiţi, şi încă preacurvari, ca nişte nebuni fără de minte, şi încă nemaiântâlniţi, nu avem îndrăzneală înaintea Sa, a Dreptului Judecător, ci venim la tine, Maica cea bună a Dreptului Judecător, Hristos. Soleşte pocăinţa noastră şi ale noastre rugăciuni, ca să te preaslăvim pe tine, precum părinţii noştri sârbi care ţie s-au rugat şi de la tine bucurie au primit, şi-au mărturisit şi-au întărit aceasta cu pecetea multor biserici ridicate în cinstea ta.

Ţie ne rugăm, Împărăteasă, Maică a Împăratului Hristos, du înaintea fiului tău, Dumnezeului şi Mântuitorului nostru, aceste rugăciuni:

Iată-ne pe noi, Doamne, toţi păcătoşii Tăi sârbi (și de alte naționalități), în duh şi adevăr, închinându-ne celor sfinte ale Tale.

Iată-ne în cetatea cea sfântă a Ierusalimului, întru care proroceau David şi Prorocii întruparea Ta. Închinămu-ne Sionului Tău cel sfânt şi ne rugăm Ţie, iartă-ne pe noi şi ne mântuieşte. Amin.

Iată-ne în Nazaretul cel sfânt, întru care Preasfânta Maica Ta a primit Bunavestire a măritului Arhanghel Gavriil, cum că pe Tine Te va zămisli de la Duhul Sfânt şi Împărat Te vei naşte, a căruia Împărăţie nu va avea sfârşit. Închinămu-ne şi ne rugăm Ţie: Iartă-ne pe noi, păcătoşii, şi ne mântuieşte.

Iată-ne în peştera Betleemului, unde oareşcând închidea David oile neânţelegătoare şi mieii săi, întru care Te-ai născut, Cuvinte al lui Dumnezeu, căruia I s-au închinat păstorii şi Magii; acolo unde steaua a strălucit şi a călăuzit către Tine, acolo unde îngerii cântau slavoslovie: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire; iată-ne şi pe noi, păcătoşii, închinându-ne Ţie şi rugându-Te: greşit-am, Doamne Iisuse, iartă-ne pe noi şi ne mântuieşte.

Iată-ne pe urmele Tale, întru toate cetăţile şi satele prin care ai umblat, şi ai propovăduit bunavestire a vieţii vecinice, şi ai lucrat minuni; sărutăm fiecare urmă a Ta, îţi slăvim dumnezeirea şi ne rugăm Ţie: iartă-ne pe noi, păcătoşii, şi ne mântuieşte.

Iată-ne la râul cel sfânt al Iordanului, întru care Te-ai botezat, şi la iezerul unde ai ales pescarii a fi Apostoli, şi pe Tabor, unde Te-ai schimbat la faţă, şi în Sion unde, la Cina cea de Taină, Împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Tău o ai rânduit spre mântuire, şi în Bethanía, unde pe Lazăr ai înviat, şi în Biserica lui Solomon, unde te-ai împotrivit făcătorilor de rele.

Întru toate aceste locuri, ne închinăm Ţie şi pe Tine rugăm: iartă-ne pe noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, iartă, iartă şi ne mântuieşte.

Iată-ne la înfricoşata Golgotha, pe care ai fost răstignit şi cu patimi ai mărturisit arătarea Ta, şi la mormântul dintru care ai înviat, şi în Eleon, de unde Te-ai înălţat. Pretutindenea ne pocăim de păcatele noastre, pretutindenea cu pocăinţă plângem.

Pe Tine slavoslovim şi Ţie ne rugăm: Doamne, iartă, miluieşte-ne şi mântuieşte-ne pe noi, păcătoşii robii Tăi.

Nimenea nu ne poate ierta, de nu ne ierţi Tu, căci am greşit Ţie. Nimenea în cer şi pe pământ nu ne poate mântui de văzutul şi nevăzutul rău, fără de Tine, Doamne, căruia s-a dat toată puterea în cer şi pe pământ. Greşit-am, iartă-ne, pentru rugăciunile preacuratei Maicii Tale şi pururea Fecioarei Maria. Ţie se cuvine slavă şi slavoslovie, şi puterea şi stăpânia şi închinăciunea, de la toate neamurile şi noroadele cereşti şi pământeşti, în tot veacul şi în veci, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh. Amin!

De ce public ”Rugăciunile pe malul lacului”!

st-nikolai-photo

Am tot vrut să vi-l prezint pe Sfântul Nicolae Velimirovici (n. 23 dec. 1880 ) și atunci i-am căutat biografia.

Citind despre plecarea lui la Domnul, m-am simțit ca un omuleț, părăsit de Părintele lui…Nu știu să vă spun de ce mă simt atât de legată de Sfântul Nicolae Velimirovici, dar vă scriu plângând amar, cu acea durere, mai mare decât el, a unui copil.

Sfântul Nicolae Velimirovici a fost un mare erudit, cu doctorate:

În Teologie – în anul 1908, la Berna, cu tema: Credința în Învierea lui Hristos, ca fundament al dogmelor bisericii apostolice (această lucrare originala a fost scrisă în limba germană, publicată în Elveția și tradusă mai târziu în Sârbă);

În anul următor, 1909, acest adevărat geniu, la vârsta de 29 de ani, și-a pregătit doctoratul în Filosofie la Oxford, în Anglia, apoi, în vara aceluiași an, la Geneva. Nikolai și-a scris a doua lucrare de doctorat intitulata Filosofia lui Berkeley„, în limba franceză.

A primit titlul onorific de Doctor Honoris Causa al mai multor Universități; cunoștea 7 limbi străine la perfecție, dar a scris și predat mai mult în  Limba Engleză, altfel poate că multe subtilități ale limbii s-ar fi pierdut la traducere.

Părintele Nicolae a scris multe cărți, două dintre acestea fiind: Cuvinte despre A-tot-omul 1920 și Rugăciuni la marginea lacului„, în 1921.

