Motto: ”Știu, voi muri, dar câtă splendoare!”
Fără a fi unic în literatura română, cazul lui Daniel Turcea rămâne totuși singular; rare sunt cazurile de combustie existențială atât de completă în apăsătorii ani ai deceniului șapte din secolul de curând încheiat. Poate doar Nichita Stănescu și Virgil Mazilescu (într-un alt registru, desigur) să mai fi ars – cu atâta voluptate! – la ambele capete ale lumânării.
Născut la Târgu-Jiu în 1945 dintr-o familie cu îndelungată tradiție preoțească, moștenește de la mamă rigoarea matematică a viitorului arhitect (a absolvit Institutul în 1968), impregnată însă de duhul rugăciunii, care nu l-a părăsit niciodată și l-a salvat adesea (la 15 ani, când se vindecă de astm, apoi la absolvire, când o ultimă – providențială – criză îi îngăduie să nu mai plece la Reșița, unde fusese repartizat, dar și în cele două săptămâni agonice care preced convertirea, întoarcerea fiului risipitor).
Există un contur elegant și precis în poemele lui, chiar și numai în cele (repudiate) din Entropia, care i-ar fi putut adjudeca fără dubiu un loc în față, în istoria liricii contemporane. Iată un exemplu: ”dar închipuiți-vă o răsturnare de șiruri / pedalând pe biciclete în evoluție lentă / aproape de feminitate / curba lunecând de plăcere a timpului / împlinit și păgân de axe și roți de translație / argintate (…)” (liniștitoare întinderea gheții).
Mulți s-ar fi mulțumit cu atât, și n-ar fi greșit: ermetismul geometric, panteismul, puritatea formală fac oricând un poet prizabil, în descendența unui Mallarme sau Ion Barbu.
La Daniel Turcea e însă mult mai mult decât atât. O sete ontologică irepresibilă îi determină destinul, înțeles atât ca biografie (obține nota 9,95 la admiterea de la Teologie, dar nu e înmatriculat din cauza dosarului) cât și ca opus magna (mă refer aici la Epifania din 1978, fără voia lui republicată împreună cu Entropia, în 1982). Nu putea fi altminteri. A trăit puțin, hristic, iubind și cercetând viața, miracolul ei inefabil (”O, de-ați ști ce înseamnă neutrina / ce-nseamnă transparența vieții”). Și-a acceptat suferința cu un zâmbet de mucenic, fără un geamăt de durere măcar, și a intrat în moarte precum într-o grădină (”Îngropați morții / ca pe semințe”). Se grăbea să publice înainte de sfârșit, ca într-o cursă contra-cronometru; etichete procustiene precum ”tragic”, ”prematur”, ”absurd” nu se potrivesc unei treceri luminoase, imperiale, în Împărăție (părintele Sofian s-a îmbrăcat cu toate veșmintele, pentru a-i administra ultima împărătășanie).
Ar fi împlinit în 28 martie 70 de ani. A preferat să se mute la vârsta lui Hristos. Posteritatea lui literară și biografică (excepțional, volumul îngrijit de sora poetului, Urme în veșnicie) producea peste ani un ”efect Doppler inversat”, dacă pot spune așa, în care magnitudinea lui poetică sporește pe an ce trece, mult peste smerenia fragilei sale făpturi de lut. Nu întâmplător se numără printre marii poeți religioși ai sec.XX de la noi și de aiurea, deși poate nu i-ar fi plăcut să știe asta, întrucât smerenia este singura virtute care se ignoră pe sine.
Ce rămâne din ce nu mai este? Frumusețea unui vers ( ”cerul / e o pasăre / în Dumnezeu” ) și melancolia unui epitaf (”fie-mi pământul ochilor iertat”). Amin.
Virgil Borcan
Mulțumesc 