Mișcăm și înțelegem
Ne mișcăm și cunoaștem
Lumea devine taină din nemișcare
Rațiunea tace mării, devenind jertfă
Apa se închide în picături spre a se deschide în noi
Nu înțelegem atomii, dar știm moleculele
Viața da adăpare Mintea, dar, scăpare
Taina regelui
Mintea orbului
Știrea veacului
Omul grâului
Spicul rădăcinilor
Marșul imnurilor
Curat, ne privește inima
Dar noi… o privim pe ea?
Mihai Nistor
Imaginea: Joseph Roitner Writes – “The Eye” Understanding Art
Celor care spun că femeia nu este respectată de Mântuitorul, le amintim că este plin Sinaxarul de Sfinte, de Sfinte Mucenițe, de Sfinte întocmai cu apostolii: Sf Tecla, Sf Nina, Sf Maria Magdalena, Sf Împărăteasă Elena. Dacă aducem doar exemple din Sfântul și Marele Post și tot avem Sfinte cu staturi uriașe. La poli opuși, avem:
Sfânt
a Maria Egipteanca, care-a trăit 17 ani în prostituare publică – de plăcere -, pentru ca apoi, tot 17 ani să fie luptată – în Pustia Iordanului – de amintirea meselor alese, stropite cu vinuri ce-i plăceau îndeosebi, de cântecele necuviincioase, ce-o desfătau nespus, dar mai presus de toate, de dracul desfrânării, ce-o chinuia cumplit, până cădea la pamant strigând și rugându-se la Maica Domnului, cerându-i ajutorul! După un timp, o lumină caldă și blândă o învăluia – o cerceta Însuși Marele Dumnezeu, prin Energiile Sale necreate! Trecând acești 17 ani de ispită nemaipomenit de grea, ajunge la despătimire. Mai mult decât atât: se hrănește – timp de 30 de ani doar cu nădejdea mântuirii ei; închină cu semnul Sfintei Cruci Iordanul și trece peste el, ca peste o punte; devine văzătoare cu duhul; cunoaște Sfânta Scriptură și teologhisește, deși nu avea știință de carte! A căpătat de la Dumnezeu harisme mari și minunate, culminând cu cea a dragostei pentru întreaga Lui Creație.
Sfânta Maria Magdalena este o altă femeie păcătoasă, care-și schimbă complet viața, atunci când Îl întâlnește pe Mântuitorul. În Sfintele Evanghelii (Luca 8,2 si Marcu 16,9), Maria Magdalena este prezentată ca fiind „o femeie din care s-au scos șapte draci„, dar și cea dintâi care a adus vestea Învierii lui Iisus apostolilor (Ioan 19, 25; 20, 1-19). Fiind posedată de 7 duhuri necurate și auzind despre vindecările făcute de Iisus, vine și unge cu mir din cel mai scump picioarele Mântuitorului, dar și cu lacrimi de pocăință și de dragoste, apoi I le șterge cu părul capului ei. Acest gest, deopotrivă îndrăzneț și smerit, are conotația unei spovedanii publice, pentru că se petrece în prezența mai multor membri ai comunității în care locuia, iar aceștia o incriminează ca femeie păcătoasă.
Și a căutat spre dânsa Domnul Cel multmilostiv, care cunoaște toate mai înainte de facerea
lor, și a gonit dintr-‘însa pe acei șapte diavoli muncitori cumpliți, făcând-o sănătoasă nu numai cu trupul, dar și cu sufletul; căci i-a luminat mintea cu lumina cunoștinței adevărului, ca să cunoască ca El este Mesia Cel așteptat și să creadă într-însul, că El este Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Cel trimis de Tatăl, spre mântuirea lumii. De-acum Îl urmează pe Iisus, întocmai cu Apostolii, ba fiind chiar mult mai curajoasă decât ei, pentru că stă, alături de Maica Domnului și o sprijină – împreună cu ucenicul cel iubit, Sf. Apostol Ioan – sub Crucea pe care se jertfește Mielul Cel nevinovat, care își asumă toate păcatele lumii.
Cele 2 Sfinte Marii cunosc convertiri fulgerătoare și se învrednicesc de mare cinste în fața lui Dumnezeu și-a Maicii Domnului. Ce le mai aseamănă:
Aceste asemănări sunt și căile indicate și pentru noi de ridicare din prăpastia păcatului;
Căci, dacă ne aservim celui rău și viclean, plata este îndepărtarea de dragostea lui Dumnezeu în veac. Iar dacă ne dăruim viața lui Dumnezeu, plata Sa pentru că ne-am pus viața în Sfintele și Atotputernicele Sale mâini este neînchipuit de mare. Creștini fiind și având aceste exemple minunate, nu avem dreptul să deznădăjduim, când vedem cum se poate ridica un om din cea mai adâncă prăpastie a păcatului și cum poate ajunge pe culmile sfințeniei. Nu ar trebui să disprețuim pe nimeni, aflat încă în noroiul păcatului, căci nu se știe dacă nu ne vom închina într-o zi la icoana lui. Dumnezeu ne-a lăsat deschisă Calea sfințeniei! Să ne lucrăm mântuirea, cuminți și cu multă nădejde în mila și bunătatea lui Dumnezeu, respectând Poruncile dumnezeiești, postind, rugându-ne, spovedindu-ne, împărtășindu-ne, făcând fapte bune și străduindu-ne să ne îndurăm unii pe alții. Și toate acestea să le facem cu dragoste, mulțumind pentru toate lui Dumnezeu, chiar și atunci când suntem în focul ispitelor, pentru că în ele stă ascunsă iarba cea amară, de leac pentru păcatele noastre! Mulțumim și dăm slavă lui Dumnezeu pentru toate!
Cristina Olaru (Ghenof)
Doamne-Ți scriu cu întârziere: Te rog, iartă-mă! Nu Te-am simțit ieri și nu am putut să-Ți scriu! Și m-am risipit în treburi mărunte, în loc să mă retrag undeva, să Te aștept!
În multe feluri ne-ai arătat cât de mult prețuiești curăția trupească! În Rai, protopărinții noștri erau feciorelnici; împreunarea cea aducătoare de prunci a venit între oameni abia după cădere!
Dar Dumnezeu nu disprețuiește unirea cea legiuită prin Taina Sfintei Cununii și restaurată în Hristos și în Biserică; doar prima minune a săvârșit-o Mântuitorul în Cana Galileii, binecuvântând Nunta și, deci, nașterea de prunci.
Dar simpla curăție trupească nu este de ajuns, dacă nu este însoțită de cea sufletească, de paza gândurilor și de alungarea celor de ispita. Deși este o virtute atât de mare, curăția trupească, neînsoțită de lucrarea celorlalte virtuți, nu ne este îndestulătoare pentru a ajunge în Rai! Dumnezeu ne vrea desăvârșiți! Ne vrea sfinți, să fim în preajma lui, în Raiul pe care L-a făcut din dragoste pentru noi și unde suntem toți chemați să ne bucurăm, pâna la Judecata de apoi, unde vom putea fi chemați la o bucurie și mai înaltă, căci Îl vom auzi pe Hristos zicându-ne cu dulce glas:
„Veniţi, binecuvântaţii Părintelui Meu, de moşteniţi Împărăţia cea pregătită pentru voi de la întemeierea lumii!„
Și cum putem ajunge la aceasta prea înaltă bucurie? Fiind ca fecioarele cele înțelepte, sporindu-ne virtuțile, având trezvia minții, înțelepciune, blândețe, facând milostenie, fapte bune, lucrând astfel porunca dragostei de aproapele, fiind tot timpul în priveghere și dobândind harul Prea Sfântului Duh!
Adică, neîncetat rugându-ne, postind, spovedindu-ne, împărtășindu-ne și fiind mereu pregatiți pentru venirea Mirelui ceresc, cu hăinuța sufletului curată și strălucitoare. Și, mai presus de orice, iubindu-L pe Domnul Dumnezeul nostru, cu toată inima, cu tot sufletul și cu tot cugetul nostru. Iertând și cerând iertare fratelui nostru și iubindu-l, cu toate neputințele lui.