Această din urma lucrare a fost scrisă în momentele de odihnă de pe malul Lacului Ohrida, într-un stil poetico-narativ foarte adânc și pătrunzător, asemenea Psalmilor lui David.

În perioada în care Sfântul Nicolae Velimirovici a vizitat Sfantul Munte Athos, el îl va cunoaște pe unul dintre cei mai minunați sfinți ai veacului nostru: Sfântul Siluan Athonitul.

Tot aici, în anul 1930, el îl va hirotoni ierodiacon pe Părintele Sofronie Saharov. În anul 1952, Bătrânul Sofronie va publica Caietele lui Siluan la îndemnul Sfântului Nicolae Velimirovici, care va spune: Siluan e mai mare decât toți ceilalți sfinți în dragostea sa! Când citești pe toți ceilalți, o disperare te cuprinde, dar niciodată nu se întâmplă așa ceva cu ceea ce a scris Siluan„. 

Sfântul și de-Dumnezeu-purtătorul Părintele nostru Episcop Nicolae a trecut la Domnul în timp ce se ruga, în noaptea dintre 17 si 18 martie 1956, în chilia lui modestă, de la Seminarul Ortodox Sfântul Tihon, la Mănăstirea ortodoxă Rusă a Sfântului Tihon din South Canaan, Pennsylvania. Avea 76 de ani. Slujba de înmormântare a fost făcută la Catedrala Sârbă a Sfântului Sava din New York. Ca și Sfântul Sava, luminătorul Serbiei, Sfântul Episcop Nicolae a murit în pământ străin. În spatele bisericii mari a Mănăstirii Celie din satul său natal, lângă mormântul Sfântului Arhimandrit Iustin Popovici (1979) – ucenicul său iubit, i se pregătise și Sfântului loc de veci. Și, la 27 aprilie 1991, după 25 de ani de la adormirea întru Domnul, trupul Sfântului Episcop Nicolae a fost adus acasă, în vestul Serbiei.

Credincioșii ortodocși americani, și mai ales rușii ortodocși nu l-au uitat pe Episcopul Nicolae. La Mănăstirea Sfântului Tihon, chilia lui a fost preschimbată într-o cameră de rugăciune și meditație.

Dar, aceste foarte multe amănunte biografice vi le voi pune la dispoziție prin link-ul despre viața Sfântului; ceea ce m-a făcut pe mine să plâng a fost imensa dragoste ce radiază din scrierile sale; poate acesta a fost motivul care m-a făcut să mă simt ca un orfan, când am citit despre plecarea lui la Domnul, deși știu prea bine că de acolo de unde este acum, ne înfiază pe toți. Așa am mai simțit numai citind despre Părintele Paisie Olaru, pe care – de asemenea – l-am plâns amarnic, regretând că nu am fost la el, cât timp acesta a fost printre noi. Dar Părintele Paisie mi-a trimis spre mângâiere nu unul, ci doi ucenici de-ai lui, ca să mă satur, măcar un pic, de iubire duhovnicească.

Deci, n-aș vrea să vă motivez că doar înalta ținută intelectuală a Rugăciunilor sale m-a motivat să le public – și asta, desigur, dar mai ales frumusețea și poezia lor, adânca pace și iubire, ce se revarsă din ele.

Vă avertizez că sunt în număr de 100! Cu ajutorul bunului Dumnezeu, le voi publica pe toate. Rugăciunile de folos în anumite împrejurări de viață, le voi publica cel mai probabil la rubrica ”Rugăciunea săptămânii”.

Bucurie sfântă să aveți, dragoste între voi și duhul păcii!

Amin!

La data de 19 mai 2003, Sfântul Sinod al episcopilor Bisericii Ortodoxe Sârbe a hotărât, în unanimitate, trecerea Episcopului Nicolae Velimirovici al Ohridei și Jiciei în sinaxarul de sfinți al sfintei noastre Biserici Ortodoxe. Cu adânca smerenie și recunoștință pentru mila Domnului, cădem înaintea iubitului sfânt și prieten al lui Dumnezeu, strigând:

Părinte Ierarhe Nicolae, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!

Troparul Sfântului Nicolae Velimirovici – Glas 8

Propovăduitorule cu gura de aur al lui Hristos cel înviat,
Călăuzitorule prin veacuri al neamului sârbesc purtător de cruce,
Alăută sunătoare a Sfântului Duh,
Înălțarea și dragostea călugărilor,
Bucuria și lauda preoției, învățătorule al pocăinței, Vlădica a tot norodul,
Capetenie a oștirii de rugători ai lui Hristos,
Sfinte Nicolae al Sârbilor și a toată Pravoslavia,
Împreună cu toți sfinții Serbiei Cerești,
Roagă pre Unul Iubitorul-de-oameni
Să daruiască pace și înțelegere neamului nostru.

Condacul Sfantului Nicolae Velimirovici – Glas 3

Născându-te în Leliciul Serbiei,
Arhipăstor ai fost în Ohrida Sfântului Naum,
Pre Scaunul Sfântului Sava în Jicea ai stătut
Norodul lui Dumnezeu cu Evanghelia ai învățat și luminat
La pocăință și iubirea de Hristos pre oameni ai adus,
Pentru Hristos și pătimire la Dachau ai răbdat:
Pentru aceasta te proslăvim pre tine,
Sfinte Nicolae, noule bineplăcut al lui Dumnezeu!

Sfantul Nicolae Velimirovici – în mărturia sfinților contemporani

Sfântul Nicolae Velimirovici a fost numit, nu de puține ori, „Noul Gura de Aur al Serbiei„. Sfântul Ioan Maximovici, Arhiepiscopul rus al San Francisco-ului, care a fost în tinerețe profesor la un seminar din eparhia Jiciei, spunea despre el că este „un mare sfânt, un Hrisostom al zilelor noastre, a cărui însemnătate pentru Ortodoxia contemporană poate fi comparată doar cu cea a Mitropolitului Antonie Hrapovitki. Amândoi au fost dascăli sobornicești ai Bisericii Ortodoxe.”

