Alex A

Despre Întrupare, cădere și apariția neputințelor și a bolii, precum și despre vindecare și rațiunile ei potrivite cu lucrările dumnezeirii în trup (I)

/ multumesc2014 / 3 comentarii

Și a zis Domnul Dumnezeu: Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el.

Conform revelației primite de la Sfântul Apostol Ioan, și păstrată ca atare numai de tradiția bisericii ortodoxe, Dumnezeu urma să Se întrupeze și dacă Adam nu cădea. Prin această coborâre, posibilă numai prin lucrarea asupra Sieși a naturii divine și revelată în trepte omului, făptura urma să fie odihnită de iminența unui urcuș nesfârșit în cunoaștere și perfecționare spre o esență dumnezeiască de fapt de neatins și de neconcretizat creaturii. Am fi urcat, ca îngeri sau oameni, eternități, și necircumscrierea Lui Dumnezeu tot ar fi apăsat asupra noastră. Dumnezeu pregătește concret un act de smerenie care stârnise gelozia îngerească atunci când fusese anunțat ca plan – pentru îngerii cei mai mari și desăvârșiți nu se face înger, dar pentru om, a zecea verigă rațională și sensibilă a ierarhiei, se face uman. Dumnezeu acceptă circumscriere în materie prin conlucrare cu cea mai smerită, cea mai puțin dotată cu măreție verigă a ierarhiei, pentru ca necircumscrierea Sa în duh să nu mai apese asupra făpturii. Pentru ca acest act să nu aducă trufie asupra făpturii, și pentru ca în conștiința oamenilor să existe marcat deplin faptul că marea lucrare a întrupării nu este meritul unuia singur, ci un sacrificiu dumnezeiesc care cheamă o conlucrare omenească, și întrucât circumscrierea dumnezeiască de la necircumscriere urma să fie o lucrare acoperită de taină, inaccesibilă unuia singur, Dumnezeu pregătește firea omenească pentru o dualitate fertilă bărbat/femeie.

Și Domnul Dumnezeu, Care făcuse din pământ toate fiarele câmpului, și toate păsările cerului, le-a adus la Adam, să vadă cum le va numi, așa ca toate ființele vii să se numească după cum le va numi Adam.

Dumnezeu deschide ochii conștiinței lui Adam pentru stăpânirea animalelor pământului și implicit pentru stăpânirea puterilor sufletești, inclusiv cele care guvernau asupra patimilor sufletești (fiarele) care ar fi putut fi rezultate prin tentații de la firea îngerească căzută. Adam devine normă și normalitate a naturii, conștiința din care emerg sensuri pentru cosmosul văzut. Este primul act de circumscriere a Lui Dumnezeu față de om: Dumnezeu, care e singura ființă care are atributul de a se opri, restul ființelor fiind natural create spre o anume mișcare, se oprește din dregătoria universală de dătător de sens și stă (își sacrifică imaginea și forța guvernatoare față de ființa lui Adam) să vadă (să primească de la Adam comunicare vie) ce sens și normă dă Adam după libertățile natural sădite în el ale conștiinței.

Și a pus Adam nume tuturor animalelor pământului și tuturor păsărilor cerului și tuturor fiarelor sălbatice; dar pentru Adam nu s-a găsit ajutor potrivit pe măsura lui.

Se accentuează o lipsă în Adam care e primordiul circumscrierii divine intime cu omul: pentru misiunea de a își da sens sieși (împlinirea măsurii lui) omul nu are entitate paritară. Se revelă făpturii un început al misiunii umane de a circumscrie divinitatea.

Atunci a adus Domnul Dumnezeu asupra lui Adam somn greu; și, dacă a adormit, a luat una din coastele lui și a plinit locul ei cu carne.