„Nimic necurat nu va intra întru Împărăția cerurilor!„
Ce-au greșit fecioarele cele neînțelepte – cele nebune? Ele nu și-au pregătit din timp undelemn pentru candelele lor, nu au lucrat faptele bune spre a merge în Lumină. Timpul petrecut pe Pământ este scurt și fără de îndoială vom adormi și nu știm când vine Mirele, să ne încununeze sau să închidă ușile în urma Sa, intrând la Nuntă doar cu fecioarele cele înțelepte! Deci:
”Privegheaţi deci, că nu ştiţi în care zi vine Domnul vostru./Aceea cunoaşteţi, că de-ar şti stăpânul casei la ce strajă din noapte vine furul, ar priveghea şi n-ar lăsa să i se spargă casa./ De aceea şi voi fiţi gata, că în ceasul în care nu gândiţi Fiul Omului va veni.” Sfânta Evanghelie după Matei – Capitolul (24,42-44)
Cristina Olaru (Ghenof)
Iartă-mă, Doamne, că m-a necăjit omul și, smerindu-mă el, eu m-am mâhnit. Fratele meu îmi arată greșelile mele – puțina mea răbdare, iuțimea mâniei, repetata cădere din porunca iubirii și, nu în ultimul rând: nesuferita mândrie. Știu că fratele meu e dreptarul pe care mi-l dăruiești, ca să-mi ajute să mă abat din calea răutății. Eu, însă, caut îndreptățiri răbufnirilor mele. Iartă-mă, Doamne, și nu mă lăsa să mă fac numai trup! Fratele meu m-a mâhnit. De luam seama la mine, nu mă mâhneam asupra lui, întristând Duhul Tău, ci căutam să găsesc, în ispita ce s-a ivit, prilejul de a birui răul din mine cu ajutorul Tău. Dar eu n-am stat de strajă inimii mele de lut. Ci am lăsat să intre în ea duhul mâhnirii și să-mi rănească tina sărmană cu încă o învoire cu el. N-am luat seama la mine, nici la duhul ce se apropia de inima mea și nu Te-am chemat in zorii ispitei pe Tine, Cel ce Singur poți să alungi răutatea care dă năvală asupră-mi și poți să mă vindeci de răutatea pământului care sunt. Iartă-mă, Doamne, că acum, iată, inima mea e mâhnită și aproapele mi-e înstrăinat. Ajută-mi să ies din amărăciunea aceasta și împacă Tu gândul inimii aproapelui meu. Dă-mi mie bucuria mântuirii Tale și mângâie inima celui ce m-a rănit. Șălășluiește-Te întru noi împreună cu Tatăl și cu Duhul Tău cel Sfânt și ajută-ne să rămânem în Tine și Tu întru noi și noi unul în altul în Tine, ca să Te bucuri de noi și bucuria noastră să fie deplină. Doamne, iartă pe fratele meu, de a greșit cu ceva. Iartă-mă și pe mine, că eu sunt aceea care l-am poticnit cu răutatea din mine. El doar a pus degetul pe rana inimii mele, precum Tu i-ai poruncit lui să facă și să-mi arate, în felul acesta, ca eu bolesc, deși socoteam că m-am vindecat. Dar iată până unde ține dragostea mea: la prima împotrivire, am și dat bir cu fugiții de pe Crucea Iubirii ce ești. Iartă-mă și nu lăsa răutatea să-și facă locaș, mai mult, în inima mea. Am căzut prea grabnic, dar nu veau să rămân în căderea aceasta, de aceea Te chem cu lacrimi să mă ridici de aici. Alungă mâhnirea ce m-a cuprins. Și vindecă inima fratelui meu ce s-a rănit cu împietrirea din mine. Dă-mi mie, Doamne, dragostea Ta! Oricât știu că-i neasemuit de grea Crucea Iubirii pe care ești răstignit. Oricât aș cunoaște că om sunt și că țărâna din mine mă trage către pământ. Oricât ar durea, ca lama unui bisturiu ascuțit, lucrarea Ta asupra nimicniciei mele în sfințita-Ți muncă de a actualiza în mine chipul Iubirii ce ești… Doamne, Tu știi că, până la urmă, eu am îndragit suferința. Nu am iubit-o de la-nceput. Nu mi-am dorit-o și mult m-am zbătut, să scap din chingile ei. Până când m-ai luminat și-am priceput că răul e-n mine și că suferința e calea prin care pot să mă vindec de iad. Pedagogia Ta divină lucrează mântuirea mea în focul acestor binecuvântate dureri. Cum altfel să faci din mine un om, când eu spun că vreau în Lumina Ta, dar fac răul pe care nu vreu să îl fac, de vreme ce păcatul este legat de mine? De aceea, Strig și eu ca și Apostolul Tău: „om nenorocit ce sunt, cine mă va izbăvi de trupul morții acesteia ?!…” Să nu mă lași, Doamne, să nu-Ți întorci fața Ta de la mine, că Tu ai zis: „Pe cel ce vine la mine, nu-l voi scoate afară”. Și, iarăși, ai zis: “Ceea ce la om este cu neputință este cu putință la Dumnezeu”. Iată, eu vin la Tine, căci mie îmi este cu neputință să-mi vindec inima de răutatea din ea și-i las vicleanului poarta deschisă, prin care să intre nestânjenit. Dar Tu poți să-i închizi poarta inimii mele în nas și poți s-o-ngrădești cu puterea numelui Tău, căci mă dau Ție ca lutul în mâna olarului: să faci din mine vasul pe care Tu îl dorești. Iartă-mă, Doamne, și nu-ți opri lucrul mâinilor Tale cu mine! Nu conteni să-mi trimiți pedagogi care să mă învețe lecția Dragostei care ești și înmulțește prilejurile ca să trec piedicile răutății din inima mea. Curățește-mă, Doamne, de tot noroiul, de toată mocirla din inima ce-Ți dăruiesc. Fă din mine templul Duhului Tău celui Sfânt și casă de rugăciune peste altarul inimii mele de lut. Zidește-mi în temelie o părticică din Sfânta-Ți Jertfă și pironește-mă pe Crucea Iubirii pe care o duci. Dă-mi mie, Doamne, dragostea Ta! Nu cum iubesc oamenii să iubesc, ci precum Tu iubești. Că binecuvântat ești, Doamne, în veci. Amin.
http://cuvantortodox.ro/2012/03/16/rugaciune-pentru-dobandirea-dragostei/
Ție, Doamne, cu dragoste!
O să vă povestesc despre oameni pe care i-am îndrăgit, dar n-am apucat să le spun cât de mult îi prețuiesc! Despre oameni care-au plecat din viață; dintr-a lor și dintr-a mea, fără a fi apucat să le spun cât de mult au însemnat pentru mine! Ajunsese să-mi fie și frică să mai țin la cineva, că nu găseau altă scăpare, decât să dispară în noaptea dintre vieți. Am să-i evoc, în ordinea în care au plecat:
Dl Profesor N. C., inginer și Doctor în Matematică
Este cel care m-a făcut să mă îndrăgostesc de Statistică. Am picat prima dată examenul, dar la restanță, formulele zburdau vesele prin scăfârlia mea, astfel încât, în 12 minute eram deja afară, la colegii mei, care se uitau la mine ca la fata lui Einstein. I-am zis – într-o doară – ca aș vrea să fiu în grupa lui – la el fiind elita studenților. Am fost cu el in excursie de studii prin țară! Nu mai era nici urmă din profesorul sever și scrobit, ci era un minunat coseur, glumeț, tropăiam împreună de-o parte și de alta a globului, vorbind – în autocar – despre lecturile noastre, despre filme și muzică, pentru că noi am fost o generație care-a supraviețuit prin cultură. După ce a plecat la Domnul, la doar 50 de ani, am aflat ce a spus despre mine: “Cristina este un om echilibrat!”. M-a uimit și m-a întristat, pentru că nu am apucat să-i mulțumesc. Dar cuvintele lui m-au ajutat în clipele în care îmi cam pierdeam încrederea că voi realiza ceea ce mi-am propus! L-am condus – toți copiii lui. Îl port însa, de-atunci, în pomelnicul celor adormiți dragi ai mei. Vă iubesc, Domnule Profesor!
Colegul și șeful meu, excelentul inginer D. D.
Plecarea lui a fost tragică și voluntară; devenise sex addicted; nu mai putea controla patima aceea și-i era rușine de fiica lui. Mă retrăsesem demult din serviciu, să-mi cresc pruncii. Dacă am fi putut vorbi cu el…, dar era de-o discreție fantastică în privința vieții personale, deși în rest era deschis, spiritual și foarte vesel. Au trecut ani de-atunci și tot mă doare că nu am știut că bucuria aceea imensă a lui de viață, se luptă cu un monstru vorace și fioros, care l-a împins în prăpastie. Ai milă, Stăpâne și de acest nefericit rob al Tău, care nu Ți-a cunoscut bunătatea și dragostea!
Primul meu părinte duhovnic – Părintele Stelian
A plecat la 52 de ani! Era un om frumos, vorbăreț, popular și iubitor, puternic atașat de comunitatea din micuțul nostru sat! Era foarte mândru de noi – tinerii care făcuserăm o facultate, două, trei! Mi-l amintesc pe el și pe doamna preoteasă, când au venit la noi: 22 de ani, incredibil de frumoși, moderni, aterizați într-un sătuc cu mentalități de pe vremea lui Pazvante! Eram atât de fascinată de doamna preoteasă și de niște pantofi ai ei cum nu se mai văzuseră alții pe Izvor (străduța-sat, în care am locuit până la 18 ani, când mi-am întins aripile spre alte zări), încât mi-am promis să învăț și eu, să pot evada din lumea aceea cenușie, iar apoi, de voi mai dori, să mă întorc într-o zi și să învăț și alți copii să zboare! Nu m-am mai întors! Una dintre ultimele amintiri despre el și doamna preoteasă – erau inseparabili în mintea mea – este de la un hram, unde eu am făcut mâncarea pentru preoți, cu încă două doamne și cu tatăl meu! S-au bucurat că am ajuns o gospodină, o soție și o mamă atât de bună 🙂! Iar ultima amintire este din biserică…! Era atât de ciudat că îi auzeam vocea – o înregistrare a Sfintei Liturghii -, iar el era plecat dintre noi!
Doctorul Ioan Ladea
Poate cel mai demn și mai determinat om pe care l-am cunoscut! La nici 13 ani a fost arestat, anchetat într-un proces ce incrimina cuiburile legionare şi închis la Târguşor, pentru reeducare. A fost eliberat apoi, din lipsă de probe. Fiind in anul V la Medicină în Cluj, este din nou arestat, anchetat bestial şi închis la Aiud, timp de 3 ani, care pentru el au echivalat „cursurile” unei înalte Academii Morale. A terminat Medicina si s-a îndrăgostit de limba chineză veche si a pătruns în tainele Acupuncturii, devenind unul dintre marii specialiști ai țării și vindecând cazuri fără speranță prin medicina alopată. Format la şcoala lipsei de compromis a închisorilor, s-a alăturat în 1977 mişcării de protest, iniţiate de Paul Goma. A urmat o nouă arestare, desfacerea contractului de muncă…!
Acest om m-a tratat timp de vreo 6 luni; am fost la el aproape în fiecare zi. Am avut privilegiul de a purta mici conversații cu el, cât îmi punea acele. Când – peste ani – am mers la alt acupunctor, mi-au țâșnit lacrimile din ochi la primul ac! Toată durerea, pe care-o ascunsesem bine sub carapacea uitării, a izbucnit, sinceră și proaspătă, ca în prima zi! Doctorul Ladea era un om fascinant: un urs bărbos, înalt și voinic, care băga spaima în paciente, pentru că le spunea că se răsfață, îmbolnăvindu-se, pentru a atrage atenția soților lor! Eu râdeam. Copiii mei se jucau cu copiii lui, soția lui ne făcea moxa – eram o mică familie.
Dar într-o zi, mi s-a pus și mie piticul și nu m-am mai dus! Nu-mi amintesc cu ce reușise „să mă supere”. Am auzit apoi că este internat, bolnav, dar nu m-am dus la el, „să nu-l deranjez”! Așa făcusem și cu dl. profesor C. și-au plecat amândoi, fără să fi apucat să-mi iau rămas bun, fără să le fi spus cât de recunoscătoare le sunt, cât de mult a contat pentru mine aprecierea lor, cum c-ar fi ceva de capul meu!
Voi să nu lăsați să treacă acel moment în care puteți spune cât de important este un om pentru voi, înainte de a fi prea târziu! Și nu vă mai supărați unii pe alții pentru fleacuri! În fața veșniciei, nimic nu mai pare atât de grav și important, încât să merite să rupeți o legătură plină de afecțiune, fie ea prietenie sau dragoste.