Despre Sfântul Nicolae Velimirovici, arhimandritul Iustin Popovici spunea următoarele: El cugeta întru rugăciune, el filosofează întru rugăciune. Poți simți că, printr-însul, grăiesc sufletele purtătoare de lumină ale marile asceți ortodocși, și mai ales minunatul suflet al Sfântului Simeon Noul Teolog. El îl află pe Dumnezeu întru rugăciune și simte întreaga Zidire. În rugăciunea sa, tuturor se face părtaș. Această lucrare se poate împlini numai în Dreapta Slăvire. Întregul suflet se adună în rugăciune și pășește printr-acest lucru de o greutate covârșitoare, ce se cheamă „lume”, călăuzit fiind de rugăciune; căci rugăciunea este singura călăuza a minții, a inimii și a voii, căreia i s-a dat darul vederii.

Tot iubitul lui ucenic, Iustin Popovici, scria aceste cuvinte în 1961, la cinci ani după moartea Sfântului Episcop Nicolae:

„Îți mulțumim, Doamne – într-însul avem un nou Apostol! Îți mulțumim, Doamne – într-însul avem un nou Evanghelist! Îți mulțumim, Doamne – într-însul avem un nou Mărturisitor! Îți mulțumim, Doamne – într-însul avem un nou Mucenic! Îți mulțumim, Doamne – într-însul avem un nou Sfânt!”

Sursa: Ed. Predania

http://www.crestinortodox.ro/sfinti/sfantul-nicolae-velimirovici-73101.html#

Puterea cuvintelor “Doamne miluieşte”… – Sf. Nicolae Velimirovici

Rosteşte cuvintele acestea atât la singular cât şi la plural. Strigă ca orbul Bartimeu: Doamne, miluieşte-mă! Dar strigă şi ca cei zece leproşi: Doamne, miluieşte-ne! Roagă-te pentru tine, roagă-te şi pentru toţi oamenii.

Rogu-mă Ţie, Doamne, pentru mine, cel născut întru neputinţă: Doamne, miluieşte-mă! Şi pentru toţi oamenii, născuţi întru neputinţă: Doamne, miluieşte-ne! Amăgitu-m-a lumea şi am călcat legea Ta cea de viaţă făcătoare: Doamne, miluieşte-mă! Şi pentru toţi cei ce au călcat legea Ta cea de viaţă făcătoare: Doamne, miluiește-ne!

Încă o zi sau două voi mai fi oaspetele Tău în această lume, după care ca umbra mă voi duce şi mă voi număra între răposaţi: Doamne, miluieşte-mă! Şi pentru toţi cei adormiţi întru credinţă rogu-mă Ţie: Doamne, miluieşte-ne!

Doamne, miluieşte-i pe cei ce sunt la putere, de trei ori mă rog Ţie, fiindcă sunt în primejdie să ajungă oameni ai silniciei.

Doamne, miluieşte-i pe cei ce sunt întru bogăţie, de trei ori mă rog Ţie, fiindcă sunt în primejdie să ajungă desfrânaţi.

Doamne, miluieşte-i pe săraci şi pe orfani, de trei ori mă rog Ţie, fiindcă sunt în primejdie să cadă în deznădejde.

Doamne, miluieşte-i pe cei ce au ştiinţă lumească, de trei ori mă rog Ţie, fiindcă sunt în primejdie să-şi facă dumnezei din sine, iar de Tine să uite.

Şi de îţi va veni în minte când te rogi tu pentru vreuna dintre fiinţele omeneşti, fie ea dintre răposaţi sau dintre cei vii sau dintre cei nenăscuţi încă, să spui îndată: Doamne, miluieşte!

Şi de îţi va veni în minte un om vrăjmaş al tău, spune: Doamne, miluieşte-l!

Iar ce putere e în cuvintele acestea îţi va spune când vă veţi întâlni cu orbul Bartimeu: orb am fost, şi am văzut!

Îţi vor spune leproşii: leproşi am fost şi ne-am curăţit!

Îţi vor spune îndrăciţii: nebuni am fost şi ne-am înţelepţit!

Îţi vor spune slăbănogii: bolnavi am fost şi ne-am însănătoşit!

Îţi vor spune morţii: morţi am fost şi am înviat!

Îţi vor spune apostolii: furtună a fost şi s-a potolit!

Îţi va spune păcătoasa care s-a pocăit: am păcătuit şi am primit iertare!

Îţi va spune tâlharul de pe cruce: răufăcător am fost şi am intrat cel dintâi în Rai!

(Episcop Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi, vol. 2, Editura Sophia, Bucureşti, 2003,  pp. 145-146)

Sfântul Nicolae Velimirovici – Rugăciuni pe malul lacului (Rugăciunea a XV-a)

Icoana-Maicii-Domnului-Biserica-Doamnei-Bucureşti

Porumbei albi zboară peste lacul meu albastru, precum Îngeri albi deasupra cerului albastru. Porumbeii nu ar fi albi și nici lacul n-ar fi albastru, dacă Soarele cel mare nu și-ar deschide ochii săi deasupra lor.

O,  cereasca mea Măicuță, deschide-ți ochiul Tău în sufletul meu, așa încât să pot vedea ceea ce este acolo, ca să pot vedea cine sălășluiește în sufletul meu și ce fel de roade cresc într-însul.

Fără ochiul Tău, eu rătăcesc fără nădejde prin sufletul meu, ca un pribeag în noapte, în întunericul nepătruns al nopții. Iar pribeagul din noapte cade și se ridică și ceea ce întâlnește în cale,  el numește ”evenimente”. Tu ești singurul eveniment al vieții mele. O, făclie a sufletului meu. Când copilul se află în brațele mamei sale, pentru el nu mai există evenimente.

Când mireasa aleargă să-și întâmpine mirele, ea nu vede florile de pe pajiște, și nu aude nici bubuiturile furtunii, nici nu adulmeca mireasma chiparoșilor și nu simte prezența fiarelor sălbatice – ea vede doar chipul mirelui ei; ea îi adulmecă doar sufletul său.