Emergența puterilor conștiinței față de care omul devine dualitate bărbat/femeie are loc în somn greu – și anume, față de misiunea de a circumscrie pe Dumnezeu prin unire trupească bărbat/femeie, omul nu are la început conștiință trează. Această conștiință trebuia să devină din ce în ce mai trează și, pe măsură ce s-ar fi realizat aceasta, Duhul Sfânt ar fi intervenit asupra omului în forme din ce în ce mai sensibile. Până azi misiunea omului este de a trezi conștiința din acest somn greu și a dobândi lucrarea Duhului în forme sensibile. Circumscrierea Lui Dumnezeu, ca locuire/întrupare în dihotomia barbat/femeie ar putea fi comparată vag cu felul cum metalul topit ar sta într-o matriță făcută din două jumătăți până la solidificare. Pe măsură ce metalul se răcește, căldura lui se transmite matriței. Pe măsură ce matrița transmite răceala sa metalului, el devine mai capabil să preia formă materială și circumscrisă de la cea apropiată de a focului, plasmatică, necircumscrisă. Așa cum o matriță din pământ nu poate elibera forma metalului turnată în ea dacă nu e făcută din două jumătăți, ci trebuie spartă dacă ar fi un gol circumscris de o formă unitară, din care metalul solidificat nu mai poate fi scos, omul nu putea fi făcut să circumscrie pe Dumnezeu și, în același timp, să-L arate celorlalte făpturi create, decât făcând să iasă circumscrierea Lui ca formă emergentă dintr-o dihotomie în desăvârșire care produce o unitate în circumscriere. În acest sens spune Hristos întrupat că cine vede fața Lui vede pe Tatăl, nu întrucât fața Lui făcută văzută ar anihila ipostazierea treimică, ci în aceea că necircumscrierea dincolo cu mult de granițele ființei și dincolo de orice înțelegere a ființei chiar și a persoanelor Treimii ipostaziate este făcută să devină circumscriere în granițele ființei prin darul Tatălui, jertfa Fiului și lucrarea Duhului. Și tot în acest sens spune Hristos ca cine mărturisește circumscrierea Lui pentru om, de la Tatăl o face prin Duhul, cu alte cuvinte, smerenia Sa este să nu producă propria mărturisire nici în creatură, ci să lase această lucrare Duhului pentru creatură, omul fiind chemat să articuleze la propriu ipostazierea Lui Dumnezeu-Treime pentru tot cosmosul și pentru făptura îngerească în feluri care îngerilor nu le sunt proprii – ceea ce sfinții numesc la om ca fiind <a treia lumină>. Dacă îngerii fac vizibile virtuți ale dumnezeirii reflectate intim în adâncimea fiecărei entități îngerești potrivit cu lucrarea fiecăreia, oamenii sunt făpturi care universalizează circumscrierea Lui Dumnezeu ca entitate tangibilă material și inteligibilă personal. Așa cum un obiect turnat după geometria obișnuită, care ia formă în lumea cu trei dimensiuni, are volum, față și muchii, tot așa dumnezeirea ipostaziată în Hristos are în trupul Lui lucrarea ascunsă a Tatălui, Care rămăne ascuns tot așa cum conținutul unui volum este ascuns de fețele și formele lui aparente. Hristos este cea mai intimă persoană a treimii cu omul manifestat drept chip și asemănare, tot așa cum fața unui metal turnat în matriță este intimă și desăvârșit aplicată formă pe formă cu matrița. Duhul este cel care dă măsurile circumscrierii și cunoașterea după măsură pământească a celor cerești și universale și după măsură cerească a celor pământești și universale în felul în care muchia nu are existență de sine, fără a delimita o față, decât atunci când e rază, dar raze de lumină care definesc muchii pot constitui o interfață sau muchiile unui volum delimitează zone de cunoaștere. Așa, Duhul, deși nu are un ”facies” definit, este Cel mai intim cu adâncimea care definește sinele, precum și cu nemărginirea care nemărginește sinele, până acolo încât Hristos afirmă, în unele contexte mustrător, că, indiferent de orice virtuți și lucrări, fie și suprafirești, refuză să cunoască (lăuntric, se poate înțelege) pe cei care nu L-au cunoscut prin Duh. Desigur, această comparație cu un volum, fețe și muchii este una limitată omenește, dar tinde să arate că Treimea nu este, așa cum fals acuză unele secte și religii noncreștine, o multiplicare de dumnezei de tip politeist, ci explicarea unei ipostazieri divine în lume și ierarhie fără care Dumnezeu nu poate să fie cunoscut nici trăit. Dacă mergem puțin mai departe și presupunem că în matriță nu este turnat metal ci diamant, așa zicând, cel care privește diamantul nu vede propriu zis conținutul (esența comună a Tatălui, Fiuluiși Duhului) ci, privind prin fața perfect transparentă delimitată de muchii, întrezărește pur și simplu transparența însăși. Iar privind muchiile întrezărește circumscrierea. În lumină reflectată vede ca în oglindă fața sa proprie, deși privește fața pietrei, iar în transparență vede lumea, ca și cum piatra nici nu ar exista, deși ea însăși e mediul propriu privirii, și prin transparență poate fi văzut/cunoscut. Fiul este piatra prețioasă desăvârșit șlefuită și desăvârșit delimitată (smerită prin margini neluate de la Sine ci de la Duhul) prin Care vedem și transparența plină de dragoste a Tatălui și luarea de ființă dar și darul de a primi nemărginire prin Duhul, și desăvârșirea contemplării dumnezeirii reflectată în toate. El primește circumscriere în noi nu în aceea că ar avea nevoie de una sau i-ar fi necesară ipostazierii, așa cum diamantul nu are nevoie de inel sau coroană ca să fie perfect, dar are nevoie de ele ca să fie purtat. Plinirea cu carne a coastei luată de la Adam este una din cele mai dificil de sondat realități umane expusă de Scriptură. Ea definește preoția ascunsă în bărbat. Bărbatul are capacitatea primară de a sluji circumscrierea în materie ca inițiere (început). El slujește asupra unei lipse devenită exces material, dar nu în sensul unei lipse pur și simplu ci a unei lipse interioare cu calitatea de a atrage nevoia de plinire cu duh nematerial asupra unui exces material lumesc, exterior.