Părintele Paisie Costandel de la Mănăstirea Secu…!
Cel mai scump și drăguț Părinte pe care l-am cunoscut! Era bătrâior și bolnav: de fapt, în spital l-am cunoscut! Când mi se făcea dor de el – de la o zi la alta, chiar -, fugeam și la 10 noaptea la el! Am fost o singură dată așa de târziu și vă spun de ce; îi plăceau ouăle fierte moi și spunea că numai eu le reușesc; urma să intrăm în Postul Paștelui, iar eu în ziua Lăsatului de Sec avusesem treabă și nu-i dusesem ouțele și știam că-n post nu mai mănâncă! Și-am dispărut ca o cometă, pe lângă soțul meu uluit…! Era totul închis, încuiat la spital, dar eu am iarba fiarelor și am ajuns la el! Ochișorii lui mari și mirați, fuseseră de curând operați. A rămas uimit să mă vadă; i-am dat ouțele moi ca unui copil, cu lingurița și îi ștergeam bărbuța rară și asimetrică! Atât de mult mă bucură amintirea aceasta, atât de caldă și dulce este pentru mine icoana părintelui meu drag! Mi-a mărturisit că se teme de moarte, că se teme că nu s-a mântuit, de fapt și cumva mi-a pus Dumnezeu în gând cuvânt bun și potrivit să-l întăresc – eu, nevrednica! De la el mi-au rămas multe învățăminte, dar cel mai important este acesta: SĂ NU MINȚI!, oricât de mult te-ar costa! Dumnezeu este Adevărul, iar prin minciună te îndepărtezi de El! Iar amintirea cea mai puternică: aveam nevoie de bani pentru o consultație; părintele îmi dăruise o carte și mă tot întreba dacă am citit-o! Am început s-o citesc și, ce să vezi, între pagini erau exact banii care-mi trebuiau pentru consultație! Mi-a lăsat prietene dragi, printre cele care-l vizitam cu dragoste, amintirea unei delicateți de nespus și cuvântul de folos că ne mântuim doar unii prin alții, adică nu ne rugăm doar pentru noi, pentru familie și prieteni – asta e firesc -, ci și pentru dușmani, pentru toată zidirea! Dumnezeu să te ierte și să te orânduiască în ceata Drepților și chiar a Sfinților Săi! Să ne vedem la Rai, Părinte drag! Că pentru rugăciunea Sfinției Tale, poate voi vedea și eu măcar vopseaua de pe ușă !
Iar Părintele Iustin Pârvu a fost și este bătaia inimii mele; pentru mine trăiește în continuare, doar că într-un alt plan de existență!
Despre el, am scris anterior în revistă!
https://multumesc.mobi/2014/06/14/abia-acum-te-plang-parintele-meu-drag/
Îi mulțumesc bunului Dumnezeu pentru tot ce am trăit și am simțit. După cum vedeți, dragostea nu este doar senzualitate; ceea ce durează în timp, este prietenia, calitatea umană a celui iubit, ajutorul primit de la el, aprecierea lui sinceră, care se suprapune peste miile de mesaje descurajatoare, primite de-a lungul vieții. Chiar sinceritatea brutală, privirea lucidă, dar plină de omenie, umorul și ironia tandră, care îndulcesc amărăciunea avertizării asupra faptului că suntem pe un drum greșit, sunt calități ce-și vădesc, în timp, aurul ascuns sub zgura neplăcerii de moment.
Peste oricât de mult timp, când e adevărată,
„Dragostea nu cade niciodată!” – Epistola I catre Corinteni a Sf Ap Pavel (13.8)
Cristina Olaru (Ghenof )
Articolul a apărut în „Cronica Veche”, nr. 2(37), februarie 2014, la pagina 4.
Revista o puteti descarca direct de pe site: http://cronicaveche.wordpress.com/
Sticlete ce zboară în borcanul adânc cu apă
Întrecere între păsări exotice la zbor acvatic
Un colibri cu aripi tăiate se îneacă în nectar…
Linişte!
Fluturi se nasc din cadavre vechi de păuni mirositori
În mijlocul Orangeriei ţi-am pregătit masa albă
scaun cu spătar din pene de păun alb
covor de lavandă proaspăt cosită
şi eu te aştept cu doi canari în palmă
În această seară scoatem ce-i mai bun din noi
în această seară iubito…
muşchi crud din pulpa-mi fierbinte
aşezat pe muzică de Bach
şi coaste uscate de fazan auriu
înecat în suc de portocale
Iubito, în această seară nu dansăm…
să nu ne luăm zborul printre fluturi
Doar stăm…
doar prindem rădăcini printre lavandă
şi devenim copaci pentru păsări aproape înecate
şi fluturi iubitori de carne.
Doar noi şi Bach
şi fluturi
şi penele uscate.
Alexandru Povarnă
Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, pentru rugăciunile Preacuratei Tale Maici, auzi-mă pe mine, nevrednica roaba Ta (numele). Doamne, în milostiva Ta stăpânire sunt copiii mei (numele): miluieşte-i şi mântuieşte-i, pentru numele Tău. Doamne, iartă-le lor toate greşalele cele de voie şi cele fără de voie pe care le-au săvârşit înaintea Ta. Doamne, povăţuieşte-i la calea cea adevărată a poruncilor Tale şi luminează-le înţelegerea cu lumina lui Hristos, spre mântuirea sufletului şi tămăduirea trupului. Doamne, binecuvântează-i în casă, la şcoală, pe drum şi în tot locul stăpânirii Tale. Doamne, păzeşte-i sub acoperământul Tău cel sfânt de glonte, de sabie, de otravă, de foc, de molimă şi de moartea năprasnică. Doamne, apără-i pe ei de toţi vrăjmaşii cei văzuţi şi cei nevăzuţi, de toate necazurile, relele şi nenorocirile. Doamne, tămăduieşte-i de toată boala, curăţeşte-i de toată întinăciunea şi uşurează-le pătimirile sufleteşti. Doamne, dăruieşte-le harul Duhului Tău Sfânt spre viaţă îndelungată, sănătate şi curăţie, întru toată buna credinţă şi dragostea, în pace cu cei de aproape şi cei de departe. Doamne, înmulţeşte-le şi întăreşte-le puterile minţii şi ale trupului, pe care le-au primit în dar de la Tine, binecuvântându-i, dacă va plăcea înaintea Ta, spre viaţă de familie evlavioasă şi naştere de prunci cinstită. Doamne, dăruieşte-mi mie, nevrednicei şi păcătoasei roabei Tale (numele) binecuvântare părintească pentru copiii mei, care sunt robii Tăi, în vremea cea de acum a dimineţii (zilei, nopţii), pentru numele Tău, pentru că împărăţia Ta este veşnică şi atotputernică. Amin.
vine iubirea pentru cuvinte
lucruri simple, mult fragmentate
de atenţie colosală
– respect sădit în noi
pentru călcarea primejdioasă
pe picioarele neştiinţei
prin pântece, graniță
prin ugere
fără raniță
vine iubirea de cuvinte, absurda, faimoasa,
bastarda, spăimoasa, alăptând
cu presus de frumoasa
aplecare într-o lume trăind ascunsă,
foarte aproape, ca discretul vecin
căruia i se vede în fiece dimineaţă
doar spatele, aşa cum se depărtează grăbit
să nu întârzie la serviciul
discret şi divin
vine iubirea cuvintelor, iubirea, vine peste pleoapă, vedere
la zicerea prea şchioapă
carne de trestie
scriind aşteptări lungi – ochi de pisică
furând fosfor din lună,
mişcare de la întuneric
şi haţ ! – privirea agaţă
şoarecii alergând să împuţineze festinul regal
păienjenii aşteptând
strălucitele înţelegeri de astre
sihastre
torc cu clei
iscusita aţă
vine, îmbracă aer înalt, vine, se pune cruciş
curmeziş, bate război
tăcere, obligatoria tăcere,
dar nu se poate intra gol:
fără mustrare prinde o hermină,
lumina felină, noroiul arată-i pe cale, teama ta de întinare
umilinţă blândă – niciodată inorogul nu va intra în poiană
câtă vreme sânii iubitei nu s-au ascuns
în spatele inimii noastre, ca pentru o stranie alăptare
vine iubirea, vine cuvântul, zicerile grele
vin, îmbătare de cel nespus
de jos, de din sus
uite, tac îngerii
să vadă, omule
ce pom de înţelegere
ce sămânţă de dregere
dăruieşti văii plângerii
şi ah ! sărutul, o, sărutul mult-aşteptat
beatus – beat
dărâmand, ştrengar,
uriaşul castel de cărţi de joc
doamna dreaptă a săbiilor
taie inima tuturor zodiilor
vine, vine iubirea pentru cuvânt,
loc fără nume pentru numele sfânt…
Alex Amarfei
(doamna gravitaţie privită eliptic; însuşi
timpul golit de, umil, însuşi omul )
o, e-apusul rupt în teme; clivatele cărnuri mi-s
înnodate trup de suflet, nerv cu sânge, ochi în vis
şi încercuirea tainei izgonind din paradis
cere piatră ţintuindă şoapta ta, semiramis…
car albastru cu mari coase ce scurtează de picioare
regii cei vrăjmaşi pe câmpul alergând sub grele oase
roţi de soare dă spre jertfă, cu miez greu spre ochi ce plânge
ca să nască frumuseții fier pentru jertfelnic sânge
şi din orizont de vremuri, cu fuiorul greu de fire
părul tău, cu noapte, razei, flutură spori cutezării
de-a săra adâncuri vaste, adaos de gânduri mării,
de-a-ndemna la sân cuminte licornii spre adormire…
blând şi cald, priviri furişe luminează diamantul
înflorind pe sărutarea buzei tale, care-ntoarce
din pădure spre oceane lemnul veşted de ferigă
şi-n clepsidra ta măiastră clipă suspendată-l toarce
– cuvântare de genune încrustând cu ger neantul
şi înspre grădini de rugă aurind a sa verigă
mereu flori şi nestemate înflorind pe-amare curgeri
inversate, înnodate, timp de nimb, verb de idee;
curţi cu ziduri smălţuite din cer nou îşi fură carnea
dinapoi şi dinainte parcelor, aprige smulgeri;
se îngroapă sens în lucruri, lacătul seduce o-cheie…
te râvniră astronomii, ca în geometrii abstracte
să îngroape şi să-nvie răsuflarea ta jertfită;
pat de somn, macat de veghe, pernă de priviri compacte
au voit să–ţi rostuiască pentru marea neodihnă
şi-i ucise neputinţa zugrăvită înlăuntrul
casei melcului ce-ţi poartă fulgerată zestre-n spate;
ochii lor cosiţi făcură în grădina ta cea crudă
strat de iarbă, spre foşnirea armoniilor furate…
cărnurile spânzurate-a filosofilor, ce verbul
arcuiră spre lumină, şi se frânseră în jocul
valurilor de uimire, când la sân legănai locul
alăptat de bezna tainei care-ţi rourează herbul,
stau, pe pajişti de-amorţire, diafan eviscerate :
violet de spline, purpuri ale inimilor rupte,
verdele senin al fierii, aurul măduvei supte
de din oase îi înalţă templu vegetal durerii …
nu e geometrie ! nu sunt crez, nici sens pentru cuvinte ;
eşti în lucruri, şi-n privire, şi în ochi, şi-n nerv, şi-n minte
şi-ndărăt te tragi din ele oriunde-am privi-nainte;
nu ne dai trup pentru-apusul scufundării în tăcere,
nu cumva, lovit de dânsul, trupul tău, de ere veşted,
să ţâşnească în explozii, să ne înflorească-n creştet
nova dalbă a iubirii, cu întunecata-i miere de trăiri!