Când dragostea se duce să întâmpine dragostea, nici un eveniment n-o întâmpină. Trupul, timpul și spațiul fac loc iubirii. Pribegii fără țintă și oamenii fără de iubire, au evenimente și au istorie. Dragostea nu are istorie, iar istoria nu are iubire.

Când cineva își croiește drum spre munte sau urcă pe un munte, fără să știe unde merge, evenimentele îl împresoară, de parcă ele ar fi ținta călătoriei sale.  Cu adevărat, evenimentele sunt țelul celor fără de țel și istoria țelul celor fără de cale. De aceea, cei fără de țel și cei fără de cale, sunt blocați de evenimente și se ceartă cu ele.

Dar eu, liniștit mă îndrept spre Tine, atât în sus pe munte, cât și în jos spre vale, și evenimente vrednice de dispreț se îndepărtează cu mânie din calea pașilor mei.

Dacă aș fi o piatră și m-aș rostogoli de pe munte, nu m-aș gândi la pietrele de care mă împiedic, ci la prăpastia de pe fundul pantei celei abrupte. Dacă aș fi un pârâu de munte, nu m-aș gândi la cursul meu întortocheat, ci la lacul care mă așteaptă. Cu adevărat, grozavă e prăpastia celor îndrăgostiți de evenimentele care-i trag în jos.

O, cerească Maică, singura mea iubire, eliberează-mă de robia întâmplărilor și fă-mă robul Tău!

O, preastrălucită Zi, răsari în sufletul meu, ca să-mi pot vedea țelul cărării mele încurcate.

O, Soare al Sorilor, singurul eveniment din Univers, care-mi atrage inima, luminează-mi cele dinlăuntru ale mele, ca să pot vedea cine a fost învrednicit să locuiască acolo, lângă Tine, ca să pot curăți din mine toate roadele ce par dulci de afară, dar care miros a putreziciune în miezul lor.  Amin.

Icoana Maicii Domnului, izbăvitoare de depresie – Biserica Doamnei, Bucureşti

Acatistul Sfântului Acoperământ al Maicii Domnului -1 octombrie

Măn Florești

Slavă Ție, Dumnezeul nostru, slavă Ție.

https://multumesc.mobi/2014/11/23/rugaciunile-incepatoare-care-se-citesc-inainte-de-orice-acatist/

Troparul, glasul al 4-lea

Astăzi poporul cel binecredincios, luminat prăznuind, umbriți fiind prin venirea ta, Maica lui Dumnezeu, și căutând către prea cinstită icoana ta cu umilință grăim: Acoperă-ne pe noi cu cinstitul tău Acoperământ, și ne scapă de tot răul, rugând pe Fiul tău, Hristos Dumnezeul nostru, să mântuiască sufletele noastre.

Condac 1:

Împărătesei celei alese mai înainte de veci, împărătesei celei mai înalte decât toată făptura cerului și a pământului, care a venit oarecând la rugăciune în biserica cea din Vlaherne și se ruga pentru cei din întuneric, acesteia și noi, cu credință și cu umilință, îi serbăm Acoperământul ei cel luminos. Iar tu, ca ceea ce ai putere nebiruită, izbăvește-ne pe noi din toate nevoile, ca să strigăm ție: Bucură-te, bucuria noastră; acoperă-ne pe noi de tot răul cu cinstitul tău Acoperământ!

Icos 1:

Mulțimea arhanghelilor și a îngerilor, cu Înaintemergătorul, cu Teologul și cu Soborul tuturor sfinților, împreună cu tine, Împărăteasa lor, stând în biserica din Vlaherne și ascultând rugăciunile tale pentru toată lumea, cu bucurie cântă ție:
Bucură-te, bunăvoința Tatălui celui mai înainte de veci,
Bucură-te, încăpere preacurată a lui Dumnezeu, a Fiului cel fără de ani,
Bucură-te, locuință umbrită de puterea Duhului Sfânt,
Bucură-te, mirare neîncetată a cetelor îngerești,
Bucură-te, spaima cea grozavă a puterilor celor întunecate ale iadului,
Bucură-te, ceea ce ești întâmpinată în văzduh de Heruvimii cei cu ochi mulți,
Bucură-te, cea ale cărei laude le cântă Serafimii cei cu câte șase aripi,
Bucură-te, preabunule Acoperământ, căruia cu credință ne închinăm și noi, neamul creștinesc,
Bucură-te, bucuria noastră; acoperă-ne pe noi de tot răul cu cinstitul tău Acoperământ!

Condac 2:

Sfântul Andrei cu Epifanie, văzându-te în biserică, în văzduh, rugându-te lui Dumnezeu pentru creștini, au cunoscut că ești Maica lui Hristos Dumnezeul nostru și, căzând la pământ, cu credință s-au închinat sfântului tău Acoperământ, cântând: Aliluia!

Icos 2:

Înțelegere neînțeleasă ești Născătoare de Dumnezeu Fecioară întru apărarea poporului ortodox; pentru aceasta vrăjmașii noștri nu se pricep cât de puternică este rugăciunea Maicii lui Dumnezeu; însă noi, bineștiind atotputernica ta apărare, cu umilință cântăm ție:
Bucură-te cea preamilostivă, mângâierea tuturor celor scârbiți și împovărați,
Bucură-te, povățuitoarea neadormită a tuturor celor orbiți și rătăciți,
Bucură-te, ceea ce cu rugăciunile tale degrabă potolești mânia lui Dumnezeu, cea cu dreptate pornită asupra noastră,
Bucură-te, ceea ce cu atotputernică amenințarea ta potolești patimile noastre cele rele,
Bucură-te, puternică deșteptare a conștiințelor adormite,
Bucură-te, cea prin care iadul suspină și duhurile răutății tremură,
Bucură-te, cea prin care se deschid nouă, credincioșilor, porțile raiului,
Bucură-te, bucuria noastră; acoperă-ne pe noi de tot răul cu cinstitul tău Acoperământ!