Iar coasta luată de la Adam a făcut-o Dumnezeu femeie și a adus-o la Adam.

Calitatea femeii de a fi adusă la Adam este calitatea femeii de a fi biserică. Femeia este materializarea lipsei devenită spațiu pentru duh. Așa cum o față a matriței nu este neapărat imaginea în oglindă a celeilalte (ar rezulta un obiect perfect simetric, cu axă de simetrie) ci poate avea o altă formă și orientare spațială, dacă ne închipuim viața cu duh turnată într-un tipar însuflețit de nevoia de a fi meșter și în același timp formă a acestei turnări, și așa cum meșterul cel mai iscusit nu folosește măiestria pentru a produce non-formă ci formă desăvârșită, nevoia lui Adam de a sluji Duhul cu duh se întrupează în Eva. Iar golul-matriță care va sălășlui întruparea, conținând, deci, toate modelele perfecte ale primirii circumscrierii Celui fără margini Care Își asumă margine, este dat Evei cu necesitatea firească de a primi slujirea lui Adam și în același timp forțele care plăsmuiesc trup la propriu pentru întrupare. Femeia primește plenitudinea trupească a întrupării. Bărbatul primește aptitudinea universalizării ei prin reflectări asupra întregului cosmos ale Duhului prin Care aptitudinile de a primi întruparea luminează toată făptura cu odihnă. Adam primar urma să fie arhiereu iar Eva primară biserica universală.

Și a zis Adam: iată, acesta-i os din oasele mele și carne din carnea mea; ea se va numi femeie, pentru că este luată din bărbatul său.

Adam spune că femeia nu este o alteritate trupească inferioară așa cum susțin unele erezii, nici corporalitate bazată pe fundamente diminuate (oase). Dihotomia este marcată trupește așezând simbolic oasele (parte fixă) ca fiind calitate diferită de carne (parte mobilă), dar una ca origine și lucrare în amândoi. Adam mai spune că Duhul în forme sensibile va locui în oamenii care conlucrează în realizarea Întrupării în felul natural în care trupul conține formă și mișcare fără ca acestea să fie conflictuale deși sunt dihotomice. Acest trup urmează să fie odihna făpturii în felul natural în care mintea e odihnită într-un trup sănătos, fără să fie conflictuală cu mișcarea sau nemișcarea acestuia, ci comandându-le firesc pe ambele.

De aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va uni cu femeia sa și vor fi amândoi un trup. Adam și femeia lui erau goi și nu se rușinau.

Desăvârșirea omenească pământească se face prin comuniune în lucrare, însă, așa cum o matriță nu este decât firesc goală în așteptarea materiei care să ia formă, așa erau și protopărinții așteptând lumina veștii și lucrarea fizică a întrupării. Așa cum o matriță nu este cu nimic de rușine pentru că încă nu a primit metalul, ci, dimpotrivă, este de mare cinste tocmai prin precizia cu care meșterul i-a lucrat aptitudinea de a sălășlui formă, dar nici nu reprezintă nimic prin sine decât pământ, protopărinții nu aveau lumina conștiinței deplin trează asupra antitipurilor (formelor din eternitate) care circumscriu întruparea, făcând pe Cel neînceput să ia început ca circumscriere în om. Nu știau că sunt goi (au un tipar lăuntric), dar nici nu se rușinau, așa cum o matriță în care metalul fierbinte nu a fost turnat nu are lumină lăuntrică proprie, nici cunoștința lăuntrică a goliciunii cu sens.

Alex Amarfei

Constatări despre unii adepți ai „familiei creștine” și „moralității ortodoxe”, as opposed putredului Occident

/ multumesc2014 / 2 comentarii

1. Tradiția respectării canoanelor era așa cu acribie la români, încât protosul Sf. Munte scria pe vremuri unui voievod român… să nu mai trimită preoți cu muierea după ei (cu care uneori trăiau necununați) întrucât… e evident de ce, nu?

2. Radu cel Frumos a fost susținut de Craiovești și era numit, ca și toți predecesorii și succesorii <blagocestivul și de Hristos iubitorul Io…> Io, amantul lui Mehmed. Toți românii verzi țin să se tragă din Țepes. Niciunul, vai, cum se poate, nu s-ar suspecta că se trage din Craiovești. Nu mai zic de Radu…
3. O apocrifă spune că Ștefan cel Mare, apostrofat de un episcop că are cam multe țiitoare, i-a răspuns vlădicii să-și vadă de suflet, că era arhicunoscut ca având… țiitori.
Deocamdată, cam atât despre sfintele moravuri medievale.

Mai încoace:

4. Nu am auzit în ultimii ani NICIO predică, în care un cleric să spună că perversiunile bărbaților cu femei sunt, de fapt, tot Sodoma și tot Gomora. Auzeam pe vremuri la călugării mari și cu viață îmbunătățită.
5. Cunosc cam 5 cupluri care au conviețuit mai mult de 5 ani și nu s-au înșelat unul pe altul. Nu vorbesc de înșelare cu gândul, aceea a descumpănit și pe mulți dintre sfinți. Vorbesc de adulter propriu-zis.
6. Un adept al familiei creștine susținea sus și tare pe net că Mussolini era un băiat bun și că fascismul italian trebuie reconsiderat, pentru că Mussolini era familist și proteja biserica. Acel Mussolini care a) și-a ucis copilul nelegitim b) blasfemia în public despre Euharistie, somându-L pe Dumnezeu să-l trăsnească, pentru a dovedi că există. Care Maxim Mărturisitorul, ce Simeon Noul Teolog, ce feciorie la Siluan de la Athos; ăștia sunt morți, nu? Între vii, Mussolini era deja un exemplu (!!!!!). Ăluia îi găsim toaaate scuzele.
7. Cunosc sectari (baptiști, adventiști, etc.), care sunt familiști și au ciurde de copii ȘI nu consideră asta o calitate politica. Asta e pur și simplu o obligație după lege. Calități pentru politică ai după asta. Nu din cauza.
8. Am întrebat adepții teoriilor despre Occidentul care ne corupe câți dintre ei NU fac sex oral cu nevasta. Regret să spun, nici 1 din 100 nu am găsit. O parte importantă din vasta majoritate care făceau sex oral cu nevasta făceau și anal. NICIUNUL nu accepta că și aia e sodomie.
9. Am întrebat aplaudacii teoriilor că cipurile sunt satanice, unul după altul, CÂȚI NU SE MASTURBEAZĂ. Am obținut tăceri jenate și NICIUN <nu> ferm. Adică, avem gânduri spurcate în cap, mâna pe… ehm, pe problemă și umblăm ani de zile să povestim cine e pecetluit pe frunte si pe mâna.
10. O constatare seacă. BĂIEȚI. IN SODOMA FĂCEAU MULTE CHESTII DAR ERAU DOUĂ PE CARE SIGUR NU LE FĂCEAU. UNA – NU SPURCAU SFÂNTA IMPĂRTĂȘANIE PENTRU CĂ NU O FOLOSEAU. A DOUA – NU RĂCNEAU LA ALȚII PE CINE AU DESCOPERIT EI CA E HETERODOX, PENTRU CĂ NU-I INTERESA.

Urmând, în obraz, fariseilor moderni: Până când nu apare unul care să susțină agenda asta (și agenda asta punct cu punct și încă cu mai multă acribie o susțineau duhovnici precum Cleopa și nici pe departe nu era sfinția sa singurul), tot restul sunteți niște nene care vor buletin fără cip pentru Sodoma cu perdea. Lasați-mă în pace cu blagocestivul neam ortodox român. Blagocestivul neam nu conține practicile astea. Pur și simplu am ajuns să doresc să nu vă aud gura. Vreți Ortodoxie. Bun. Păi să o vreți, atunci, așa cum este, nu strecurată de ce cade „rău” la curvie contra firii, cu cununie drept pretext. Să observați că de anticoncepționale nici nu am ajuns să mai pomenesc. Să observați că de abstinența, ca nefiind – Doamne ferește – interzisă, nu am mai spus.
Am auzit atâția deștepți capotând cu scuze penale la întrebările de mai sus că mai am ceva de zis. Voi cum intrați, nene, în biserică, știind că faceți astea, aprobați tacit astea, cocoloșiți astea, vorbiți urât de lume, țineți <sinoade>,  unde după curvie și preacurvie și curvie contra firii, forfecați ce episcop s-a rugat după cum nu vă place vouă, umpleți netul de câtă mare ați trecut și cât uscat ați bătucit că nu știu ce politician n-a osândit Sodoma, cum ați dat voi directive…? Bine, am înțeles. E clar cum intrați. Mai nene, dar nici de ieșit nu încercați să ieșiți cu un amărât de gând cumsecade? E așa greu? „Cu pace sa ieșim…”

Semnez: un curvar, ca și voi.

P.S.: ca sa fie meniul complet, am dat de creștini care, după ce auzeau astea, răspundeau: da, așa e, dar acum prioritatea e să scăpăm de Băsescu.

Alex Amarfei

Argintul fictiv și chinul real (II)

/ multumesc2014 / Un comentariu

”Doamne, oare nu cumva sunt eu?”

Umbla prin ortodoxie o stafie. Stafia credinței colective și în același timp exclusive. Parafraza după Marx e deliberată. Să încerc să lămuresc ce țintește. Comunitatea credinței și comunitatea credincioșilor sunt două realități superpozabile numai cu niște precauții, din motive foarte întemeiate și numeroase. Cel mai important este numit de Apostol: dacă barbarul, din fire, face faptele legii, oare netăierea lui împrejur (după trup) nu devine tăiere împrejur (după duh)…? Iar dacă cel care e născut sub lege devine călcător de lege prin voie proprie, la ce folosește că s-a născut între cei aleși, decât că va pătimi, după dreptate, o mai mare osândă?
Un al doilea lucru de remarcat este că iconomia Lui Dumnezeu acționează pe toată scara timpului. Cel Care stăpânește veșniciile (de subliniat că psalmistul vorbește de ”anii cei veșnici” la plural…) și Care, prin proorocul Iosua, a făcut soarele să stea, iar prin Isaia chiar să meargă înapoi… nu e creditat de ”cei mai cei” dreptcredincioși ortodocși că poate rezista unei schimbări de calendar. Cel Care a reprimit pe Moab și Amon, seminții excluse de la moștenirea lui Avraam, la loc în seminția Mântuitorului, prin Rut moabiteanca și prin Naama amonita, soția lui Solomon, nu e creditat că veșnicia Lui e suficient de cuprinzătoare ca să preceadă omul și să succeadă, cu om cu tot (sau, din păcate, fără el…) veșniciei prezente. Cel Care s-a coborât la iad să propovăduiască, spune explicit întâiul între apostoli, duhurilor neascultătoare ținute în închisoare, nu e creditat că, dacă un necredincios se convertește, convertirea lui va trimite pe Cel care singur mântuie și singur se jertfește pentru mântuire, tot acolo, tot la iad, și tot pentru mântuire, pentru întreaga spiță a celui convertit.
Trebuie, spun unii, să cernem prin cea mai deasă sită dacă pomenim chiar și la o biată rugăciune particulară un heterodox. Nu are importanță că rugăciunea, adresându-se veșniciei, se poate adresa nu heterodoxului de azi, ci spiței lui de peste 7 neamuri. Nu mai credem ca Cel care a zidit lumea spune ca va răsplăti dreptatea până în 7 neamuri, decât dacă e vorba de (pardon) gheșeftul nostru cu El. Tot restul sa poftească în iad.
Adineauri se indigna un cleric că un creștin a zis despre un heteordox mort ”Dumnezeu să-l ierte” ca și cum se produsese o blasfemie. Va să zică, Mântuitorul, rugându-se Tatălui (inevitabil, pentru niște heterodocși, nu?) ”iartă-i, că nu știu ce fac”, era… Doamne, iartă-mă, blasfemator al propriei ortodoxii?
Tot nu ajunge. Dacă e cineva necredincios nu trebuie nici să-l pomenim, nici să ne rugăm, nici de unele să nu facem… că punem ”credința în pericol”. Ironie cruntă, oameni care trâmbițează că ar combate catolicismul, vorbesc în cel mai ”curat” duh catolicizant că nu eu însumi pentru mine sunt periculos prin necredință, nu ortodoxia părelnică, afișată și mulțumită de sine ar fi periculoasă. Nu păcatele, nu lipsa virtuții. Toate astea (cică) se iartă. Toata ”șmecheria” e să stai cât mai necontaminat de eretici. Ultima dată când am auzit filosofia asta o spuneau cei cu Filioque și credința în har din energii create, și din motive de Filioque și energii create o spuneau, căci, într-adevăr, dacă harul e din energii create el nu poate opera decât cu legile creaturii, iar dacă păcatul poluează creatura, poluează (zic cei care cred așa) și harul. Iar dacă Duhul purcede (și) de la Fiul, decurge faimoasa ”locotenență domnească” piramidală. Ești sub ”umbrelă” sau nu mai ai har. Uitați-vă câți ”ortodocși curați” pretind că harul a dispărut sau, în orice caz, e în iminență să dispară, pentru calendar (Dumnezeu, Care a răsucit timpul ca pe o ață și care dă soarele înapoi ca pe un ceasornic, nu va primi în ziua a opta pe cineva pentru neînțelegeri despre funcționarea clepsidrelor față de mersul stelelor…). Uitați-vă câți se mândresc cu felul cum nu se roagă! Ei nu se roagă pentru eretici, nu se roagă cu eretici, nu se roagă pentru copiii avortați, nu se roagă pentru păcătoși. Uitați-vă câți se laudă zile, luni și ani de zile cu apartenența la ”sfintele” adunări ale celor care nu fac curvie contra firii și la cei care nu au gene evreiești în ADN. Cumplita nevoință de a nu fi pervers… decât bărbați cu femei și crunta asceză de a nu se fi născut cineva evreu sunt în 9 din 10 fraze. Restul? Dar cine să se preocupe de rest? Ce, nu aveți… credință?
Tot nu e suficient. Stăm pe net, luni și ani de zile, cernând cine are o urmă de suspiciune că e evreu, că a dat mâna cu un evreu, că a zâmbit unui evreu. Puricăm, noi, credincioșii în adâncul iertării și nesfârșita înțelepciune a iconomiei, dacă cineva poate să mai fie ortodox sau nu, sau dacă cineva, pentru că a găsit un cuvânt bun pentru un rătăcit, nu cumva a căzut din har, ba chiar trebuie ”sigilată” comunitatea ”sfinților” mantuiți de-a gata să nu se… contamineze. Facem dosare de cadre, noi, cei care preamărim sfinții uciși de poliția politică atee, puricând ce a fost tatăl cutăruia, ca ”dovadă” ca era evreu, deci comunist, deci, cu ”claritate” rezultă că fiul nu poate fi decât tot ”contra ortodoxiei”. Căutăm cu anii dacă cineva corespunde cu ”limpieza de sangre” mai ceva ca Inchiziția spaniolă și, triumfând, spunem: vedeți, noi nu suntem ca papistașii care vor arde în iad. Adevărat. Noi suntem mult, mult mai răi și jalnici.
Urmează câteva întrebări pe care eu însumi sunt silit să mi le pun, și aș face bine să o fac cu seriozitate.
Cine din dregătorii împăratului este cinstit ca dregător pentru că înșiră în fața oaspeților cine nu este împăratul, povestește cu acribie ce fel e deosebit cutare de împăratul, cum cutare nu are cum să fie împăratul și altul nu are voie să fie cu împăratul? Și când s-a socotit vreun împărat cinstit de pomenirea lui ca biată rămășiță a listei cu cine nu e împărat? Ce împărat socotește războinic bun pe cel care povestește cui stă să-l audă cine nu e bun de armată? Și dacă împăratul se va îmbrăca în haine obișnuite, cum va face o asemenea slugă să-L cunoască? Știa cineva cine este Rut când era foamete în Israel sau cine urma să fie Pavel înainte de drumul Damascului? Ce-ar fi fost să apară un grijuliu de listele excluderii să înceapă cazuistică sofisticată de ce Rut nu are ce căuta în Israel, ca sa nu mai spunem ce nebunește suna ca Saul să fie… apostol?
Doamne, oare nu cumva sunt eu unul din acești orbi?
Alex Amarfei

Argintul fictiv și chinul real (I)

/ multumesc2014 / Scrie un comentariu

”Doamne, oare nu cumva sunt eu?”

Grozăvia epocii contemporane nu este trădarea simplă, ci trădarea pentru ficțiuni jalnice. Iuda a trădat pentru 30 de arginți nefolositori, de care a și vrut să se lepede, dar măcar a primit ceva concret în termenii lumii acesteia.
Acum am ajuns să trăim într-o lume în care toată agitația vieții și, culmea nenorocirii, toată voința dăruită religiei, culturii, exprimării și reactualizării de sine sunt bazate pe promisiunea unor ficțiuni penibile.
Avuția națională. Veniți să vedeți o anti-minune! Goethe, în Faust, expune ideologia mefistofelică a bancnotei-hârtie, care oferă o aparentă comoditate a comerțului și o eliberare de povara capitalismului ”metalist”, dar aduce imediat cu sine demonul luptei pentru ce va urma să vină, apăsarea viitorului incert mai dură cu ordine de mărime decât a prezentului.
”Să știe toți: biletu-acesta are/O mie de coroane ca valoare!/Drept chezășie stau, nenumărate/Averile în solul țării îngropate! (Goethe, Faust, trad. Șt. Aug. Doinaș)
Cu această vrăjitorie sinistră omul, de la nobil la ultimul sărac, este aruncat într-o oală comună în care grija pentru fluctuația monedei-ficțiune apasă pe toți. Orice amenințare, fie și imaginară, sau mai ales imaginară, la adresa ”conținutului de avuție națională” al monedei-hârtie este casus belli. Evreul, compatriotul trădător, conspirația mondială, vecinul de alături, guvernul, oculta, boierii, reptilienii, mama, firma concurentă, occidentul corupt – you name them. Toți sunt vinovați de tot. În clipa următoare, mai contează un singur lucru: câtă propagandă poți face virtuții tale de a apăra ”sfântul” conținut de avuție reală al monedei-minciună. Uitați-vă câți ”creștini de elită” se revendică de la sfintele sfintelor… pentru că și-au luat obicei să piardă ore, zile, luni și ani în șir puricând lumea de pericolele care amenință… ”sfânta” avere, pe care nu au văzut-o și, de fapt, nu o dețin, de pericolele pe care nu le-au văzut, dar le sunt descrise de niște patrioți adevărați, demni de crezare. Un mercenar cere bani ca să lupte. Un asemenea om își va urî, defăima, considera demn de orice suspiciune și până la urmă va ucide senin aproapele, culmea ororii, convins că face o jertfă plăcută Lui Dumnezeu, pentru ca… un trust de presă spune minciuni ”bine” construite despre cum acela amenință ficțiunea care consolidează banii fictivi. Nu de acum. Nu de ieri. Și nu pentru azi sau mâine. Am ajuns ca dreptul lui X de pe stradă asupra avuției să meargă la strămoșii glorioși și să se extindă (o, cruntă ironie…) până la urmașii urmașilor, în veacul vecilor… deși același X țipă ca acum-acum vine apocalipsa… Credeți că e vorba de discursul vibrant al lui Ștefan închipuit de Delavrancea? Ete, na. Ștefan vorbea de Moldova concretă și de Moldova cerească. Noi vorbim de balivernele lui Mefisto despre câte drepturi avem de la Ștefan asupra unui… combinat al lui Ceaușescu, care nu funcționa bine, nu mai funcționează, dar transmite drepturi copiilor copiilor pe care încă nu-i avem, deși mâine se termină cu noi toți.

Alexandru Amarfei

despre bigoți și oameni cu rigori anapoda

/ multumesc2014 / 4 comentarii

10. În ziua a douăzeci şi patra a lunii a noua, în anul al doilea al lui Darius, a fost cuvântul Domnului prin gura lui Agheu proorocul, zicând:
11. „Aşa zice Domnul Savaot: Cere, deci, preoţilor o hotărâre la aceasta:
12. Dacă cineva ia carne sfinţită în poala hainei lui şi se atinge cu poala de pâine sau de bucate fierte, de vin, de untdelemn şi de orice mâncare, oare se vor sfinţi acelea?” Şi au răspuns preoţii şi au zis: „Nu!”
13. Şi a zis Agheu: „Dacă cineva spurcat, prin atingerea de un mort, se atinge de vreunul din lucrurile acestea, oare ele se spurcă?” Şi au răspuns preoţii şi au zis: „Se spurcă!”
14. Şi a răspuns Agheu şi a zis: „Aşa este poporul acesta şi aşa este neamul acesta înaintea Mea, zice Domnul şi tot aşa este şi cu lucrul mâinilor lor: tot ceea ce ei aduc jertfă este spurcat.

omul cu carnea sfințită în poala hainei este clericul care crede ca hirotonia ține loc de orice sau bigotul care se împărtășește dar crede că aceasta ține loc de lucrarea virtuții (praxis). pentru aceștia sfintele nu ating sufletul, ci stau a lui, adică Dumnezeu e exilat între sufletul și trupul lor, reținut de la a atinge sufletul de țesătura deasă a trufiei, slavei deșarte, închipuirii de sine, asa cum o țesătură nu lasă să se atingă ceva de corp cu totul chiar dacă vin în contact aproape intim.
acești oameni, ce-i drept, nu pot sfinți nimic în afara ritualului, pentru ca ei înșiși nu sunt în contact sufletesc cu lucrarea sfințitoare, sunt doar ca niște vase care poartă lucruri de la un loc la altul.
însă în ochii lor, un biet om oarecare care suferă de un păcat (cel spurcat prin atingerea de mort), este pricina de spurcare a lumii, tocmai pentru că ei cred ca sfințenia ca și spurcăciunea locuiesc undeva în periferia ființei.
din aceasta cauză bilanțul lor este de fapt negativ: ei nu cred ca pot sfinți ceea ce păcatul spurcă.
aceasta concepție fals-smerită în fața poruncilor face de fapt, prin necredință și lipsa de râvnă autentică, să pară ca păcatul poate ataca în feluri pe care credința nu le poate apăra, adică, culmea nebuniei, slăbesc pe Dumnezeu în raport cu răutatea. sfințenia ajunge să fie o formă (delirantă…) de a feri de păcat și spurcăciune lucruri și oameni dar ea, în ochii bigotului, nu este suficientă, este învinsă de păcat.
tot de aici se trage credința (catolicizanta ca sa-i spunem originea) în magie. întrucât privesc tot harul ca având acțiune ca și cum ar fi creat, bieții oameni care suferă de bigotism ajung să creadă că păcătosul transmite răul nu asupra omului ci asupra sfintelor, că, așa-zicând, ar polua lumea într-un fel asemănător cu răspândirea unei chimicale. de aici decurge tendința de a privi păcatul într-un fel similar fobiei de microbi, o adevărată năpastă sufletească, și o formă de a păcătui ea însăși.
SFINȚENIA ESTE MAI MARE ȘI MAI PUTERNICĂ DECÂT PĂCATUL DAR NU POATE LUCRA ÎNTR-O CONȘTIINȚĂ INACTIVĂ SAU CARE MICȘOREAZA CREDINȚA SUB PRETEXTUL RESPECTĂRII LEGII.
ORTODOXIA ESTE SFINȚENIA CARE ISPITEȘTE MAI PUTERNIC DECÂT PĂCATUL ȘI CARE PĂTRUNDE ÎN SUFLET ȘI TRUP MAI ADÂNC DECÂT BOALA.

Alex A