tremură veşnic
ireala promisiune-nfiptă-n idealul sfeşnic …
doar în noi stă neclintită, verbul când privim, e fixă,
iar de-l aruncăm afară, ne cufundă în eclipsă…
căutam rostul de taină, ce setoasei tale lipse
povârni jocul şăgalnic către dulcile elipse;
nu-l găsii, ca să mă mângâi de sărutul singuratec
al fiinţei cu-a sa haină pe altarul tău noptatec
ce, în picurări de clipe, stalagmite dăltuieşte
peşterilor vii în care temniţi îşi pecetluieşte
demonul, ce spre iubirea sinelui pe toţi îndeamnă…
şi-amărât de-nţelepciune şi ştiind că toate vane-s
mi-am pus anii ca adaos la osânda lui: johannes!…
Alex A
Fugi de mine
Ia-mă cu tine să fug şi eu
de mine!
În suflete cangrenate locuim
din noapte în noapte.
Sunt ca o peşteră nelocuită
Şi peste tot văd găuri părăsite,
deşert şi o mare sărată
în care toate animalele de pe Arcă
plutesc… în derivă
moarte.
-De-ai da drumul la ploaie
să se inunde culisele
şi să răsară trandafirii,
apa să devină dulce
şi trupurile uscate din piele şi oase
să se umple cu …
Umbre
de aripi
şi miros
de îngeri!
Ia-mă cu tine şi lasă-mă
să rămân singur şi uscat
printre trupuri
arse
acoperite
de umbre
şi
miros
de…
inimi cangrenate
uitate.
Alexandru Povarnă
Îngăduie, Doamne,
Pentru robul Tău nevrednic
O clipă de somn.
Îţi cer, Doamne,
De-mi vei îngădui,
În fiecare zi
Câte-un ceas, doar un ceas,
Să mă cobor de-aici
În ţărâna sfântă.
Auzi, Doamne,
Cum şuieră vântul
Printre oasele mele albe.
Îngăduie,
Oh, îngăduie, Părinte!
Liviu Oprică
Valuri de patimi mă împresoară; mare necaz şi strâmtorare îmi umplu sufletul o, întru-tot Sfântă Maică, linişteşte sufletul meu cu pacea Fiului tău şi alungă deznădejdea şi întristarea sufletului meu cu harul Său.
Potoleşte furtuna păcatelor mele care mă frig precum un vierme în foc şi stinge-i flăcările.
Umple-mi inima de bucurie, Preacurată Maică şi împrăştie ceaţa nelegiuirilor mele de la faţa mea, căci acestea mă împresoară şi mă tulbură.
Luminează-mă cu lumina Fiului tău. Sufletul meu se simte sfârşit; totul îmi este greu, chiar şi rugăciunea.
Iată-mă, rece ca piatra. Buzele mele şoptesc o rugăciune, dar inima mea nu tresaltă. Necazurile m-au împresurat de pretutindenea.
Topeşte gheaţa din jurul sufletului meu şi încălzeşte-mi inima cu dragostea ta. Nu-mi pun nici o încredere în apărarea venită de la oameni, ci îngenunchez dinaintea ta, o, Prea Sfântă Maică şi Fecioară. Nu mă alunga de la faţa ta, ci primeşte rugăciunea robului tău.
Tristeţea m-a cuprins. Nu mai pot răbda năvălirile diavolilor. Nu am nici o apărare; nici nu aflu loc de refugiu, om nenorocit ce sunt. Sunt pururea biruit în lupta aceasta şi nu am altă mângâiere decât în tine, Preasfântă Maică.
O, nădejde şi apărarea tututror credincioşilor, nu trece cu vederea rugăciunea mea. Amin.
Prea Sfântă Maică a lui Hristos, Prea Curată, Prea Binecuvântată Maică a lui Dumnezeu, vezi cum satana mă izbeşte precum valurile mării lovesc corăbiile!
El mă urmăreşte ziua şi mă tulbură noaptea.
Nu am pace – sufletul meu se pleacă – duhul meu se cutremură.
Grăbeşte, Prea slăvită Maică şi mă ajută!
Roagă-L pe dulcele Domn Iisus Hristos să aibă milă de mine şi să-mi ierte păcatele pe care le-am săvârşit. O, Preasfântă Maică a Domnului nostru Iisus Hristos, bunătatea ta cea plină de iubire este nesfârşită şi este cel mai mare vrăjmaş al puterilor iadului.
Chiar atunci când cel mai mare păcătos cade în străfundurile iadului, împins de forte diabolice, dacă acesta strigă către tine, tu eşti gata să-l eliberezi din legăturile iadului.
Slobozeşte-mă şi pe mine. Priveşte cum satana vrea să mă facă să mă împiedic şi să-mi zdrobească credinţa, dar eu îmi pun toată nădejdea în Domnul.
Slavă ţie, ceea ce eşti mai cinstită decât Heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât Serafimii. Amin.
Alcătuită de Sfântul Nicolae Velimirovici
„- Pescăruș Maynard, ai libertatea să fii tu însuți, cu adevarat aici și acum!
„- Vrei să spui că pot sa zbor?”;
“- Iți spun că ești liber!”
(Richard Bach – Pescărușul Jonathan Livingstone)
Este o temă atât de vastă, că-ți trebuie un curaj nebun să mai adaugi ceva la ceea ce s-a scris, pentru că a preocupat omenirea dintotdeauna! Dar, Îl rog pe Dumnezeu să mă lumineze să găsesc cuvântul potrivit, Maica Sfânta să îmi dea sporirea minții și să mă ajute la slujirea spre care arde inima mea! Doamne ajută!
În Limba Română, etimologic, noțiunea de Libertate vine din latinescul Libertas – libertate (civică, politică, în vorbire).
Romanii aveau și o zeiță omonimă a libertății!
În limba greacă, cuvântul Eleftheria cuprinde toată paleta de sensuri a libertății:
– independența – față de o persoană sau situație
– care nu depinde de nimic altceva
Anticii aveau chiar sarbători ale libertății:
Am găsit o definiție simplă a Libertații: „stare a unei persoane, care se bucură de deplinătatea drepturilor politice și civile în stat; stare a unei persoane, care nu este supusă nimanui”. S-ar putea face un sinopsys de definiții, dar nu acesta este rostul scrierii de față!
Libertatea – categorie filosofică:
Câteva repere istorice:
Spinoza: afirmă că „totul este determinat de necesitatea naturii divine, ceea ce pare să nu mai lase loc pentru libertate„, dar mai spune și că: „un lucru este liber când acesta există prin simpla necesitate a naturii sale și nu este determinat să acționeze”
El conchide că singurul absolut liber este Dumnezeu, deoarece se autodetermină în totalitate.
Sartre: exponent marcant al existențialismului – îl voi lăsa să își definească singur conceptul despre Libertatea umană:
„Esența omului este libertatea de a alege. Omul este condamnat să fie liber, își alege libertatea, esența, și-n aceasta constă mareția, disperarea și neliniștea lui.„;
„Suntem singuri, fără nicio scuză şi responsabili pentru tot ceea ce facem„;
„Ideea pe care n-am încetat niciodată s-o dezvolt este aceea că, la urma urmelor, individul este responsabil totdeauna de ceea ce s-a făcut din el, chiar dacă el nu poate face nimic altceva decât să-şi asume aceasta responsabilitate”
„Libertatea constă în a privi drept în față situația în care te-ai pus de bunăvoie și în a accepta toate responsabilitățile ce decurg din ea„.
„A fi liber nu înseamnă să faci tot ce vrei, ci să ştii că poţi să vrei”.
„Libertatea nu este un fel de putere abstractă pentru a depasi condiția umană, ci este angajamentul cel mai absurd și mai inexorabil …„
-În Filozofia Politică, avem opiniile lui:
– libertatea de conștiință
– libertatea de exprimare
– libertatea de a alege un stil de viata
– libertatea de asociere liber consimtita
Mill dezvoltă principiul că fiecare individ este liber să facă ce dorește, atâta vreme cât nu încalcă libertatea altui individ și că societatea nu trebuie să se amestece în sfera libertații individuale, (nici chiar în situația în care individul iși face rău), imixtiunea ei având consecințele urmatoare, din punct de vedere utilitarist:
– uniformizarea
– stoparea dezvoltării individului
Pentru Isaiah Berlin, conceptul de libertate politică îmbracă doua forme:
Libertatea voinţei:
Problema libertăţii de voinţă se înscrie în disputa dintre cei ce susţin liberul arbitru şi cei cu vederi deterministe.
Omul liber este și responsabil, astfel:
Responsabilitatea cere să îndeplinești două condiții esențiale:
Deci, exercitiul Libertătii presupune responsabilitatea pentru actele noastre voluntare.
În literatura morală, cauzele pentru care actele noastre voluntare ar putea fi împiedicate sunt:
Marc Oraison spunea: „Omul este, prin excelență, ființa care suferă de frică„.
Frica este o emoție primară, deci o stare emotivă cu care ne naștem, emoție care poate înrâuri hotărâtor reacțiile organismului pe latura exterioară (de execuție), având o mare influență asupra voinței.