Condac 3:

Puterea Celui Preaînalt umbrește pe cei ce cu credință și cu evlavie scapă la preaputernicul tău Acoperământ, căci numai ție, uneia, Preasfântă și Preacurată Maică a lui Dumnezeu, s-a dat a împlini toate cererile tale. Pentru aceasta, credincioșii de toate vârstele te slăvesc pe tine și pe Fiul tău, cântând: Aliluia!

Icos 3:

Având bogăție de milostivire neîmpuținată, tuturor, până la marginile pământului, le întinzi mână de ajutor, Născătoare de Dumnezeu Fecioară. Bolnavilor le dai vindecare, celor ce pătimesc alinare, orbilor vedere și tuturor le dai toate, fiecăruia după a lui trebuință. Pentru aceasta cu mulțumire strigăm ție:
Bucură-te, tărie nesurpată și ocrotirea tuturor creștinilor,
Bucură-te, cea dintâi înfrumusețare a sfintelor locașuri și altare,
Bucură-te, îngrădirea cea sigură a tronurilor împărătești,
Bucură-te, ajutătoare neadormită a căpeteniilor de orașe,
Bucură-te, arhistrategă nebiruită a oștilor creștinești,
Bucură-te, oglindă sfântă a dreptății pentru judecătorii cei nemitarnici,
Bucură-te, minte desăvârșită a învățătorilor,
Bucură-te, binecuvântarea caselor și a familiilor evlavioase,
Bucură-te, bucuria noastră; acoperă-ne pe noi de tot răul cu cinstitul tău Acoperământ!

Condac 4:

Fiind cuprinși de viforul multor nevoi, Născătoare de Dumnezeu Fecioară, tu ajută-ne nouă. Și stând înaintea feței altarului Domnului și ridicând mâinile tale, roagă-te ca Domnul, Împăratul slavei, să caute la nevrednica noastră rugăciune, și să asculte cererile celor ce cheamă numele tău cel sfânt și cântă Fiului tău: Aliluia!

Icos 4:

Auzit-a Domnul Dumnezeu pe Iisus al lui Navi rugându-se și a poruncit soarelui de a stat până ce a biruit asupra vrăjmașilor lui. Și acum Domnul Iisus aude rugăciunile tale, împărăteasă aleasă a Duhului Sfânt. Pentru aceasta și noi păcătoșii, nădăjduind la Acoperământul tău, îndrăznim a cânta ție ca Maicii lui Dumnezeu:
Bucură-te, cea luminată de Soarele cel veșnic, care ne luminezi pe noi cu Lumina cea neînserată,
Bucură-te, ceea ce ai luminat tot pământul cu strălucirea preacuratului tău suflet,
Bucură-te, ceea ce ai veselit toate cerurile prin curăția trupului tău,
Bucură-te, Acoperământul și păstrarea sfintelor locașuri ale lui Hristos,
Bucură-te, luminarea și înțelepțirea păstorilor credincioși ai Bisericii,
Bucură-te, povățuitoarea monahilor și a monahiilor care neîncetat slujesc lui Dumnezeu,
Bucură-te, liniștea cea netulburată a bătrânilor evlavioși,
Bucură-te, veselia cea tainică a fecioarelor și a văduvelor ce trăiesc în curăție,
Bucură-te, bucuria noastră; acoperă-ne pe noi de tot răul cu cinstitul tău Acoperământ!

Condac 5:

Văzătorul de Dumnezeu, Moise, luptând oarecând asupra lui Amalec, când ridica mâinile biruia Israel, iar când le lăsa în jos, atunci Amalec învingea. Însă, ajutat de cei ce-l sprijineau, a biruit pe vrăjmași. Tu, însă, o, Maică a lui Dumnezeu, ridicând mâinile tale la rugăciune către Fiul tău, deși nesprijinită de nimeni, totdeauna biruiești pe vrăjmașii creștinilor și ești scut nouă, celor ce cântăm Fiului tău: Aliluia!

Icos 5:

Văzutu-te-au pe tine cetele sfinților, stând în văzduh, în biserica din Vlaherne, ridicând mâinile la rugăciune către Fiul tău și Dumnezeu; iar arhanghelii cu îngerii cântau ție cântare de mulțumire. Deci, prin mâinile tale cele mai sfinte decât ale lui Moise, întărește-ne și pe noi, cei ce cu umilință cântăm ție:
Bucură-te, cea ale cărei mâini sunt ținute la rugăciune de însăși dragostea și milostivirea ta cea către noi,
Bucură-te, că înaintea ta nu pot să stea vrăjmașii noștri văzuți și nevăzuți,
Bucură-te, ceea ce izgonești din adâncul sufletului nostru patimile și poftele cele rele și spurcate,
Bucură-te, ceea ce fără ardere ții pe mâinile tale focul cel dumnezeiesc al lui Hristos, și pe noi cei reci ne aprinzi cu el,
Bucură-te, aleasă încununare a celor ce, cu întreagă înțelepciune, se luptă împotriva patimilor,
Bucură-te, convorbirea cea de-a pururea cu cei ce se nevoiesc în post și în tăcere,
Bucură-te, grabnică ajutătoare a celor osteniți de mâhnire și de întristare,
Bucură-te, ceea ce ne dai harul umilinței și al răbdării,
Bucură-te, bucuria noastră; acoperă-ne pe noi de tot răul cu cinstitul tău Acoperământ!

Condac 6:

Propovăduitor al harului tău celui neîmpuținat și al milelor tale s-a arătat Sfântul Roman, dulce cântătorul, când în vis a primit de la tine o foaie de hârtie spre mâncare, prin care înțelepțindu-se, a început a cânta cu înțelepciune întru slava ta și a scris laude sfinților, cântând cu credință: Aliluia!