Dupa cauzele care o provoacă, frica poate fi:
După gravitatea ei, frica poate fi:
Dar cel mai mult frica resimțită depinde de structura sufletească a persoanei, în special de structura ei emotivă, de dispozițiile temperamentului ei. De aceea, același pericol real sau imaginar, poate da naștere la frică grea sau frică ușoară. Desigur, diferențierea se face și în funcție de vârstă, sex, cultură, etc.
Deși ele sunt acte voluntare la început, prin repetare îndelungată, se fac fără a mai participa controlul conștient. Deprinderile rele se câștigă în mod conștient, de aceea nu pot fi considerate piedici în calea libertății, deoarece subiectul a întărit în mod liber, voluntar, voința sa rea.
Și de aceea, nici responsabilitatea pentru unul și același act, nu poate fi identică.
Există o Responsabilitate Existențială, exprimată prin răspunsul personal al omului la întâmplările de viață cu care se confruntă.
Viktor Frankl – părintele Logoterapiei și Analizei Existențiale – spunea:
„A fi om inseamnă a decide de fiecare dată ce să faci cu tine însuți, asta însemnând să-ți asumi responsabilitățile propriilor acțiuni și conduite„.
Tot el spunea că: „Motivat de voința de sens, omul, în fața condiționărilor de orice fel, recunoaște în ele probleme de rezolvat și sarcini de îndeplinit pentru propria-i formare„.
O altă categorie este cea a Responsabilității Morale, în legătură directă cu conștiința morală prezentă la om. Această conștiință morală presupune existența conștiinței psihologice; în absența discernământului psihologic, nu putem vorbi de o conștiință morală.
Conștiința psihologică sau conștiința de sine este o expresie forte a persoanei, care se percepe pe sine ca fiind unică și irepetabilă, dar aceasta în dinamica evoluției ființiale, vizând o armonioasă creștere de sine, prin interacțiunea dintre stimulii externi și tendințele interne ale subiectului.
Conștiința morală este expresia superioară a conștiinței de sine; în expresia ei maximă fiind – în raportul ei cu Dumnezeu, cu valorile absolute – Conștiința Morală Religioasă.
În concepția creștină, Libertatea omului are nevoie și-L are ca garant pe Dumnezeu, care are Libertatea Absolută, a armonizării totului. De aceea libertatea omului este îngrădită în soroacele timpului său finit. Doar Libertatea Lui nu este îngrădita de nici un hotar de timp, ci întrucâtva chiar de libertatea omului, pe care Dumnezeu nu i-o încalcă nici măcar pentru a-i face un bine, fără a-I fi cerut prin rugăciune. Deci rugăciunea este Calea de comunicare cu Dumnezeu, prin care omul Îi încredințează Libertatea sa. Sensul pozitiv al libertății este alegerea de a crede în Dumnezeu sau a fi ateu, deci credința este o decizie a libertații, lăsată omului. Dumnezeu nu intervine în această decizie, de aceea și responsabilitatea noastra față de alegerea facută este maximă.
Iisus părea neputincios pe Cruce, când de fapt își ascundea Atotputernicia slavei Sale, rezervată celei de-a doua veniri, când deciziile negative ale libertății omenești nu-I mai sunt stavilă. Atunci acestea nu mai au îngăduire și nu mai este putiința de îndreptare pentru om.
Libertatea omului cu libertatea lui Dumnezeu, stau în același rapot ca Timpul și Eternitatea.
(Va urma)
Cristina Olaru
Desigur că acolo.
Acolo, aripa devine zbor, iar
Acea zi e întoarsă spre noapte
De o singură mișcare a unui singur pol
Dintre noi și acolo.
Libertate măiastră vorbindu-mi la ureche
Cu șoaptă întoarsă spre întoarcere
De grai
Ajunge oare limba?
(mi se șoptește: trece)
Mihai Nistor
Putem marca în starea întâia a psalmului 118 multe feluri cum sufletul este incitat să parcurgă simultan mișcări fine, discrete, și puternice, evidente. Un exemplu fin poate fi trasat între un verset de la începutul psalmului – ”în calea mărturiilor Tale m-am desfătat ca de toată bogăția” este mărturisirea de început – care pune o bogăție ipotetică mai jos decât aprinderea luminii pocăinței în conștiință și versetul final al stării: ”bună-mi este mie legea gurii Tale mai mult decât mii de comori de aur și argint”, și anume, chiar și actualizarea bogățiilor și chiar dobândirea de la sine putere a echivalentului sufletesc al comorilor (calități individuale care aduc strălucire în lume) nu echivalează relația personalizată cu Dumnezeu. Astfel, sugestia discretă este că, deși ambele versete se referă la a nu pune valorile exterioare înaintea celor lăuntrice, de la mărturiile din versetul de început (legea moștenită prin învățătură) la ”legea gurii” este distanța între literă citită, însușită din exterior și legea care vorbește natural dinăuntrul sufletului, aceasta din urmă fiind cea care, restaurând firescul, gonește patima. Această interiorizare a legii, de la voce exterioară acceptată de conștiință la voce a conștiinței insuflată de Dumnezeu Însuși, este de fapt fructul despătimirii. Ea produce o mișcare puternică, a inimii, adică a omului lăuntric în trezire, de la ”lipitu-s-a de pământ sufletul meu, viază-mă după cuvântul Tău” la ”închegatu-s-a ca grăsimea inima lor, iar eu cu legea Ta m-am desfătat”, adică, de la starea smerită a inimii abia ieșită din patimi, pentru care nicio scăpare nu e cu putință decât prin auzirea cuvântului vieții, la starea în care vocea inimii este sinergică vocii conștiinței și inima vorbește ca și cum Dumnezeu Însuși mlădiază legea după sufletul credinciosului. Aceasta este de fapt starea dobândită de marii păcătoși care s-au pocăit sincer, stare inaccesibilă învățătorilor de lege fățarnici, care socotesc că se mântuiesc din faptele proprii sau după vreo înțelegere subtilă, rezultată din gnoză și diferită de a păcătosului. În această stare, coborârea la inimă prin smerenie naște urcarea vocii la Dumnezeu. În același timp, acest urcuș se naște și renaște firea umană după chipul sfintelor pătimiri ale Mântuitorului, și anume ”lipitu-s-a de pământ sufletul meu” înseamnă și că sufletul Lui Iisus Hristos S-a lipit de pământescul nostru și a suferit moarte pentru patimile omului pământesc, fiind înviat de asemănarea desăvârșită cu dumnezeiescul, restaurată nu prin forță ci prin mărturia Duhului. În contrapondere – așa cum grăsimea rece este solidă și fără o feștilă și foc nu poate lumina, inima păcătosului se află în imposibilitate de a lucra cele necesare luminării sinelui. Legea ca o feștilă a candelei și căldura ostenelilor sinergice cu lucrarea mântuitoare sunt cele care ”înmoaie” sufletul și fac arderea pentru cele sfinte posibilă.
”Istovitu-s-a sufletul meu de supărare, întărește-mă întru cuvintele Tale” este o expresie care denotă două înțelegeri profunde: a limitei dată de patimi și a limitei dată de neînțelegerea desăvârșirii după asemănare. Psalmistul arată că, până nu se împotrivește răutății cu toată puterea disponbilă (latura cantitativă), sufletul nu are nici măcar șansa să discearnă puterile proprii de cele trupești, trăind în amestec anomic de porniri. Așa cum o herghelie de cai, dacă nu aleargă cu maximă viteză, nu poate deosebi ”la grămadă” campionul de calul de rând, nici puterile sufletești nu pot osebi pe cele guvernate de pronia și arătările divine de cele grosolane și supuse veacului și materiei, până nu depun toate ostenelile necesare la intensitățile necesare. Dar chiar și această stare este limitată de o latură calitativă: omul ajutat doar ca dinafară de intervenția divină proniatoare și revelatoare este tot prizonier al zilei a șaptea, al veacului, al lumii. Acest fapt abia aduce conștiința că sufletul însuși, chiar nepătimaș, este în stare de profundă nedesăvârșire, într-adevăr, nu absența păcatului, ci numai prezența personală a Lui Dumnezeu putând împlini sufletul. Nu Dumnezeu lipsește a acorda ceva omului după nevoi, ci omul, incomplet, nedesăvârșit, amputat de păcatul adamic de la scopul însuși al vieții, nu are cu ce întâmpina harul care să ne ajute să depășim condiția de om sub vremuri. Avem aici, încă în starea întai, sămânța stării a doua, mai avansată, în care sufletul caută pricinile dumnezeiești ale mântuirii, depășind neliniștile obișnuite pentru trup, apăsarea lumii și lumescului și împotrivirea din neascultare la lege. Folosirea expresiei la plural – ”cuvintele Tale” denotă că lucrarea sufletului este încă în împrăștiere, nu percepe Cuvântul ca Unul-născut, ci doar cuvintele izvorâte din Cuvânt, adresate deosebit stărilor sufletului aflat ca o turmă de oi în rătăcire, trebuind chemate fiecare deosebit și fiecare după numele ei.
Alex Amarfei
Complexitatea psalmului 118, care alcătuiește cea mai mare parte a slujbei miezonopticii, este de așa natură încât putem să-l comparăm cu o sită a minții, însă una vie, care nu numai că ar cerne grăunțele vieții gândite de lucrurile trecătoare, ci dă și sens acestora potrivit cu trecerea de la cele pământești la cele cerești. Mai mult, ca peste tot în psalmi, găsim înțelesuri multiple în aceeași exprimare, cu alte cuvinte, care leagă mintea în rugăciune de mai multe realități omenești și dumnezeiești împreună și în sinergie. Fericitul Teodoret arată că psalmul 118 face cea mai completă nuanțare a exprimărilor legii vechi, numind pe acestea în mod deosebit: poruncă, lege, îndreptare, judecată, mărturie, la singular și la plural. Față de aceste cinci subiecte sufletul are mișcări care denotă toate nuanțele, și cere de la Dumnezeu mișcări corespunzătoare nevoilor și neputințelor sale, de la cea mai grosieră și exterioară manifestare, la cea mai înaltă și subtilă, de la cea mai slabă la cea mai intensă etc. Amestecul puterilor rele în suflet este subtil delimitat și în același timp arătat ca pricină a pocăinței. Puterile sufletești umblă (se mișcă), păzesc, lucrează, caută, laudă, învață, ascund, binecuvântă, rostesc, cugetă, cunosc, trăiesc, desfată, își amintesc, aprind, stau (șed), lipesc, vestesc, înțeleg, se istovesc, aleg, aleargă, doresc, răspund, nădăjduiesc, vorbesc, cugetă, ridică, smeresc, se mâhnesc, cântă, se topesc, se sfârșesc, iubesc. Există și calități definite negativ, în lipsa unui termen adecvat: a nu se rușina (că a păzit îndreptările), a nu se tulbura (să păzească poruncile). Puterile rele nedreptățesc, se înfășoară ca funiile, ocărăsc, batjocoresc peste măsură, lucrează fărădelegea, defaimă, stau la clevetire (de remarcat că a sta pe loc este un atribut divin în lumea sufletului, dar puterile rele pot mima starea pe loc pentru otrava clevetirii). Acțiuni primite sau așteptate de la Dumnezeu: a nu părăsi, a deschide, a nu lepăda, a învăța, a răsplăti, a nu ascunde, a certa, a blestema (pe cei răi, adică, în înțelesul ascuns al psalmului, pe diavoli), a îndepărta (răul de la suflet), a sfătui, a da viață, a întări, a milui, a nu rușina, a lărgi, a așeza (întemeia), a înțelepți, a povățui, a apleca, a întoarce, a împlini, a aminti, a mângâia, a milui, a face, a zidi, a înțelepți, a smeri, a ajuta, a fixa (permanentiza). Fiecare din aceste acțiuni (și nu am enumerat pe toate) are înțelesuri de la imediat la veșnic și de la superficial la profund. Încă mai importantă decât acestea este plasarea subiectului prezumat al frazelor într-o situație tranzitivă: cel care vorbește ar putea fi sufletul Psalmistului, al cititorului, sau Dumnezeu Însuși. Astfel, un părinte din Pateric, întrebat cine este cel care spune în psalm ”părtaș sunt cu toți cei ce se tem de Tine și păzesc poruncile Tale” tâlcuiește: Duhul Sfânt este Cel care zice. Acesta este, pentru omul obișnuit, poate cel mai important mesaj al stării întâia, și anume că, deși omul încovoiat de păcate nu poate primi Duhul Sfânt în formă sensibilă, participarea la porunci cu conștiința că ele sunt cu adevărat mărturisire dumnezeiască pentru om duce la primirea împărtășirii cu Duh Sfânt în formă gânditoare, inteligibilă, și aduce promisiunea vieții veșnice pentru că acela care se învrednicește de ea, deși nu a cunoscut pe Dumnezeu față către față, se face cunoscut Lui cu intimitatea sufletului. Dimpotrivă, cel care nu își modelează conștiința după mărturisirea că doar respectarea poruncilor cu referire la Dumnezeu, nu la minte și înțelegere omenească, aduce de-circumscrierea omului din propria condiție, riscă să își ia plata doar în veacul actual și să rămână necunoscut Lui, nu în aceea că nu ar fi omniscient, ci că refuză să numească ale interiorului nostru cele pe care noi înșine, din aplecarea spre vanitate și egoism, le facem de fapt periferice. ”Niciodată nu v-am cunoscut pe voi” amenință egoismul nostru ca un uriaș paradox: chiar dacă cineva ar scoate demoni și ar întoarce pe mulți la credință cu minuni, dacă face acestea fără a mărgini pe Dumnezeu în sine pentru ca Dumnezeu să-l scoată din circumscrierea propriei vieți, acest om va rămâne tranzitiv, nu va afla odihnă, nu va putea accede la veșnicia fericită a zilei a opta, ca unul care a îndrăznit să conceapă să circumscrie pe Dumnezeu pentru propria închidere în sine, egoistă. Pe scara dinamică a sufletului, întâia stare a psalmului pleacă de la materialitatea imediată – ”cu buzele am rostit toate judecățile Tale”, dar și aici cu o încercare de integralitate: toate judecățile, adică integralitatea legii, nu doar părțile convenabile. Rugăciunea buzelor este prima etapă a rugăciunii și, chiar dacă exterioară, consfințește o primă formă de mărturisire a credinciosului. Este de asemenea forma de comunicare elementară cu ceilalți și forma elementară de a trece celorlalți, care nu o știu și au nevoie de ea, învățătura legii. Credinciosul știe că despătimirea este imposibilă cu de la sine putere, nu numai datorită neputințelor proprii, ci și pentru împotrivirea constantă a răutății: ”pentru că au șezut căpeteniile și pe mine mă cleveteau iar robul tău cugeta la îndreptările Tale” înseamnă deopotrivă că gândurile despre starea păcătoasă tind să inoculeze sufletul cu deznădejde, dar și o stare disociată în altă direcție: acest ”pe mine mă cleveteau” devine Hristos pe care Îl clevetesc gândurile răutății în minte, așa cum L-au defăimat fariseii în cursul vieții pământești, calomniind cele dumnezeiești ca nefiind potrivite sufletului, la care însă sufletul se smerește persistând în condiția de rob, adică aducându-și aminte că este străin pe pământ, că în condiția de rob cele înalte ale dumnezeirii nu sunt revelate și că toată dulceața aparentă a lumii este trecătoare și inaptă să ofere odihnă măcar trupului, necum sufletului, în același fel în care Hristos, deși defăimat, a continuat să Își asume chip de rob, nu atribute ale majestății care să constrângă prin forță. Calea adevărului este alegere personală (”calea adevărului am ales”) și este pricinuită de anamneza constantă a răspunderii (”și judecățile Tale nu le-am uitat”), de aceea este folosit termenul judecăți, nu altul. Rodul așteptat de la parcurgerea acestei stări este înțelepciunea fără care legea pare goală de conținut. ”Înțelepțește-mă și voi căuta legea Ta și o voi păzi cu toată inima mea” este mărturia că nu orice iubire cu inima este bună, ci doar aceea care conectează mintea cu inima, la început prin stăruința în a păzi poruncile. Fructul ei este că Dumnezeu, văzând ostenelile, acceptă să își împlinească cuvântul către credincios, adică să personalizeze relația Sa cu omul statornic în dialog cu El. Nu este posibilă personalizarea relației cu Dumnezeu umbrită de păcat câtă vreme despătimirea nu e o cale aleasă și urmată personal. Cu acestea sufletul obține lărgime – ”Am umblat întru lărgime că poruncile Tale am căutat”, așa cum un slujitor al unui stăpânitor puternic, dacă umblă pentru a face poruncile acestuia, nu va întâmpina nicio rezistență pe teritoriul împărăției. Legea, deci, se ține pentru a identifica în noi lucrarea Domnului și se împlinește de către El, nouă, pentru ca noi să lărgim lucrările sufletului lucrând pentru El. Această sinergie duce sufletul la expansiune și el poate mărturisi înaintea împăraților (puterile majore ale sufletului aduse în stare neînțelegătoare a celor veșnice de căderea adamică) – ”Am grăit despre mărturiile Tale înaintea împăraților și nu m-am rușinat”. Anticipez aici că, mai departe, în stările avansate, psalmistul arată cum lucrarea care, la început, aduce stăpânire asupra puterilor sufletului conform zilei a șaptea (trăirea după natura adamică restaurată), depășește apoi această stare, făcând omul să se plaseze deasupra ”bătrânilor” (puterile modelate după ziua a șaptea, neîmplinite de lucrarea teandrică după chipul zilei a opta). Dar la etapa actuală avem abia o modestă schiță a iubirii (față de cele cerute de Dumnezeu conform lucrării Lui și râvnite de El pentru noi conform iconomiei Lui) – psalmistul spune că omul despătimit nu este capabil de iubire pur și simplu, ci doar de a iubi poruncile și conform poruncilor și legii. Totuși, chiar și această stare este suficientă pentru ca sufletul să iubească cele lăuntrice mai mult decât lumea – Bună-mi este mie Legea gurii Tale, mai mult decât mii de comori de aur și argint. Osteneala puterilor întunericului de a trage sufletul spre cele rele devine deșartă, ba chiar, cu cât se ostenesc puterile răutății, sufletul nu face decât să intensifice efortul de a se îmbunătăți după chipul poruncilor: ”Înmulțitu-s-a asupra mea nedreptatea celor mândri, iar eu cu toată inima mea voi cerceta poruncile Tale.” Smerenia apare ca pricină a înțelegerii îndreptărilor divine, adică sufletul înțelege în mod lucrător smerenia ca posibilitate de îndreptare, nu ca o neputință asumată exterior, de dragul poruncii – ”Bine este mie că m-ai smerit, ca să învăț îndreptările Tale”. Lumescul este caduc, nevaloros la comparație cu valorile sufletului îndreptat de lege: ”Bună-mi este mie Legea gurii Tale, mai mult decât mii de comori de aur și argint”. În sens metaforic însă, credinciosul prețuiește cele ale sufletului născute din legătura personală cu Dumnezeu mai mult ca rațiunile proprii (argintul) și chiar ca inima proprie (aurul). Credinciosul a plecat de la mărturisirea cu buzele și a ajuns la starea în care toată lumea cu toate valorile ei poate fi socotită net inferioară față de împlinirea dreptății din lege, chiar dacă aduce supărări și defăimare.
Alex Amarfei
Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu Cel viu, ajută-l pe copilul acesta (numele) să treacă cu bine această încercare ce ii stă înainte. Cel ce ne-ai cerut să fim înțelepți ca șerpii și blânzi ca porumbeii, luminează-l pe robul tău (numele) să învețe ceea ce trebuie, ca să fie bine pregătit la examenul care îl așteaptă. Tu știi ce e bine și ce e rău. În mâinile Tale sunt viețile noastre. Noi, crezând că este de folos acestui copil să iasă încununat din această încercare, Te rugăm să arăți și de această dată puterea ajutorului Tău. Dar să nu fie după voia noastră, Doamne, ci după voia Ta cea sfântă, că Tu-l iubești mai mult decât noi și știi ce-i este cu adevărat de folos.
Doamne, ajută-l pe robul Tău (numele) să nu caute gloria lumească, ce este degrab trecătoare, ci să caute viețuirea curată și sfântă, ca să dobândească Împărăția cerurilor. Viețile oamenilor sunt pline de încercări. Ce folos vom avea dacă vom câștigă bunătățile vremelnice, de nu le vom dobândi și pe cele veșnice? Ce folos vom avea de ne va lăuda lumea aceasta, dacă faptele noastre nu sunt bine plăcute Ție? Ajută-ne, Dumnezeule, ca numai la Tine să căutam Împlinirea noastră și să preaslăvim în vecii vecilor Numele Tău cel Sfânt. Amin.