Icos 6:

Strălucit-ai Fecioară a lui Dumnezeu, din aurora dreptății, Soarele cel adevărat, luminând pe toți cu înțelepciune de la Dumnezeu Fiul tău și aducând la cunoștința adevărului pe cei ce au credință și cântă ție:
Bucură-te, ceea ce ai născut cu trup pe Hristos, puterea și înțelepciunea dumnezeiască,
Bucură-te, ceea ce ai rușinat înțelepciunea cea deșartă a lumii acesteia și pe cei orbiți de dânsa îi povățuiești la calea mântuirii,
Bucură-te, păstrarea dreptei credințe și învățătoarea dogmelor ortodoxe,
Bucură-te, ceea ce tai eresurile și rătăcirile cele pierzătoare,
Bucură-te, ceea ce știi cele cu anevoie de prevăzut și la vreme le spui celor ce se cuvine,
Bucură-te, ceea ce rușinezi pe cei mincinoși și prezicerile cele deșarte,
Bucură-te, ceea ce în ceasul nedumeririlor ne pui în minte gândul cel bun,
Bucură-te, ceea ce ne oprești de la deprinderile cele vătămătoare și de la poftele cele rele.
Bucură-te, bucuria noastră; acoperă-ne pe noi de tot răul cu cinstitul tău Acoperământ!

Condac 7:

Domnul atotvăzătorul și îndelung-răbdătorul, voind să arate adâncul cel nemărginit al iubirii Sale de oameni, te-a ales pe tine pentru a fi Lui Maică și te-a făcut pe tine creștinilor apărătoare nebiruită. Că după judecata lui Dumnezeu, chiar de ar fi cineva vrednic de osândă, totuși, prin Acoperământul tău cel puternic capătă vreme de pocăință și cântă: Aliluia!

Icos 7:

Minunate a arătat Domnul faptele Sale întru tine, Preacurată Maica Sa, când s-a arătat preaminunatul Acoperământ în mâinile tale, luminând mai mult decât razele soarelui și acoperind poporul ce era în biserica din Vlaherne. Deci, văzând ei acest semn al milostivei tale apărări, cuprinși de spaimă și de bucurie, toți au cântat ție:
Bucură-te, Acoperământ nefăcut de mână, care ca norul te-ai întins peste toată lumea,
Bucură-te, ceea ce ai ținut pe mâinile tale pe Fiul tău și Arhiereul cel veșnic,
Bucură-te, că prin aceasta ne arăți milă și har nouă, în Biserica Ortodoxă,
Bucură-te, stâlp de nor care ne acoperi pe noi, credincioșii, ferindu-ne de toate ispitele și de smintelile lumii,
Bucură-te, stâlp de foc care ne arăți nouă, tuturor, calea mântuirii, chiar și în mijlocul întunecimii păcatelor,
Bucură-te, vădită întărire a credincioșilor nevoitori,
Bucură-te, înțelepțire tainică a robilor lui Dumnezeu celor tăinuiți în mijlocul lumii,
Bucură-te, ceea ce pe mine cel gol de fapte bune nu mă părăsești, ci cu Acoperământul tău și cu harul tău mă miluiești,
Bucură-te, bucuria noastră; acoperă-ne pe noi de tot răul cu cinstitul tău Acoperământ!

Condac 8:

Pe tine, ceea ce te-ai arătat din cer în biserica din Vlaherne, îngerii te-au cântat, apostolii te-au preamărit, Soborul ierarhilor și al cuvioșilor și ceata sfintelor femei te-au lăudat, Înaintemergătorul și cu Teologul s-au închinat, iar poporul ce era în biserică, cu veselie, a cântat: Aliluia!

Icos 8:

Domnul, Cel ce stăpânește toate cele de sus și cele de jos, văzându-Te pe tine, Maica Sa, stând în biserică și cu umilință rugându-te Lui, a zis: Cere, o, Maica Mea, că nu Mă voi întoarce dinspre tine, ci voi îndeplini cererile tale și voi milui pe toți care cântă ție:
Bucură-te, chivot al Legii întru care se păstrează sfințirea a tot neamul omenesc,
Bucură-te, năstrapă preasfântă întru care se păstrează pâinea vieții veșnice pentru cei flămânzi de dreptate,
Bucură-te, vasule cu totul de aur, întru care s-a gătit pentru noi Trupul și Sângele Mielului Dumnezeiesc,
Bucură-te, ceea ce iei în atotputernicele tale mâini pe cei părăsiți de doctori,
Bucură-te, ceea ce ridici din patul durerii pe cei slăbiți cu trupul, dar nu cu duhul și cu credința,
Bucură-te, ceea ce dai înțelegere și lumină celor ce sunt întunecați la minte,
Bucură-te, ceea ce cu înțelepciunea ta ne împiedici din calea cea rea a păcatelor și a patimilor,
Bucură-te, bucuria noastră; acoperă-ne pe noi de tot răul cu cinstitul tău Acoperământ!

Condac 9:

Toată firea îngerească îți aduce laudă, pentru că ești cu adevărat Maica lui Dumnezeu și apărătoarea tuturor celor ce se roagă ție. Tu, cu Acoperământul tău cel dumnezeiesc, pe cei drepți îi veselești, pe păcătoși îi aperi, pe cei din primejdii îi izbăvești și te rogi pentru toți credincioșii care cântă: Aliluia!

Icos 9:

Ritorii cei mult vorbitori ca niște pești fără de glas nu se pricep cum să laude după vrednicie praznicul cel mare al preacinstitului tău Acoperământ, căci toate cele grăite de dânșii nu sunt în stare nici a număra îndurările tale. Dar noi, văzând nenumăratele tale binefaceri, cu bucurie cântăm ție:
Bucură-te, ceea ce ne păzești de molimă și de bolile cele aducătoare de moarte,
Bucură-te, ceea ce păzești orașele și satele de cutremurul cel năpraznic al pământului,
Bucură-te, ceea ce cu mână tare ne izbăvești pe noi din revărsarea apelor și din cufundare,
Bucură-te, ceea ce cu roua rugăciunilor tale ne izbăvești pe noi de arderea focului,
Bucură-te, ceea ce ne scapi de foametea cea duhovnicească, hrănindu-ne cu pâinea vieții,
Bucură-te, ceea ce abați de la capul nostru loviturile fulgerului și ale trăsnetului,
Bucură-te, ceea ce ne mântuiești pe noi de năvălirea celor de alt neam și de ucigașii cei tăinuiți,
Bucură-te, ceea ce prin pace și prin dragoste ne izbăvești de vrăjmașii cei de o credință cu noi și de vrăjmășia casnică,
Bucură-te, bucuria noastră; acoperă-ne pe noi de tot răul cu cinstitul tău Acoperământ!

Condac 10:

Vrând să mântuiască neamul omenesc din înșelăciunea vrăjmașului, Domnul cel iubitor de oameni te-a dăruit pe tine să fii Maică nouă, pământenilor. Tu să fii nouă ajutor, acoperământ și scutire, celor întristați mângâiere, celor mâhniți bucurie, celor asupriți apărătoare și să scoți din adâncul păcatelor pe toți care cântă: Aliluia!

Icos 10:

Preasfântă împărăteasă, cu îngerii stai împreună și te rogi zicând: „Împărate ceresc primește pe tot omul ce se roagă ție și cheamă numele meu întru ajutor, ca să nu plece nimeni de la fața mea neajutat și neascultat”. Această rugăciune auzind-o adunarea sfinților cu mulțumire strigă ție:
Bucură-te, ceea ce dăruiești cu roade binecuvântate pe cei ce lucrează cu dreptate și cu inimă curată,
Bucură-te, ajutătoarea și răsplătirea tuturor celor ce fac neguțătorie cu dreptate,
Bucură-te, mustrarea tuturor călcătorilor de jurământ și a celor ce agonisesc cu nedreptate,
Bucură-te, grabnică ajutătoare celor ce sunt în primejdii pe uscat și pe ape,
Bucură-te, ceea ce veselești cu roadele credinței pe părinții cei fără de copii,
Bucură-te, hrănitoarea cea nevăzută a celor sărmani,
Bucură-te, apărătoarea cea tare a celor ce sunt robiți și izgoniți,
Bucură-te, îngrijitoarea cea neadormită a celor ce sunt în legături și în temnițe,
Bucură-te, bucuria noastră; acoperă-ne pe noi de tot răul cu cinstitul tău Acoperământ!

Condac 11:

Cântarea noastră cea cu umilință auzind-o, ia aminte la smerita noastră rugăciune, Născătoare de Dumnezeu Fecioară, că pe tine te rugăm: Nu trece cu vederea glasul robilor tăi. La tine năzuim în năpaste, în mâhniri și în necazurile noastre și înaintea ta stând, cu lacrimi ne rugăm și cântăm: Aliluia!

Icos 11:

Făclie primitoare de lumină văzându-te pe tine la rugăciune în văzduh, în biserica din Vlaherne, poporul ce era de față a strigat: „De unde este nouă aceasta ca să vină Maica Domnului nostru aici?”. Iar Sfântul Andrei cu Epifanie cu smerenie către tine se rugau zicând:
Bucură-te, dătătoarea cea fără de zavistie a tuturor darurilor celor pământești și sufletești,
Bucură-te, credincioasă mijlocitoare a păcătoșilor celor ce pun început de pocăință,
Bucură-te, pururea împreună ajutătoare a celor ce se luptă împotriva patimilor și a curselor diavolești,
Bucură-te, nevăzută îmblânzire a stăpânilor tirani și cu nărav de fiară,
Bucură-te, odihnă și bucurie tainică a robilor blânzi și primitori,
Bucură-te, liniștea preadorită a căsătoriților credincioși,
Bucură-te, grabnică și fără suferință dezlegare a maicilor născătoare de prunci,
Bucură-te, Maică, ajutătoarea noastră în ceasul sfârșitului nostru,
Bucură-te, bucuria noastră; acoperă-ne pe noi de tot răul cu cinstitul tău Acoperământ!

Condac 12:

Harul cel dumnezeiesc cere-l nouă de la Fiul tău și Dumnezeul nostru. Întinde nouă mână de ajutor. Depărtează de la noi pe tot vrăjmașul și potrivnicul. Împacă viața noastră ca să nu pierim cumplit și fără de pocăință și primește-ne în sălașele cele veșnice, ocrotitoarea noastră, ca bucurându-ne să cântăm: Aliluia!

Icos 12:

Cântând puternicul tău Acoperământ, te lăudăm ca pe o mare solitoare a noastră și ne închinăm ție, ceea ce te rogi pentru creștini. Noi credem și nădăjduim că vei cere de la Fiul tău și Dumnezeul nostru bucuria cea vremelnică și cea veșnică, pentru noi toți, cei ce cu dragoste cântăm ție:
Bucură-te, tare apărătoare a toată lumea,
Bucură-te, sfințirea tuturor stihiilor cerești și pământești,
Bucură-te, binecuvântarea tuturor timpurilor anului,
Bucură-te, călcarea curselor și ispitelor ce vin de la trup, de la lume și de la diavolul,
Bucură-te, preaputernică împăcare a celor învrăjbiți,
Bucură-te, ceea ce te înduri de cei disprețuiți și lepădați,
Bucură-te, ceea ce ridici din groapa pierzării pe cei deznădăjduiți,
Bucură-te, bucuria noastră; acoperă-ne pe noi de tot răul cu cinstitul tău Acoperământ!

Condac 13:

O, preacântată Stăpână, Preacurată Fecioară, Născătoare de Dumnezeu, la tine ridic ochii sufletului și ai trupului meu; către tine întind mâinile mele cele slabe și din adâncul inimii strig ție: Caută la credința și la umilința sufletului meu. Acoperă-mă cu atotputernicul tău Acoperământ și mă izbăvește de toate nevoile; iar în ceasul sfârșitului meu să stai lângă mine, o, întru tot bună Stăpână, și să mă izbăvești de chinurile cele gătite pentru păcatele mele, ca, mântuindu-mă, pururea să cânt: Aliluia!(Acest Condac se zice de trei ori).