Rugăciune către Preasfântă Născătoare de Dumnezeu pentru ajutor la examene
Preasfântă Stăpână, Născătoare de Dumnezeu, Casa pe care Înţelepciunea lui Dumnezeu Sieşi Şi-a zidit-o, Dătătoarea darurilor duhovniceşti, ceea ce de la cele lumești la cele mai presus de lume mintea noastră o înalţi şi pe toţi la cunoştinţa Adevărului îi ridici! Primeşte puţina rugăciune a nevrednicului robului tău, care cu credinţă şi smerenie mă închin în faţa Preacinstitei Tale icoane şi cu umilinţă te rog: Dăruieşte bună sporire minţii mele, luminează-mă cu lumina cunoştinţelor, întăreşte-mi memoria, dă-mi priceperea cuvenită şi pune în gura mea cuvînt spre răspuns bun, ca înstrăinat fiind de deşertăciunea pămîntească şi slava deşartă să mă înalţ cu mintea şi cu inima spre cele nepieritoare şi veşnice.
Pentru rugăciunile Sfinţilor Părinţilor noştri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, milueşte-ne pe noi. Amin !
Rugăciunea școlarului
Dumnezeule Preasfinte, izvor de nemărginită înțelepciune și nemăsurată bunătate. Făcător al tuturor celor văzute și nevăzute, ascultă rugăciunea nostră, ce o înălțăm către Tine cu multă umilință. Întărește, Bunule, pe cârmuitorii noștri bisericești și lumești. Dă-le lor să cugete cele bune și folositoare pentru Biserica și țara noastră. Apără-i de vrăjmașii văzuți și nevăzuți, ca să se poată îndrepta, pe calea propășirii cu pace și cu dragoste. Iar nouă umiliților, luminează-ne mintea ca să înțelegem învățăturile ce ni se dau și întru toate și de-a pururea să păzim poruncile Tale și să facem voia Ta cea sfântă, ca astfel să putem fi folositori nouă înșine, părinților, fraților, surorilor și poporului în mijlocul căruia trăim, să aducem bucurie și mulțumită învățătorilor și făcătorilor noștri de bine și să împlinim toate îndatoririle către țară, către obște, către familie și aproapele nostru. Primește plecarea genunchilor și rugăciunea pe care o facem, ca pe o tămâie bine mirositoare înaintea Ta. Trimite harul Tău asupra noastră și ne învrednicește să trecem cu bună rânduială vremea învățăturii. Povățuiește-ne să umblăm și să lucrăm cu înțelepciune în tot cursul vieții noastre, ca de către noi și prin noi să se slăvească Preasfânt numele Tău în veci. Amin.
http://www.crestinortodox.ro/acatiste/acatistul-maicii-domnului-icoana-sporirea-mintii-67106.html
Împărate ceresc, preabunule Mângâietorule, Duhule al adevărului, Cel ce din Tatăl mai înainte de veci purcezi şi întru Fiul pururea Te odihneşti; nepărtinitorule Izvor al darurilor celor dumnezeieşti, pe care le împărţi precum voieşti; prin care şi noi nemernicii ne-am sfinţit şi ne-am uns în ziua botezului nostru.
Caută spre rugăciunea robilor Tăi, vino la noi şi Te sălăşluieşte întru noi şi curăţeşte sufletele noastre, ca să putem a ne face locaş Prea Sfintei Treimi. Aşa, o Preabunule, nu Te scârbi de necurăţia noastră nici de rănile păcatelor; ci le tămăduieşte pe ele cu ungerea Ta cea atot-vindecatoare.
Luminează mintea noastră, ca să cunoaştem deşertăciunea lumii şi a celor ce sunt în lume; înviază ştiinţa noastră, ca neîncetat să vestească nouă ceea ce se cuvine, a face şi ce se cuvine a lepăda; îndepărtează şi înnoieşte inima ca să nu izvorască mai mult ziua şi noaptea gânduri rele şi pofte necuvioase.
Îmblânzeşte trupul şi stinge cu insuflarea Ta cea dătătoare de rouă văpaia patimilor, prin care se întunecă în noi chipul cel prea-scump al lui Dumnezeu. Iar duhul lenevirii, al mâhnirii, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert, goneşte-l de la noi; şi ne dă nouă duhul dragostei şi al răbdării, duhul blândeţii şi al dreptăţii, ca îndreptând inimile cele slăbite şi genunchii, fără de lenevire să călătorim pe calea sfintelor porunci şi aşa, ferindu-ne de tot păcatul şi împlinind toată dreptatea, să ne învrednicim a primi sfârşit creştinesc şi neruşinat şi a intra în Ierusalimul cel ceresc; iar acolo a ne închina Ţie, împreună cu Tatăl şi cu Fiul, cântând în vecii vecilor: Treime Sfântă, slavă Ţie!
Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului, Cel ce pretutindenea ești și toate le plinești, Vistierul bunătăților și Dătătorule de viață, vino și Te sălășluiește întru noi și ne curățește pe noi de toată întinăciunea și mântuiește, Bunule, sufletele noastre. Amin.
O, Duhule Sfinte, Cela ce umpli întreaga lume și dăruiești viață tuturor, îndepărtându-te de oamenii cei întinați. Cu umilință mă rog Ție, nu Te mânia de necurăția sufletului meu, ci vino și Te sălășluiește întru mine și mă curățește de toată întinăciunea păcatului ca, prin ajutorul Tău, să petrec cealaltă vreme a vieții mele întru pocăință și în lucrarea faptelor celor bune și așa să Te preamăresc împreună cu Tatăl și cu Fiul, în vecii vecilor. Amin!
Mi‑au murit, nerostite, cuvintele
Când am vrut să‑ţi vorbesc despre dragostea mea.
Îmi erau albe, nepătate, veştmintele
Şi sufletul meu de dorul înalt, mistuit, adormea.
Şi‑am hotărât să-l trezesc. N‑aveam nici un drept
Să cer dragoste pentru dragoste, să aştept
În loc să capăt, ca de obicei, un suflet, un trup
Să‑mi fie mie osândă, unei lumi, în piept.
Liviu Oprică
Imaginea: Mahmood Sabzi – Abstract Art
Istoria noastră cu tine, Părinte, începe la Mănăstirea Bistrița – Neamț. Aveam 12 ani și vedeam că mamaia mea te căuta la mănăstire, de fiecare dată când apăreau probleme în familia noastră! Făcea rânduiala de rugăciune, postea, căuta să-și îmbunătățească viața și, încet-încet, problemele se rezolvau, cumva! Unele se rezolvau așa cum cerea/m, altele se rezolvau, dar într-un fel care indemna întreaga familie la sârguința duhovnicească, iar altele nu se rezolvau, pentru a stărui în rugăciune la Dumnezeu!
O știi pe mamaia mea, Părinte – nu am mai iubit pe nimeni atât de mult, nu m-a mai iubit nimeni atât de mult. Era micuța, foarte, chiar, dar harnică și rapidă ca un spiriduș, deși cardiacă! La 75 de ani ai ei, nu mă puteam ține după ea: trebuia să fug!
Ea mi-a unit degețelele de copil în semnul Sfintei Cruci, la ea am văzut rugăciunea cu lacrimi, citind la Psaltire și într-un Acatistier, negru de praful depus în zecile de ani de rugăciune, peste lacrimile femeilor din familia mea: că le-au murit soții, frații, copiii în războaie; pe unii împușcându-i rușii chiar sub ochii lor! Că nu li se înțeleg copiii, că trebuie să ducă familia înainte, singure – văduve îndoliate, surori îndurerate, mame nemângâiate; dar câmpurile nearate, necosite, neprășite, nesecerate; animalele care trebuiau îngrijite; prăvălia care trebuia aprovizionată; războaiele de țesut, pline de lucruri necesare în casă și pentru puzderia de copii, care mai de care mai mici; gurile lor flămânde nu așteptau ca femeile casei – care acum erau și bărbați – să-și jelească morții! Treaba trebuia făcută, pentru că fiecare anotimp venea cu treburile lui specifice, pe care nu le puteai amâna! De unde aveau atâta putere? Din rugăciune: a lor și a părintelui Iustin!
Oricâta treabă ar fi avut, când unul dintre noi avea o problemă, mamaia fugea la Părintele Iustin! Venea luminată, întremată duhovnicește, sufletește, cu sfat de viață și de rugăciune, cu siguranța că nu e singură in marea luptă cu întunericul, dar și în efortul de a asigura cele necesare familiei – lua apă vie!
De multe ori mă întristez, când îmi aud tonul aspru, dur al vocii! Aș vrea să pot să fiu mai delicată, mai feminină, dar sunt urmașa unor femei ce-au fost nevoite să se lupte strașnic cu viața – oameni ai datoriei, care-a trecut înaintea dragostei!
Mai mult de-atât, când le aud pe suratele mele, înmuiate în siropuri și peltele, mă apuca o rușine și-un amuzament: cum, frate, nu-și dau seama cât sunt de penibile 🙂 ? Dar, domnilor, văd că funcționează 🙂 ! Sunteți sensibili la miorlăieli și nevricale 🙂 !
Revin la Părintele! Așa micuță, cum era mamaia mea – nu am evocat-o niciodată, de când a trecut la Domnul – conducea cu mâna fermă familia! La sărbători, se aduna întreaga familie la masă, cu copii, nepoți, gineri, nurori! Ba mai încăpea și câte-un prieten !
Dacă în familia unuia dintre copiii ei apăreau probleme, fugea la părintele și apoi la ei! Și, cu sfat de la el, cu vorba blândă și înțeleaptă, dar cu adevărul pe masă, nu cu cuțitul în traistă și cu mierea pe buze, se discutau deschis toate problemele, îi punea pe copii să-și caute soluții și nu pleca, până nu lămurea situația și-i împăca! La noi în familie nu a fost niciodată încurajat divorțul! Se negociau soluții, se certau, își spuneau lucruri dure și adevărate, dar apoi, căutau rezolvarea, pentru că în familie biparentală se cresc copiii! Și totul într-o discreție maximă, să nu știe nimeni ce-i în casa și-n familia noastră! Pe stradă ieșeam zâmbind, să nu indispunem oamenii cu mutrele noastre acre și dușmănoase! Că, de, cam aprigi din fire eram/suntem toți :)!
Nici nu se gândea nimeni să protesteze atunci când, la începutul postului, fierbea toate oalele, toate vasele și se mânca de post! Fără comentarii ! Mă lua de mânuța și mergeam la biserică, la Sfânta Liturghie, la Spovedanie, la Împărtășanie, la rugăciune! Nu m-am simțit niciodată obligată, ba chiar dimpotrivă, cu atâta dragoste o însoțeam, eram atât de fericită că o bucură că ne rugăm împreună, că am mânuța în mâna ei, mereu!
Avea harul de a se face iubită! Și urâtă, de asemenea! Era acuzată că e vrăjitoare, pentru că, dacă o supăra cineva, o/îl privea demn și trist și-i spunea doar atât: Bogdaproste! Se vede c-o iubea mult Dumnezeu, pentru ca împricinatul și-o cam lua și destul de repede, chiar! Dar, la doar 37 de ani ai mamei mele și 19 ai mei, mamaia mea și-a încheiat zbuciumul, drumurile între copii, preumblările pe la Părintele, chiar! I-a rămas doar rugăciunea de mamă, ce străbate cerurile și timpurile și care, cred, răsuna și astăzi în Raiul lui Dumnezeu, unde nădăjduiesc fierbinte că Stăpânul a așezat-o!
Acum a venit rândul mamei mele să continue lupta!
Care luptă? Aflați că, fără rugăciune, fără continua „sfătuire” cu Dumnezeu, nicio viață nu are pace și bucurie! Poate are o zarvă, o distracție grosieră, o aparență de strălucire, dar pacea duhului nu există! A, da, poate că sunt bani, concedii fabuloase, mâncăruri deosebite, dar acestea nu te odihnesc; cad greu și-ți vine să plângi, când le trăiești, când le mănânci! Sunt amare și dor!
Am cunoscut mari si multe probleme: tatăl meu a fost sfâșiat de o ursoaică rănită, mergând prin pădure la o circumscripție, unde era deputat (ursoaica, însă, a avut mai puțin noroc, pentru că, gândindu-se la mine și la mama mea, cu puterea disperării – pentru că ursoaica voia să-l muște de trahee – tatăl meu i-a rupt maxilarul, căscându-i botul cât a putut de tare! A venit acasă pe picioarele lui, dar Dumnezeu i-a trimis un om, de al cărui umăr să se sprijine! Ajuns acasă, sfâșiat din cap până-n picioare (au cusut medicii la Iași 12 ore la el), cu triplă fractură mandibulară, n-a scos un sunet, ca să nu mă trezească și să mă sperie! Sfânta Cuvioasa Paraschiva și rugăciunea părintelui Iustin i-au salvat viața!
Și multe, multe altele! Aș evoca doar încă una: casa noastră era deschisă – de la vlădică la opincă, toți musafirii noștri erau tratați la fel – cu respect bonom și fără complexe, de nicio culoare ! Era mereu cineva la noi; rar puteai să te schimbi, fără să sune cineva la poartă! Ei, dar când au apărut probleme, de toate felurile, mai veneau doar 4 persoane la noi, dintre care două cu interes personal acut! Apoi, a început caruselul, că de, nu-i da, Doamne, omului, cât poate să ducă! Ei, și iar bătea mama mea la ușa părintelui Iustin!
Aș vrea să vă spun o constatare de-a mea: Dumnezeu nu ne dă ce vrem, când vrem! Nu e expressor de cafea, nici automat de bani, ați observat 🙂 ? Uneori, ne dă chiar cu totul altceva! Socrul meu (și el un om profund credincios și puternic rugător), spunea foarte frumos: „Dumnezeu face o lucrare pentru alta!„. Și mai zicea: „Dacă ai sănătate și te înțelegi cu nevasta/bărbatul, restul se rezolvă”! Împreună…!
La 18 ani, am plecat de-acasă, fluturându-mă: Iași – București – acasă, dar deja îmi luasem pâinița în propriile mâini! O pâine nu prea pufoasa, că erau vremurile lui ceașcă și totul era pe cartelă, și de unde – în oraș străin – să ai cartelă? Cine-ți făcea mutație, ca să dea bani la stat și doar așa beneficiai de rație!
Am lucrat ca bonă și menajeră, contra masă, cazare și salariu, pentru a-mi putea lua cărți și discuri, că hăinuțe îmi făceam singură, după scăfârlia mea albastră, gri, blondă și, uneori și verde, depinzând de cât de prietenoasă îmi fusese chimia în ziua respectivă!
După plecarea mamaiei, nu m-am mai spovedit/împărtășit, nu am mai mers la Sfânta Liturghie, nu am mai ținut post (eram și babă călătoare, dar acum, n-ar fi contat)! Dar, pe Dumnezeu, așa, în sălbăticia mea, nu L-am părăsit! Îl cercetam când și când, mai ales în sesiune, dar era în inima mea! Au fost ani mulți…! Abia după ce am avut primul copil, dorindu-mi să aibă cea mai curată mamă, m-am întors hotărât și irevocabil (cu ajutorul bunului Dumnezeu), în Biserică! Mi-a venit mie rândul să-l cercetez pe Părintele Iustin, împreună cu pruncii pe care mi i-a dat bunul Dumnezeu!
Nu pot să spun cât de mult m-a ajutat Părintele, cât de mult m-a schimbat! Era extraordinar de deștept, avea o memorie prodigioasa, era intuitiv și experimentat, dar – peste toate – avea harisma înainte-vederii, de a fi văzător cu duhul!
Cu mine era dur și concis! Nu aspru, ci punctual, la obiect, fără menajamente, așa cum mi se pare și firesc, atunci când la ușă așteaptă sute de oameni, iar omul din fața lui era și este puternic și așa îi este și stilul! Cu alți oameni, și în special cu femeile plicticoase și care spuneau de 1000 de ori același lucru, era răbdător și le asculta cu atenție, așa cum – în mod cert – nu le asculta nimeni, de aceea devenind și ele așa de pisăloage!
Îl sunam, că avea o derivație, la el în chilie; rareori răspundea! Dar, când sunam pentru un lucru grav, întotdeauna îi auzeam vocea dulce și-i turuiam pe nerăsuflate ce aveam pe suflet, ca să nu-l rețin și primeam imediat sfat și binecuvântare și zburam de fericire! Știam că totul se va rezolva! Era calm și înțelept, avea mult umor: îi străluceau ochișorii albaștri de veselie ghidușă 🙂 !
Odată, i-am cerut voie să-i fac o poză! Era un bătrân frumos, înalt, subțire ca un lujer, rapid și cuprindea totul – și problemele gospodărești ale mănăstirii și-ale oamenilor, ba mai avea timp și de câte-o glumiță ! Și, emoționată, l-am pozat cu telefonul: el zâmbea! Când – mai târziu – m-am uitat, nu salvasem poza…! Va să zică, de aceea erai atât de amuzat, Părinte 🙂 !
Când mă duceam acasă, arareori se întâmpla să nu merg și la el, chiar dacă veneam doar pentru două zile! Cu sfatul și binecuvântarea lui, știind că mă sprijin pe un munte de rugăciune – a lui, dar și pe un vulcan, care cu lava rugăciunii, topește gheața din inima mea – aceasta fiind sfânta mea mamă (sper să nu vorbesc cu păcat), plecam de la Părintele, dar și din casa părintească, tropăind ca un general, sigură și cu o putere de simțeam că dărâm orice îmi stă în cale!
Cam așa e puterea rugăciunii unui preot! Să nu disprețuim și să nu judecăm pe niciunul, că ne putem mântui și prin cel mai păcătos preot, pentru dragostea lui Dumnezeu pentru noi, dar și pentru credința noastră!
Deci, 4 generații din familia mea, s-au bucurat de puterea extraordinară a rugăciunii Părintelui Iustin!
Credeți că s-a terminat totul cu plecarea lui? Da’ de unde! Eram emoționată și nerăbdătoare (Berbec inflamat!!!), pentru că eram pe o listă de așteptare, la un autocar spre Petru Vodă, vrând tare mult să-l însoțesc pe Părintele meu pe ultimul drum pe pământ! Și am pus „telefonul” în funcțiune, ca de atâtea ori în viață: „Părinte, ajută-mă să ajung la tine!” Și a sunat telefonul meu, că am loc în autocar! Ba, mai mult, am mers și cu o prietenă deosebită, care își dorea să-l vadă măcar acum, pentru că nu ajunsese la el, cât acesta fusese în viață! Această prietenă a mea – este doamna Mihaela Cardiș, cea care a devenit colega noastră de redacție – s-a învrednicit de o mare mângâiere de la Părintele, dar aceasta este taina ei cu el!
Oricare dintre cei care-au fost la înmormântarea Părintelui, poate da mărturie: a fost o zi superbă, cu soare blând, dulce! Erau mii de oameni acolo și era o pace, o împăcare, o dulceață în suflet, o tristețe ușoară, însoțită de bucurie și de nădejdea, de certitudinea că Părintele Iustin e cu noi, că a intrat în Biserica Biruitoare, iar noi am câștigat un uriaș rugător la Dumnezeu, în ceruri! ! Și amândouă dăm mărturie că Părintele Iustin face minuni, răspunde rapid la rugăciuni, la fel de repede ca în viața de aici, unde ne asculta răbdător păsurile, 17-18 ore pe zi, pentru a nu pleca nimeni nemângâiat de la el!
Să te primească bunul Dumnezeu în ceata Drepților și-a Sfinților Lui, Părintele nostru drag, Părinte al neamului românesc de pretutindeni! Iartă-ne și Dumnezeu să te ierte, Părinte Iustin! Iți mulțumesc cu smerită dragoste și recunoștință și-ți promit că nu scapi nici acolo de mine! Vorba unui prieten drag, chipintaci ! Te iubesc!
https://doxologia.ro/locuri-sfinte/chilia-parintelui-iustin-parvu-galerie-foto
Cristina Olaru (Ghenof)
Articol inclus în cartea evocatoare a chipului Avvei Iustin (pag. 136-139):
cu titlul: „Era dur şi concis! Nu aspru, ci punctual, la obiect”
> http://sfintii-inchisorilor.ro/wp-content/uploads/2014/02/carte-avva-justin.pdf
Mulțumesc 
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.