Apoi se zice iarăși Icosul întâi: Mulțimea Arhanghelilor… și Condacul întâi: Împărătesei celei alese…

Icos 1:

Mulțimea arhanghelilor și a îngerilor, cu Înaintemergătorul, cu Teologul și cu Soborul tuturor sfinților, împreună cu tine, Împărăteasa lor, stând în biserica din Vlaherne și ascultând rugăciunile tale pentru toată lumea, cu bucurie cântă ție:
Bucură-te, bunăvoința Tatălui celui mai înainte de veci,
Bucură-te, încăpere preacurată a lui Dumnezeu, a Fiului cel fără de ani,
Bucură-te, locuință umbrită de puterea Duhului Sfânt,
Bucură-te, mirare neîncetată a cetelor îngerești,
Bucură-te, spaima cea grozavă a puterilor celor întunecate ale iadului,
Bucură-te, ceea ce ești întâmpinată în văzduh de Heruvimii cei cu ochi mulți,
Bucură-te, cea ale cărei laude le cântă Serafimii cei cu câte șase aripi,
Bucură-te, preabunule Acoperământ, căruia cu credință ne închinăm și noi, neamul creștinesc,
Bucură-te, bucuria noastră; acoperă-ne pe noi de tot răul cu cinstitul tău Acoperământ!

Condac 1:

Împărătesei celei alese mai înainte de veci, împărătesei celei mai înalte decât toată făptura cerului și a pământului, care a venit oarecând la rugăciune în biserica cea din Vlaherne și se ruga pentru cei din întuneric, acesteia și noi, cu credință și cu umilință, îi serbăm Acoperământul ei cel luminos. Iar tu, ca ceea ce ai putere nebiruită, izbăvește-ne pe noi din toate nevoile, ca să strigăm ție: Bucură-te, bucuria noastră; acoperă-ne pe noi de tot răul cu cinstitul tău Acoperământ!

Rugăciuni către Maica Domnului

O, Preacurată Maică a Domnului, a puterilor de sus, împărăteasa cerului și a pământului, atotputernică apărătoare și tărie a noastră, primește această cântare de laudă și de mulțumire de la noi, nevrednicii robii tăi. Înalță rugăciunile noastre la tronul lui Dumnezeu și Fiul tău, ca să fie milostiv nedreptăților noastre. Să adauge harul Său tuturor celor ce cinstesc preacinstit numele tău și cu credință și cu dragoste se închină făcătoarei de minuni icoanei tale. Că nu suntem vrednici să fim miluiți de Dânsul și pentru aceasta năzuim la tine, că ești acoperitoarea noastră și grabnică ajutătoare.

Auzi-ne pe noi, cei ce ne rugăm ție; ocrotește-ne pe noi cu atotputernicul tău Acoperământ și cere de la Dumnezeu Fiul tău să dea păstoriților noștri sfințenie, ca să privegheze și să ocârmuiască sufletele noastre; ocârmuitorilor de orașe înțelepciune și putere, judecătorilor, dreptate și necăutare la față, învățătorilor minte și smerită înțelepciune; asupriților, răbdare; asupritorilor, frică de Dumnezeu; celor mâhniți răbdare și bucurie duhovnicească; neînfrânaților înfrânare; și nouă, tuturor, duhul înțelepciunii și al cucerniciei, duhul milostivirii și al blândeții, duhul curăției și al dreptății.

Așa, Doamnă preasfântă, milostivește-te asupra noastră și asupra neputinciosului tău popor. Pe cei rătăciți povățuiește-i pe calea cea bună, pe cei bătrâni îi sprijinește, pe prunci îi păzește și pe noi, pe toți, ne apără și ne ocrotește cu milostivirea ta. Pe toți, scoate-ne din adâncul păcatului și ne luminează ochii inimii noastre spre căutarea mântuirii. Milostivă fii nouă aici, în această viață, iar la înfricoșătoarea judecată să te rogi pentru noi către Fiul tău și Dumnezeul nostru. Că tu, Doamnă, ești slava celor cerești și nădejdea pământenilor. Tu ești, după Dumnezeu, nădejdea și apărătoarea noastră, a tuturor celor ce ne rugăm ție cu credință. Deci ne rugăm ție, Atotputernică ajutătoarea noastră, și ție ne predăm pe noi înșine, unul pe altul și toată viața noastră, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Împărăteasa mea cea preabună și nădejdea mea, Născătoare de Dumnezeu, primitoarea săracilor și ajutătoarea străinilor, bucuria celor mâhniți și acoperitoarea celor necăjiți, vezi-mi nevoia, vezi-mi necazul, ajută-mi ca unui neputincios, hrănește-mă ca pe un străin; necazul meu îl știi, deci dezleagă-l precum voiești, că n-am alt ajutor afară de tine, nici altă mângâiere bună, ci numai pe tine, Maica lui Dumnezeu, ca să mă păzești și să mă acoperi, în vecii vecilor. Amin.

Preacurată Doamnă Stăpână, de Dumnezeu Născătoare Fecioară, care poți face tot binele, primește aceste cinstite daruri, care se cuvin numai ție, de la noi nevrednicii robii tăi, Ceea ce ești aleasă din toate neamurile și te-ai arătat mai înaltă decât toate făpturile cerești și pământești. Căci pentru tine a fost cu noi Domnul puterilor și prin tine am cunoscut pe Fiul lui Dumnezeu și ne-am învrednicit de Sfântul Trup și de Preacuratul Lui Sânge. Pentru aceasta fericită ești în neamurile neamurilor, ceea ce ești de Dumnezeu fericită, mai luminată decât heruvimii și mai cinstită decât serafimii. Și acum, Preasfântă Stăpână de Dumnezeu Născătoare Fecioară, întru tot lăudată, nu înceta a te ruga pentru noi, nevrednicii robii tăi, ca să ne izbăvim de sfatul celui înșelător și de toată primejdia, și să fim păziți nevătămați de toată lovirea cea înveninată a diavolului; ci până în sfârșit cu rugăciunile tale păzește-ne pe noi neosândiți. Ca prin paza și cu ajutorul tău fiind mântuiți, slavă, laudă, mulțumită și închinăciune, pentru toate să înălțăm, Unuia în Treime Dumnezeu, Ziditorul tuturor, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

%d blogeri au apreciat: