Comentarii la slujba miezonopticii (III)

/ multumesc2014 / Un comentariu

Complexitatea psalmului 118, care alcătuiește cea mai mare parte a slujbei miezonopticii, este de așa natură încât putem să-l comparăm cu o sită a minții, însă una vie, care nu numai că ar cerne grăunțele vieții gândite de lucrurile trecătoare, ci dă și sens acestora potrivit cu trecerea de la cele pământești la cele cerești. Mai mult, ca peste tot în psalmi, găsim înțelesuri multiple în aceeași exprimare, cu alte cuvinte, care leagă mintea în rugăciune de mai multe realități omenești și dumnezeiești împreună și în sinergie. Fericitul Teodoret arată că psalmul 118 face cea mai completă nuanțare a exprimărilor legii vechi, numind pe acestea în mod deosebit: poruncă, lege, îndreptare, judecată, mărturie, la singular și la plural. Față de aceste cinci subiecte sufletul are mișcări care denotă toate nuanțele, și cere de la Dumnezeu mișcări corespunzătoare nevoilor și neputințelor sale, de la cea mai grosieră și exterioară manifestare, la cea mai înaltă și subtilă, de la cea mai slabă la cea mai intensă etc. Amestecul puterilor rele în suflet este subtil delimitat și în același timp arătat ca pricină a pocăinței. Puterile sufletești umblă (se mișcă), păzesc, lucrează, caută, laudă, învață, ascund, binecuvântă, rostesc, cugetă, cunosc, trăiesc, desfată, își amintesc, aprind, stau (șed), lipesc, vestesc, înțeleg, se istovesc, aleg, aleargă, doresc, răspund, nădăjduiesc, vorbesc, cugetă, ridică, smeresc, se mâhnesc, cântă, se topesc, se sfârșesc, iubesc. Există și calități definite negativ, în lipsa unui termen adecvat: a nu se rușina (că a păzit îndreptările), a nu se tulbura (să păzească poruncile). Puterile rele nedreptățesc, se înfășoară ca funiile, ocărăsc, batjocoresc peste măsură, lucrează fărădelegea, defaimă, stau la clevetire (de remarcat că a sta pe loc este un atribut divin în lumea sufletului, dar puterile rele pot mima starea pe loc pentru otrava clevetirii). Acțiuni primite sau așteptate de la Dumnezeu: a nu părăsi, a deschide, a nu lepăda, a învăța, a răsplăti, a nu ascunde, a certa, a blestema (pe cei răi, adică, în înțelesul ascuns al psalmului, pe diavoli), a îndepărta (răul de la suflet), a sfătui, a da viață, a întări, a milui, a nu rușina, a lărgi, a așeza (întemeia), a înțelepți, a povățui, a apleca, a întoarce, a împlini, a aminti, a mângâia, a milui, a face, a zidi, a înțelepți, a smeri, a ajuta, a fixa (permanentiza). Fiecare din aceste acțiuni (și nu am enumerat pe toate) are înțelesuri de la imediat la veșnic și de la superficial la profund. Încă mai importantă decât acestea este plasarea subiectului prezumat al frazelor într-o situație tranzitivă: cel care vorbește ar putea fi sufletul Psalmistului, al cititorului, sau Dumnezeu Însuși. Astfel, un părinte din Pateric, întrebat cine este cel care spune în psalm ”părtaș sunt cu toți cei ce se tem de Tine și păzesc poruncile Tale” tâlcuiește: Duhul Sfânt este Cel care zice. Acesta este, pentru omul obișnuit, poate cel mai important mesaj al stării întâia, și anume că, deși omul încovoiat de păcate nu poate primi Duhul Sfânt în formă sensibilă, participarea la porunci cu conștiința că ele sunt cu adevărat mărturisire dumnezeiască pentru om duce la primirea împărtășirii cu Duh Sfânt în formă gânditoare, inteligibilă, și aduce promisiunea vieții veșnice pentru că acela care se învrednicește de ea, deși nu a cunoscut pe Dumnezeu față către față, se face cunoscut Lui cu intimitatea sufletului. Dimpotrivă, cel care nu își modelează conștiința după mărturisirea că doar respectarea poruncilor cu referire la Dumnezeu, nu la minte și înțelegere omenească, aduce de-circumscrierea omului din propria condiție, riscă să își ia plata doar în veacul actual și să rămână necunoscut Lui, nu în aceea că nu ar fi omniscient, ci că refuză să numească ale interiorului nostru cele pe care noi înșine, din aplecarea spre vanitate și egoism, le facem de fapt periferice. ”Niciodată nu v-am cunoscut pe voi” amenință egoismul nostru ca un uriaș paradox: chiar dacă cineva ar scoate demoni și ar întoarce pe mulți la credință cu minuni, dacă face acestea fără a mărgini pe Dumnezeu în sine pentru ca Dumnezeu să-l scoată din circumscrierea propriei vieți, acest om va rămâne tranzitiv, nu va afla odihnă, nu va putea accede la veșnicia fericită a zilei a opta, ca unul care a îndrăznit să conceapă să circumscrie pe Dumnezeu pentru propria închidere în sine, egoistă. Pe scara dinamică a sufletului, întâia stare a psalmului pleacă de la materialitatea imediată – ”cu buzele am rostit toate judecățile Tale”, dar și aici cu o încercare de integralitate: toate judecățile, adică integralitatea legii, nu doar părțile convenabile. Rugăciunea buzelor este prima etapă a rugăciunii și, chiar dacă exterioară, consfințește o primă formă de mărturisire a credinciosului. Este de asemenea forma de comunicare elementară cu ceilalți și forma elementară de a trece celorlalți, care nu o știu și au nevoie de ea, învățătura legii. Credinciosul știe că despătimirea este imposibilă cu de la sine putere, nu numai datorită neputințelor proprii, ci și pentru împotrivirea constantă a răutății: ”pentru că au șezut căpeteniile și pe mine mă cleveteau iar robul tău cugeta la îndreptările Tale” înseamnă deopotrivă că gândurile despre starea păcătoasă tind să inoculeze sufletul cu deznădejde, dar și o stare disociată în altă direcție: acest ”pe mine mă cleveteau” devine Hristos pe care Îl clevetesc gândurile răutății în minte, așa cum L-au defăimat fariseii în cursul vieții pământești, calomniind cele dumnezeiești ca nefiind potrivite sufletului, la care însă sufletul se smerește persistând în condiția de rob, adică aducându-și aminte că este străin pe pământ, că în condiția de rob cele înalte ale dumnezeirii nu sunt revelate și că toată dulceața aparentă a lumii este trecătoare și inaptă să ofere odihnă măcar trupului, necum sufletului, în același fel în care Hristos, deși defăimat, a continuat să Își asume chip de rob, nu atribute ale majestății care să constrângă prin forță. Calea adevărului este alegere personală (”calea adevărului am ales”) și este pricinuită de anamneza constantă a răspunderii (”și judecățile Tale nu le-am uitat”), de aceea este folosit termenul judecăți, nu altul. Rodul așteptat de la parcurgerea acestei stări este înțelepciunea fără care legea pare goală de conținut. ”Înțelepțește-mă și voi căuta legea Ta și o voi păzi cu toată inima mea” este mărturia că nu orice iubire cu inima este bună, ci doar aceea care conectează mintea cu inima, la început prin stăruința în a păzi poruncile. Fructul ei este că Dumnezeu, văzând ostenelile, acceptă să își împlinească cuvântul către credincios, adică să personalizeze relația Sa cu omul statornic în dialog cu El. Nu este posibilă personalizarea relației cu Dumnezeu umbrită de păcat câtă vreme despătimirea nu e o cale aleasă și urmată personal. Cu acestea sufletul obține lărgime – ”Am umblat întru lărgime că poruncile Tale am căutat”, așa cum un slujitor al unui stăpânitor puternic, dacă umblă pentru a face poruncile acestuia, nu va întâmpina nicio rezistență pe teritoriul împărăției. Legea, deci, se ține pentru a identifica în noi lucrarea Domnului și se împlinește de către El, nouă, pentru ca noi să lărgim lucrările sufletului lucrând pentru El. Această sinergie duce sufletul la expansiune și el poate mărturisi înaintea împăraților (puterile majore ale sufletului aduse în stare neînțelegătoare a celor veșnice de căderea adamică) – ”Am grăit despre mărturiile Tale înaintea împăraților și nu m-am rușinat”. Anticipez aici că, mai departe, în stările avansate, psalmistul arată cum lucrarea care, la început, aduce stăpânire asupra puterilor sufletului conform zilei a șaptea (trăirea după natura adamică restaurată), depășește apoi această stare, făcând omul să se plaseze deasupra ”bătrânilor” (puterile modelate după ziua a șaptea, neîmplinite de lucrarea teandrică după chipul zilei a opta). Dar la etapa actuală avem abia o modestă schiță a iubirii (față de cele cerute de Dumnezeu conform lucrării Lui și râvnite de El pentru noi conform iconomiei Lui) – psalmistul spune că omul despătimit nu este capabil de iubire pur și simplu, ci doar de a iubi poruncile și conform poruncilor și legii. Totuși, chiar și această stare este suficientă pentru ca sufletul să iubească cele lăuntrice mai mult decât lumea – Bună-mi este mie Legea gurii Tale, mai mult decât mii de comori de aur și argint. Osteneala puterilor întunericului de a trage sufletul spre cele rele devine deșartă, ba chiar, cu cât se ostenesc puterile răutății, sufletul nu face decât să intensifice efortul de a se îmbunătăți după chipul poruncilor: ”Înmulțitu-s-a asupra mea nedreptatea celor mândri, iar eu cu toată inima mea voi cerceta poruncile Tale.” Smerenia apare ca pricină a înțelegerii îndreptărilor divine, adică sufletul înțelege în mod lucrător smerenia ca posibilitate de îndreptare, nu ca o neputință asumată exterior, de dragul poruncii – ”Bine este mie că m-ai smerit, ca să învăț îndreptările Tale”. Lumescul este caduc, nevaloros la comparație cu valorile sufletului îndreptat de lege: ”Bună-mi este mie Legea gurii Tale, mai mult decât mii de comori de aur și argint”. În sens metaforic însă, credinciosul prețuiește cele ale sufletului născute din legătura personală cu Dumnezeu mai mult ca rațiunile proprii (argintul) și chiar ca inima proprie (aurul). Credinciosul a plecat de la mărturisirea cu buzele și a ajuns la starea în care toată lumea cu toate valorile ei poate fi socotită net inferioară față de împlinirea dreptății din lege, chiar dacă aduce supărări și defăimare.

Alex Amarfei

Rugăciuni pentru ajutor la examene

/ multumesc2014 / 2 comentarii

sp1

Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu Cel viu, ajută-l pe copilul acesta (numele) să treacă cu bine această încercare ce ii stă înainte. Cel ce ne-ai cerut să fim înțelepți ca șerpii și blânzi ca porumbeii, luminează-l pe robul tău (numele) să învețe ceea ce trebuie, ca să fie bine pregătit la examenul care îl așteaptă. Tu știi ce e bine și ce e rău. În  mâinile Tale sunt viețile noastre. Noi, crezând că este de folos acestui copil să iasă încununat din această încercare, Te rugăm să arăți și de această dată puterea ajutorului Tău. Dar să nu fie după voia noastră, Doamne, ci după voia Ta cea sfântă, că Tu-l iubești mai mult decât noi și știi ce-i este cu adevărat de folos.

Doamne, ajută-l pe robul Tău (numele) să nu caute gloria lumească, ce este degrab trecătoare, ci să caute viețuirea curată și sfântă, ca să dobândească Împărăția cerurilor. Viețile oamenilor sunt pline de încercări. Ce folos vom avea dacă vom câștigă bunătățile vremelnice, de nu le vom dobândi și pe cele veșnice? Ce folos vom avea de ne va lăuda lumea aceasta, dacă faptele noastre nu sunt bine plăcute Ție? Ajută-ne, Dumnezeule, ca  numai la Tine să căutam Împlinirea noastră și să preaslăvim în vecii vecilor Numele Tău cel  Sfânt. Amin.

Rugăciune către Preasfântă Născătoare de Dumnezeu pentru ajutor la examene

Preasfântă Stăpână, Născătoare de Dumnezeu, Casa pe care Înţelepciunea lui Dumnezeu Sieşi Şi-a zidit-o, Dătătoarea darurilor duhovniceşti, ceea ce de la cele lumești la cele mai presus de lume mintea noastră o înalţi şi pe toţi la cunoştinţa Adevărului îi ridici! Primeşte puţina rugăciune a nevrednicului robului tău, care cu credinţă şi smerenie mă închin în faţa Preacinstitei Tale icoane şi cu umilinţă te rog: Dăruieşte bună sporire minţii mele, luminează-mă cu lumina cunoştinţelor, întăreşte-mi memoria, dă-mi priceperea cuvenită şi pune în gura mea cuvînt spre răspuns bun, ca înstrăinat fiind de deşertăciunea pămîntească şi slava deşartă să mă înalţ cu mintea şi cu inima spre cele nepieritoare şi veşnice.

Pentru rugăciunile Sfinţilor Părinţilor noştri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, milueşte-ne pe noi. Amin !

Rugăciunea școlarului

Dumnezeule Preasfinte, izvor de nemărginită înțelepciune și nemăsurată bunătate. Făcător al tuturor celor văzute și nevăzute, ascultă rugăciunea nostră, ce o înălțăm către Tine cu multă umilință. Întărește, Bunule, pe cârmuitorii noștri bisericești și lumești. Dă-le lor să cugete cele bune și folositoare pentru Biserica și țara noastră. Apără-i de vrăjmașii văzuți și nevăzuți, ca să se poată îndrepta, pe calea propășirii cu pace și cu dragoste. Iar nouă umiliților, luminează-ne mintea ca să înțelegem învățăturile ce ni se dau și întru toate și de-a pururea să păzim poruncile Tale și să facem voia Ta cea sfântă, ca astfel să putem fi folositori nouă înșine, părinților, fraților, surorilor și poporului în mijlocul căruia trăim, să aducem bucurie și mulțumită învățătorilor și făcătorilor noștri de bine și să împlinim toate îndatoririle către țară, către obște, către familie și aproapele nostru. Primește plecarea genunchilor și rugăciunea pe care o facem, ca pe o tămâie bine mirositoare înaintea Ta. Trimite harul Tău asupra noastră și ne învrednicește să trecem cu bună rânduială vremea învățăturii. Povățuiește-ne să umblăm și să lucrăm cu înțelepciune în tot cursul vieții noastre, ca de către noi și prin noi să se slăvească Preasfânt numele Tău în veci. Amin.

http://www.crestinortodox.ro/acatiste/acatistul-maicii-domnului-icoana-sporirea-mintii-67106.html

Rugăciune către Dumnezeu-Duhul Sfânt

Împărate ceresc, preabunule Mângâietorule, Duhule al adevărului, Cel ce din Tatăl mai înainte de veci purcezi şi întru Fiul pururea Te odihneşti; nepărtinitorule Izvor al darurilor celor dumnezeieşti, pe care le împărţi precum voieşti; prin care şi noi nemernicii ne-am sfinţit şi ne-am uns în ziua botezului nostru.

Caută spre rugăciunea robilor Tăi, vino la noi şi Te sălăşluieşte întru noi şi curăţeşte sufletele noastre, ca să putem a ne face locaş Prea Sfintei Treimi. Aşa, o Preabunule, nu Te scârbi de necurăţia noastră nici de rănile păcatelor; ci le tămăduieşte pe ele cu ungerea Ta cea atot-vindecatoare.

Luminează mintea noastră, ca să cunoaştem deşertăciunea lumii şi a celor ce sunt în lume; înviază ştiinţa noastră, ca neîncetat să vestească nouă ceea ce se cuvine, a face şi ce se cuvine a lepăda; îndepărtează şi înnoieşte inima ca să nu izvorască mai mult ziua şi noaptea gânduri rele şi pofte necuvioase.

Îmblânzeşte trupul şi stinge cu insuflarea Ta cea dătătoare de rouă văpaia patimilor, prin care se întunecă în noi chipul cel prea-scump al lui Dumnezeu. Iar duhul lenevirii, al mâhnirii, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert, goneşte-l de la noi; şi ne dă nouă duhul dragostei şi al răbdării, duhul blândeţii şi al dreptăţii, ca îndreptând inimile cele slăbite şi genunchii, fără de lenevire să călătorim pe calea sfintelor porunci şi aşa, ferindu-ne de tot păcatul şi împlinind toată dreptatea, să ne învrednicim a primi sfârşit creştinesc şi neruşinat şi a intra în Ierusalimul cel ceresc; iar acolo a ne închina Ţie, împreună cu Tatăl şi cu Fiul, cântând în vecii vecilor: Treime Sfântă, slavă Ţie!

Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului, Cel ce pretutindenea ești și toate le plinești, Vistierul bunătăților și Dătătorule de viață, vino și Te sălășluiește întru noi și ne curățește pe noi de toată întinăciunea și mântuiește, Bunule, sufletele noastre. Amin.

O, Duhule Sfinte, Cela ce umpli întreaga lume și dăruiești viață tuturor, îndepărtându-te de oamenii cei întinați. Cu umilință mă rog Ție, nu Te mânia de necurăția sufletului meu, ci vino și Te sălășluiește întru mine și mă curățește de toată întinăciunea păcatului ca, prin ajutorul Tău, să petrec cealaltă vreme a vieții mele întru pocăință și în lucrarea faptelor celor bune și așa să Te preamăresc împreună cu Tatăl și cu Fiul, în vecii vecilor. Amin!

Fără titlu – Liviu Oprică

/ multumesc2014 / Scrie un comentariu

Mahmood Sabzi - Iranian Abstract Impressionist painter - Tutt'Art@ (21).jpg

Mi‑au murit, nerostite, cuvintele

Când am vrut să‑ţi vorbesc despre dragostea mea.

Îmi erau albe, nepătate, veştmintele

Şi sufletul meu de dorul înalt, mistuit, adormea.

 

Şi‑am hotărât să-l trezesc. N‑aveam nici un drept

Să cer dragoste pentru dragoste, să aştept

În loc să capăt, ca de obicei, un suflet, un trup

Să‑mi fie mie osândă, unei lumi, în piept.

Liviu Oprică

Imaginea: Mahmood Sabzi – Abstract Art

Abia acum te plâng, Părintele meu drag…

/ multumesc2014 / 21 comentarii

Iustin-Parvu-2
Istoria noastră cu tine, Părinte, începe la Mănăstirea Bistrița – Neamț. Aveam 12 ani și vedeam că mamaia mea te căuta la mănăstire, de fiecare dată când apăreau probleme în familia noastră! Făcea rânduiala de rugăciune, postea, căuta să-și îmbunătățească viața și, încet-încet, problemele se rezolvau, cumva! Unele se rezolvau așa cum cerea/m, altele se rezolvau, dar într-un fel care indemna întreaga familie la sârguința duhovnicească, iar altele nu se rezolvau, pentru a stărui în rugăciune la Dumnezeu!

O știi pe mamaia mea, Părinte – nu am mai iubit pe nimeni atât de mult, nu m-a mai iubit nimeni atât de mult. Era micuța, foarte, chiar, dar harnică și rapidă ca un spiriduș, deși cardiacă! La 75 de ani ai ei, nu mă puteam ține după ea: trebuia să fug!

Ea mi-a unit degețelele de copil în semnul Sfintei Cruci, la ea am văzut rugăciunea cu lacrimi, citind la Psaltire și într-un Acatistier, negru de praful depus în zecile de ani de rugăciune, peste lacrimile femeilor din familia mea: că le-au murit soții, frații, copiii în războaie; pe unii împușcându-i rușii chiar sub ochii lor! Că nu li se înțeleg copiii, că trebuie să ducă familia înainte, singure – văduve îndoliate, surori îndurerate, mame nemângâiate; dar câmpurile nearate, necosite, neprășite, nesecerate; animalele care trebuiau îngrijite; prăvălia care trebuia aprovizionată; războaiele de țesut, pline de lucruri necesare în casă și pentru puzderia de copii, care mai de care mai mici; gurile lor flămânde nu așteptau ca femeile casei – care acum erau și bărbați – să-și jelească morții! Treaba trebuia făcută, pentru că fiecare anotimp venea cu treburile lui specifice, pe care nu le puteai amâna! De unde aveau atâta putere? Din rugăciune: a lor și a părintelui Iustin!

51413962_633925943707009_2270363242159144960_n

Oricâta treabă ar fi avut, când unul dintre noi avea o problemă, mamaia fugea la Părintele Iustin! Venea luminată, întremată duhovnicește, sufletește, cu sfat de viață și de rugăciune, cu siguranța că nu e singură in marea luptă cu întunericul, dar și în efortul de a asigura cele necesare familiei – lua apă vie!

De multe ori mă întristez, când îmi aud tonul aspru, dur al vocii! Aș vrea să pot să fiu mai delicată, mai feminină, dar sunt urmașa unor femei ce-au fost nevoite să se lupte strașnic cu viața – oameni ai datoriei, care-a trecut înaintea dragostei!

Mai mult de-atât, când le aud pe suratele mele, înmuiate în siropuri și peltele, mă apuca o rușine și-un amuzament: cum, frate, nu-și dau seama cât sunt de penibile 🙂 ? Dar, domnilor, văd că funcționează 🙂 ! Sunteți sensibili la miorlăieli și nevricale 🙂 !

Revin la Părintele! Așa micuță, cum era mamaia mea – nu am evocat-o niciodată, de când a trecut la Domnul – conducea cu mâna fermă familia! La sărbători, se aduna întreaga familie la masă, cu copii, nepoți, gineri, nurori! Ba mai încăpea și câte-un prieten !

Dacă în familia unuia dintre copiii ei apăreau probleme, fugea la părintele și apoi la ei! Și, cu sfat de la el, cu vorba blândă și înțeleaptă, dar cu adevărul pe masă, nu cu cuțitul în traistă și cu mierea pe buze, se discutau deschis toate problemele, îi punea pe copii să-și caute soluții și nu pleca, până nu lămurea situația și-i împăca! La noi în familie nu a fost niciodată încurajat divorțul! Se negociau soluții, se certau, își spuneau lucruri dure și adevărate, dar apoi, căutau rezolvarea, pentru că în familie biparentală se cresc copiii! Și totul într-o discreție maximă, să nu știe nimeni ce-i în casa și-n familia noastră! Pe stradă ieșeam zâmbind, să nu indispunem oamenii cu mutrele noastre acre și dușmănoase! Că, de, cam aprigi din fire eram/suntem toți :)!

51869040_738816633170381_1009997237947727872_n

Nici nu se gândea nimeni să protesteze atunci când, la începutul postului, fierbea toate oalele, toate vasele și se mânca de post! Fără comentarii ! Mă lua de mânuța și mergeam la biserică, la Sfânta Liturghie, la Spovedanie, la Împărtășanie, la rugăciune! Nu m-am simțit niciodată obligată, ba chiar dimpotrivă, cu atâta dragoste o însoțeam, eram atât de fericită că o bucură că ne rugăm împreună, că am mânuța în mâna ei, mereu!

Avea harul de a se face iubită! Și urâtă, de asemenea! Era acuzată că e vrăjitoare, pentru că, dacă o supăra cineva, o/îl privea demn și trist și-i spunea doar atât: Bogdaproste! Se vede c-o iubea mult Dumnezeu, pentru ca împricinatul și-o cam lua și destul de repede, chiar! Dar, la doar 37 de ani ai mamei mele și 19 ai mei, mamaia mea și-a încheiat zbuciumul, drumurile între copii, preumblările pe la Părintele, chiar! I-a rămas doar rugăciunea de mamă, ce străbate cerurile și timpurile și care, cred, răsuna și astăzi în Raiul lui Dumnezeu, unde nădăjduiesc fierbinte că Stăpânul a așezat-o!

Acum a venit rândul mamei mele să continue lupta!

1174539_633503166680913_530878978_n

Care luptă? Aflați că, fără rugăciune, fără continua „sfătuire” cu Dumnezeu, nicio viață nu are pace și bucurie! Poate are o zarvă, o distracție grosieră, o aparență de strălucire, dar pacea duhului nu există! A, da, poate că sunt bani, concedii fabuloase, mâncăruri deosebite, dar acestea nu te odihnesc; cad greu și-ți vine să plângi, când le trăiești, când le mănânci! Sunt amare și dor!

Am cunoscut mari si multe probleme: tatăl meu a fost sfâșiat de o ursoaică rănită, mergând prin pădure la o circumscripție, unde era deputat (ursoaica, însă, a avut mai puțin noroc, pentru că, gândindu-se la mine și la mama mea, cu puterea disperării – pentru că ursoaica voia să-l muște de trahee – tatăl meu i-a rupt maxilarul, căscându-i botul cât a putut de tare! A venit acasă pe picioarele lui, dar Dumnezeu i-a trimis un om, de al cărui umăr să se sprijine! Ajuns acasă, sfâșiat din cap până-n picioare (au cusut medicii la Iași 12 ore la el), cu triplă fractură mandibulară, n-a scos un sunet, ca să nu mă trezească și să mă sperie! Sfânta Cuvioasa Paraschiva și rugăciunea părintelui Iustin i-au salvat viața!

Și multe, multe altele! Aș evoca doar încă una: casa noastră era deschisă – de la vlădică la opincă, toți musafirii noștri erau tratați la fel – cu respect bonom și fără complexe, de nicio culoare ! Era mereu cineva la noi; rar puteai să te schimbi, fără să sune cineva la poartă! Ei, dar când au apărut probleme, de toate felurile, mai veneau doar 4 persoane la noi, dintre care două cu interes personal acut! Apoi, a început caruselul, că de, nu-i da, Doamne, omului, cât poate să ducă! Ei, și iar bătea mama mea la ușa părintelui Iustin!

Aș vrea să vă spun o constatare de-a mea: Dumnezeu nu ne dă ce vrem, când vrem! Nu e expressor de cafea, nici automat de bani, ați observat 🙂 ? Uneori, ne dă chiar cu totul altceva! Socrul meu (și el un om profund credincios și puternic rugător), spunea foarte frumos: „Dumnezeu face o lucrare pentru alta!„. Și mai zicea: „Dacă ai sănătate și te înțelegi cu nevasta/bărbatul, restul se rezolvă”! Împreună…!

La 18 ani, am plecat de-acasă, fluturându-mă: Iași – București – acasă, dar deja îmi luasem pâinița în propriile mâini! O pâine nu prea pufoasa, că erau vremurile lui ceașcă și totul era pe cartelă, și de unde – în oraș străin – să ai cartelă? Cine-ți făcea mutație, ca să dea bani la stat și doar așa beneficiai de rație!

Am lucrat ca bonă și menajeră, contra masă, cazare și salariu, pentru a-mi putea lua cărți și discuri, că hăinuțe îmi făceam singură, după scăfârlia mea albastră, gri, blondă și, uneori și verde, depinzând de cât de prietenoasă îmi fusese chimia în ziua respectivă!

După plecarea mamaiei, nu m-am mai spovedit/împărtășit, nu am mai mers la Sfânta Liturghie, nu am mai ținut post (eram și babă călătoare, dar acum, n-ar fi contat)! Dar, pe Dumnezeu, așa, în sălbăticia mea, nu L-am părăsit! Îl cercetam când și când, mai ales în sesiune, dar era în inima mea! Au fost ani mulți…! Abia după ce am avut primul copil, dorindu-mi să aibă cea mai curată mamă, m-am întors hotărât și irevocabil (cu ajutorul bunului Dumnezeu), în Biserică! Mi-a venit mie rândul să-l cercetez pe Părintele Iustin, împreună cu pruncii pe care mi i-a dat bunul Dumnezeu!

Nu pot să spun cât de mult m-a ajutat Părintele, cât de mult m-a schimbat! Era extraordinar de deștept, avea o memorie prodigioasa, era intuitiv și experimentat, dar – peste toate – avea harisma înainte-vederii, de a fi văzător cu duhul!

Cu mine era dur și concis! Nu aspru, ci punctual, la obiect, fără menajamente, așa cum mi se pare și firesc, atunci când la ușă așteaptă sute de oameni, iar omul din fața lui era și este puternic și așa îi este și stilul! Cu alți oameni, și în special cu femeile plicticoase și care spuneau de 1000 de ori același lucru, era răbdător și le asculta cu atenție, așa cum – în mod cert – nu le asculta nimeni, de aceea devenind și ele așa de pisăloage!

Îl sunam, că avea o derivație, la el în chilie; rareori răspundea! Dar, când sunam pentru un lucru grav, întotdeauna îi auzeam vocea dulce și-i turuiam pe nerăsuflate ce aveam pe suflet, ca să nu-l rețin și primeam imediat sfat și binecuvântare și zburam de fericire! Știam că totul se va rezolva! Era calm și înțelept, avea mult umor: îi străluceau ochișorii albaștri de veselie ghidușă 🙂 !

Odată, i-am cerut voie să-i fac o poză! Era un bătrân frumos, înalt, subțire ca un lujer, rapid și cuprindea totul – și problemele gospodărești ale mănăstirii și-ale oamenilor, ba mai avea timp și de câte-o glumiță ! Și, emoționată, l-am pozat cu telefonul: el zâmbea! Când – mai târziu – m-am uitat, nu salvasem poza…! Va să zică, de aceea erai atât de amuzat, Părinte 🙂 !

Parintele Justin Parvu, Manastirea Petru Voda

Când mă duceam acasă, arareori se întâmpla să nu merg și la el, chiar dacă veneam doar pentru două zile! Cu sfatul și binecuvântarea lui, știind că mă sprijin pe un munte de rugăciune – a lui, dar și pe un vulcan, care cu lava rugăciunii, topește gheața din inima mea – aceasta fiind sfânta mea mamă (sper să nu vorbesc cu păcat), plecam de la Părintele, dar și din casa părintească, tropăind ca un general, sigură și cu o putere de simțeam că dărâm orice îmi stă în cale!

Cam așa e puterea rugăciunii unui preot! Să nu disprețuim și să nu judecăm pe niciunul, că ne putem mântui și prin cel mai păcătos preot, pentru dragostea lui Dumnezeu pentru noi, dar și pentru credința noastră!

Deci, 4 generații din familia mea, s-au bucurat de puterea extraordinară a rugăciunii Părintelui Iustin!

p-iustin-cruce

Credeți că s-a terminat totul cu plecarea lui? Da’ de unde! Eram emoționată și nerăbdătoare (Berbec inflamat!!!), pentru că eram pe o listă de așteptare, la un autocar spre Petru Vodă, vrând tare mult să-l însoțesc pe Părintele meu pe ultimul drum pe pământ! Și am pus „telefonul” în funcțiune, ca de atâtea ori în viață: „Părinte, ajută-mă să ajung la tine!” Și a sunat telefonul meu, că am loc în autocar! Ba, mai mult, am mers și cu o prietenă deosebită, care își dorea să-l vadă măcar acum, pentru că nu ajunsese la el, cât acesta fusese în viață! Această prietenă a mea – este doamna Mihaela Cardiș, cea care a devenit colega noastră de redacție – s-a învrednicit de o mare mângâiere de la Părintele, dar aceasta este taina ei cu el!

magazin_parintele-iustin-parvu-petru-voda-01

Oricare dintre cei care-au fost la înmormântarea Părintelui, poate da mărturie: a fost o zi superbă, cu soare blând, dulce! Erau mii de oameni acolo și era o pace, o împăcare, o dulceață în suflet, o tristețe ușoară, însoțită de bucurie și de nădejdea, de certitudinea că Părintele Iustin e cu noi, că a intrat în Biserica Biruitoare, iar noi am câștigat un uriaș rugător la Dumnezeu, în ceruri! ! Și amândouă dăm mărturie că Părintele Iustin face minuni, răspunde rapid la rugăciuni, la fel de repede ca în viața de aici, unde ne asculta răbdător păsurile, 17-18 ore pe zi, pentru a nu pleca nimeni nemângâiat de la el!

Să te primească bunul Dumnezeu în ceata Drepților și-a Sfinților Lui, Părintele nostru drag, Părinte al neamului românesc de pretutindeni! Iartă-ne și Dumnezeu să te ierte, Părinte Iustin! Iți mulțumesc cu smerită dragoste și recunoștință și-ți promit că nu scapi nici acolo de mine! Vorba unui prieten drag, chipintaci ! Te iubesc!

https://doxologia.ro/parintele-justin-parvu-satul-romanesc?fbclid=IwAR2qnl80rpDoyADGF_awZB_k8rWTvv9SELJfP1DdmKFuoOWPZrUMQqvVMFE

https://doxologia.ro/locuri-sfinte/chilia-parintelui-iustin-parvu-galerie-foto

Cristina Olaru (Ghenof)

Articol inclus în cartea evocatoare a chipului Avvei Iustin (pag. 136-139):

avva_justin_parvu_marturii_amintiri_minuni

                cu titlul: „Era dur şi concis! Nu aspru, ci punctual, la obiect”

> http://sfintii-inchisorilor.ro/wp-content/uploads/2014/02/carte-avva-justin.pdf

   

Fii cu minte!

/ multumesc2014 / 3 comentarii

4-541e91d27d”Fericit este omul care ascultă de Mine și veghează în fiecare zi la porțile Mele și cel ce străjuiește  lângă pragul casei Mele! / Cel ce Mă află, a aflat viața și dobândește har de la Domnul; / Iar cel ce  păcătuiește împotriva Mea, își păgubește viața lui. Toți cei ce Mă urăsc pe Mine, iubesc moartea!”  (Pildele lui Solomon -8.34-36)

Aseară am fost la Biserica Sf. Ilie Grant, unde slujesc: Pr. Atanasie Tanasache Costea – preot paroh  și Pr. Petru Comșa, cu prilejul sărbătorii Sfantului Petru Athonitul, întâlnirea fiind în cadrul Cercului  ”Sfânta Maria Egipteanca”. 

DSC_0514

poza23

 

 

Domnul Prof. Costea Munteanu, de la ASE, a facut o prezentare minunată  a vieții Sfântului, iar discuțiile ulterioare au durat pâna târziu, în noapte!

 

 

 

Deslușirile Părintelui Petre  Comșa, însă, m-au pus pe gânduri, pentru că a concluzionat că principala virtute creștină și pe care  ne-o cere Dumnezeu, este CUMINȚENIA.

În înțelepciunea sa, acest popor al nostru, pe care mereu  îl desconsiderăm, a  folosit ca suprem îndemn în frumoasa educare a copiilor, această sintagmă: ”Fii  cuminte!”.  Aceasta înseamnă atât de multe: ascultă de Poruncile dumnezeiești, de sfaturile bune    părintești, muncește și te roagă, ”să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din  tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine  însuţi” (Sfânta Evanghelie după Luca-10.27) și toate Poruncile, cuprinse, de fapt, în  acestea două!

Trăim într-o lume aproape secularizată, freudiană, cuprinsă între Eros și  Thanatos, amenințată de  auto izolare și consumerism excesiv. Erosul ajută făpturile omenești să depășească ura, inerentă  căderii: ”tu ai fost de vină; ba tu!”, dar ar fi păcat să fie trăit separat de plenitudinea dragostei, în  întregul făpturii  ce poartă chipul lui Dumnezeu, amprentat în ea.

În iubirea creștină, dragostea este purtătoare și generatoare de virtuți, neexcluzând Erosul, dar așezându-l – cuminte – în uniunea sfințită și binecuvântată a Cununiei în Biserica lui Hristos.

Iar Moartea este doar o Trecere, un prag spre Eternitate, iar frica tenebroasă de moarte, devine în creștinism ”început al înțelepciunii”,  frica de a nu fi despărțit sau înstrăinat de Dumnezeu, frica de a fi lipsit de „îndrăzneala dragostei” și un îndemn la viață curată și cuminte.

Să ascultăm din dragoste și să-L iubim pe Dumnezeu, să facem poruncile Lui din cumințenie, ca El pururea să aibă milă de noi și să ne poarte de grijă, să fim mereu în fluviul Proniei divine. După cum spune cu multa dreptate Clement Alexandrinul, „nu te temi de Dumnezeu, ci te temi sa nu cazi din harul lui Dumnezeu”.

Depășim frica de moarte prin Bucurie și aceasta nu poate fi dată, decât focalizând toate puterile sufletești spre Hristos, care este Dragoste desăvârșită, Calea, Adevărul și Viața – Cel ce a răscumpărat cu preț de sânge pe omul căzut, redându-l vieții veșnice. Altfel cum ne-am explica bucuria extatică a martirilor pentru Hristos, decât prin bucuria Întâlnirii și prin faptul că pot și ei dărui ceva – sângele lor, sfințit de jertfă – în schimbul Jertfei hristice.

Iar Calea de întâlnire cu Dumnezeu și de dobândire a bucuriei este Rugăciunea, îndreptarea vieții, Spovedania, Împărtășania și îndeplinirea datoriei, liniștea conștiinței și dragostea. Prin ascultare, rugăciune și cumințenie, Omul Recent, se îndreaptă spre urmarea Fiului Omului, care a trăit desăvârșit în ascultare; de Părinții lumești, mai întâi, iar apoi de Tatăl ceresc, până la a îndura moarte pe Cruce, ”cu moarte pe moarte călcând și celor din morminte, viață dăruindu-le”.

Dar nu doar rugăciunea ne scoate din frica de moarte, ci harul Lui Dumnezeu, cerut prin rugăciune.

De ce ne cere atâta osteneală Dumnezeu? De ce ne cere să ne desăvârșim, până la dobândirea asemănării cu El? Oare noi nu le cerem copiilor noștri să-și atingă potențialul maxim, să merite sacrificiul făcut pentru creșterea și educarea lor? Oare nu suntem pretențioși cu ei, pentru ca ei să aibă cea mai bună viață ce le stă în puteri? Iar Dumnezeu ne cere să fim cuminți, pentru a ne scrie în Cartea Vieții.

Să ne ajute bunul Dumnezeu să nu ne robim celor trecătoare, ci să căutăm spre cele veșnice și să trăim Eternitatea împreună cu El. Amin!

Cristina Olaru (Ghenof)

finic

/ multumesc2014 / Scrie un comentariu

în zadarul segmentat pamântului – râma

în zadarul inimos cerurilor – drama

în zadarul inimos tecii – sabia

şi al drumului mătăsii către camile– corabia

ma scărpinam, bietul, peste iov, cu grămezi

de înţelegeri de caravane acului, cu urechi;

eşecuri dulci izvora cântarul cântării

undele noi, unde ducesele erau nemăsurat retrogradate

de aristocraţia capacelor de ceară

Doamne, blândule, cu ce parfum ai putut

întregi risipele noastre!

diafan din canguri sărea dorul de a cuprinde

făcătorii de galaxii ca într-un zgârcit marsupiu: australia,

loc de stat cu capul în jos, ca si cum josul ar fi încăperea.

Doamne, smeritule, cum ai făcut lipsa-n răspuns

nespus sa desăvârşească tăcerilor tăcerea!

îmi trăgeai tot deşertul pe cap ca unui struţ,

pentru primejdia oului din care veşnicia se amână

ca răsadurile de flori, în glastre.

Doamne, pofta de sarut-mână, pofta de a atinge

neatinsele coaste!

naşterea mişcării: stăpânirea. a căldurii – atot-tăcerea,

cuminţenii fuioarelor de dincolo de haos, gerul.

izbeşte de nesimţirile mele cremenea, îmblânzeşte

resfinţirilor fierul şi focul. sunt pustia. calcă-mă.

naşte-mi oazele, ibişii, mireasma sorilor. răcoreşte-mi-te.

eram noroiul. fi-mi rinocerul.

Alex Amarfei

Comentarii la slujba miezonopticii (II)

/ multumesc2014 / Scrie un comentariu

Slujba miezonopticii amintește de punerea în mormânt a trupului Mântuitorului, simbolic, însă, ea înseamnă și: creștinul moare pentru trup și lume pentru a primi sacrificiul Lui Dumnezeu întrupat. Dând Lui Dumnezeu în posesiune prin nuanțe și asamblări tainice ale poruncilor însuși trupul și însuși sufletul nostru, noi recunoaștem: că acestea sunt moarte fără Dumnezeu; că le oferim Lui așa cum Iosif din Arimateea I-a oferit mormânt; că dorim îngroparea Lui în noi știind că starea noastră de decădere ne ucide singuri dacă murim singuri și sperând ca îngroparea cu El să ne ucidă spre înviere. Mărturisim că cele mai bune și osebite lucruri ale noastre nu sunt decât, în cel mai bun caz, vrednice să-I atingă trupul, așa cum s-au atins de El inul giulgiurilor și mirul miresmelor. Spunem dreptățile noastre, dacă avem unele, dar știm că până și de Maica Preacurată și de cel mai iubit ucenic au trebuit să se atingă durere, vecinătatea deznădejdii și, cum remarca Nicolae Steinhardt, nu le-a făcut cu ochiul de pe cruce spunand ceva de felul ”stați liniștiți, ne vedem duminică”. În slujba miezonopticii psalmul 118 este rostit „în trei stări”. Și anume, el este fragmentat în două locuri de „slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh și acum și pururea și în vecii vecilor”, urmat de „aleluia, aleluia, aleluia, slavă Ție, Dumnezeule” și din nou „slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh…” Împărțirea „în trei stări” este o regulă prezentă în Psaltire, la rugăciunea Sf. Efrem Sirul și la Prohoade. Îi putem atribui numeroase înțelesuri. Un înțeles adânc este că lucrarea mântuitoare a Fiului a făcut ca slujba, care trebuia reactualizată permanent, a jertfelor Vechiului Testament, care, deși înnoite iar și iar, nu aduceau mântuirea prin ele însele ci doar rememorarea promisiunii ei, să poată grefa în sine atributele majestății divine a zilei a opta. Fiul și Duhul pătrund ca două brațe ale Tatălui în mijlocul creației. Un înțeles smerit este că, în timpul înfricoșătoarei nopți din Ghetsimani, rămas singur în fața uriașei suferințe care-L aștepta, Mântuitorul și-a trezit de două ori ucenicii adormiți, amintindu-le neputința lor omenească. Un înțeles care vestește veacul viitor este că prima venire a Mântuitorului este o primă trezire din patimi și o odihnă de neîncetata apăsare a trupului și morții, în timp ce a doua venire este chemarea la veșnicie, și împărțirea slujbelor marchează „ca în oglindă și ghicitură” acele lucrări ascunse prin care Fiul a chemat Duhul și cu binecuvântarea Tatălui au semănat și asemănat părțile înțelegătoare ale creației cu semințe ale Împărăției.

Deși nu este o idee bună să ne răspândim prea mult în simbolistică speculativă, este de remarcat că prima diviziune prin „slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh” a psalmului 118 este înainte de partea corespunzătoare literei Yod și a doua începe cu aceasta. Litera yod este prima din numele ebraic al Lui Dumnezeu-fiitorul („Eu sunt Cel ce sunt”) și fragmentarea psalmului aici semnifică trezirea din noaptea păcatului prin revelația adusă de prooroci și lege. Întrevedem o primă „stare”, reprezentând tânguirea și suferințele creației rămasă în afara Împărăției datorită căderii și starea a doua, urcușul de la primirea legii la Întrupare. A doua diviziune survine însă în interiorul fasciculului de versete reprezentând litera Phe (Fi al grecilor) ca și cum litera ar fi fragmentată ea însăși. Vom remarca faptul că despărțirile nu împart psalmul simetric, adică cele trei părți nu sunt egale (de altfel numărul 22 nu este divizibil la 3). Dacă am împărți psalmul în două jumătăți egale, singura cifră care poate divide pe 22 fiind 2, ajungem la versetul 87: „Puțin a fost de nu m-am sfârșit pe pământ dar eu n-am părăsit poruncile Tale”, iar jumătatea a doua începe cu versetul 88: „După mila Ta viază-mă și voi păzi mărturiile gurii mele”. Vedem aici esența celor două stări: legea și harul, dar și cele două naturi ale Mântuitorului reflectate generic în natura umană. Legea spune: sub amenințarea morții fiind, nu părăsiți poruncile, în timp ce harul adaugă: cunoscând mila dumnezeiască, omul poate păzi în sine mărturiile Cuvântului. Dar aceasta este o diviziune nemarcată formal. Cercetând ce ar putea însemna cea marcată formal, litera Phe corespunde suflării gurii, suflului vieții în sensul de întrupare ca ființă cu respirație. Vedem aici frângerea și jertfa până la moarte și golire de Sine a Cuvântului dar și arătarea în mijlocul acestei înfricoșătoare realități a slavei înnoite a Treimii. Cuvântul s-a frânt ca ființă trupească dar a lăsat cu aceasta Duhul să sufle în tărâmul morții, chemând pe toți la viață. Cu prețul jertfirii suflării (simbolic – litera Phe), litera următoare, Tzadeh, care înseamnă simbolic „seceră”, dar și „dreptate” face ca secera morții să ne secere spre dreptate și între drepți. Deslușim sensul a ceea ce urmează mai ales din versetul „râvna casei tale mă mistuie”, care e menționat de apostoli ca explicit legat de râvna Mântuitorului când Acesta a alungat din templu schimbătorii de bani și negustorii de animale. Starea a treia reprezintă deci eliberarea de orice posesie a materiei și posesivitate a pulsiunilor sufletești nestăpânite, până acolo unde trupul este absorbit în dumnezeire și asemănarea cu Hristos mistuit de dorința de a îndrepta lumea devine desăvârșită.

Alex Amarfei

Rugăciunea unui smochin neroditor- Cristina Olaru

/ multumesc2014 / 10 comentarii

uscarea_smochinului

Mult mi-e frică și mi-e rușine, Stăpâne, că vei veni la mine – flămând și însetat – și nimic bun nu am a-ți da, să Îți îndulcești inima!

Îmi trag seva din pamântul Tău bun și roditor, am frunze câtu-i lumea – vorbărie goală, fără lucrare și fără simțire, dar nu am roade, pe potriva darurilor pe care mi le-ai dat, cu asupra de măsură!

Cum voi privi – la poalele hainei tale, stând – sandalele Tale, pline de colbul drumurilor, picioarele Tale, ce s-au ostenit să mă cerceteze, ca Tu, Bunule și întru tot Milostivule, să vezi ce-am lucrat, hrănindu-mă cu bunătățile pământului Tău, adăpată cu apa, cu care ai plouat   peste trunchiul meu sănătos și peste ramurile mele și care s-a scurs la rădăcinile mele, dându-mi să beau și să mă răcoresc!

Nimic nu mi-a lipsit, Doamne, dar nimic bun n-am făcut!

Dreptu-i, Doamne, să mă usuci și să mă arunci în focul cel nestins!

Mă cutremur și mă amărăsc de moarte că nu m-am luptat să fiu în Lumina Ta în toată veșnicia, că nu mă voi bucura de căldura dragostei Tale, că vei fi trist pentru că nu voi fi cu Tine, în Rai!

Te-am mâhnit și Te-am supărat în toată clipa cu lenea și nesimțirea mea, cu zăbava și cu nimicnicia mea!

Singură m-am despuiat de haina cea strălucită, dată de Tine la Sfântul Botez!

Am rușinat cu păcatele mele frumoasa față a Sfântului Înger Păzitor, pe care mi L-ai dat în dar, tot atunci!

„Mâhnit e duhul în mine şi inima mea încremenită înlăuntrul meu.”

M-ai așteptat destul – primăvară, după primăvară – ca în sfârșit să dau rod de fapte bune, de iubire față de aproapele, de hărnicie și vrednicie în vremea rugăciunii, dar Te înțeleg dacă nu mă mai rabzi!

Tot caut ceva bun și nu găsesc; am făcut tot lucrul rău, am vorbit de rău, am mințit!

Un singur lucru n-am făcut: sa Te mint pe Tine, Doamne!

Mă așez și acum în fața Ta, mă arăt Ție în toată golătatea mea și-mi așez – în palmele căuș – inima mea sărmană și lipsită de iubire!

Cu adevărat, nimic nu am, nimic nu sunt, nimic nu pot, fără de Tine, Doamne!

Și-Ți spun, predându-mă întru totul voii Tale:

”Facă-se voia Ta cu mine, Preabunule Părinte, dar și Dreptule Judecător!”

„În mâinile milostivirii Tale celei mari, o, Dumnezeul meu, încredințez sufletul și trupul meu, simțirile mele, graiurile mele, sfaturile și gândurile mele, lucrurile și toate cele trebuincioase ale trupului și ale sufletului meu.

Iar Tu, deci, binecuvintează-mă, miluiește-mă și mă izbăvește de tot răul, ca petrecând viață fără de păcat, în toate zilele vieții mele, să ajung la viața veșnică cu Sfinții Tăi, în Împărăția Ta și cu Dânșii să Te slăvesc în veci. Amin !”

Cristina Olaru

Rugăciune către Sfânta Treime

/ multumesc2014 / Scrie un comentariu

Angelsatmamre-trinity-rublev-1410

Preasfânta Treime, Stăpânire de o ființa, pricinuitoare a tot binele; ce vom răsplăti Ție pentru toate câte ne-ai dat nouă, păcătoșilor și nevrednicilor, pe care mai înainte de a ne naște noi in lume le-ai rânduit, și pentru toate cele ce ne dai fiecăruia dintre noi în toate zilele și pentru cele ce ai gătit nouă tuturor in veacul cel viitor?

Deci se cuvenea pentru atâtea binefaceri și îndurări, să mulțumim Ție nu numai cu cuvintele, ci mai ales cu faptele, păzind și împlinind poruncile Tale; iar noi cu patimile noastre și cu obiceiurile cele rele în nenumărate păcate și fărădelegi ne-am aruncat.

Pentru aceasta, ca cei ce suntem întinați, nu numai că nu îndrăznim a ne arăta înaintea preasfintei feței Tale celei întreit strălucitoare, ci nici preasfânt numele Tău a-l chema, de nu ai fi binevoit Însuți Tu spre a noastră mângâiere a ne vesti nouă; că pe cei drepți și curați iubești, iar pe păcătoșii care se pocăiesc îi mântuiești și cu milostivire îi primești.

Deci, caută, o Dumnezeiască Treime, din înălțarea sfintei slavei Tale asupra noastră, mult păcătoșilor; și bunăvoința noastră în loc de fapte bune o primește, și ne dă nouă duhul pocăinței celei adevărate; ca, urând tot păcatul, întru cuvioșie și dreptate până la sfârșitul vieții noastre să petrecem, făcând voia Ta cea sfântă și slăvind cu cuget curat și cu fapte bune preadulcele si prea-încuviințat numele Tău. Amin.

Rugăciune către Sfântul Duh – Dumnezeu

/ multumesc2014 / Un comentariu

10313650_786944351336793_4827329914432573655_n

O, Duhule Sfinte! Cela Ce umpli întreaga lume și dăruiești viață tuturor, îndepărtându-te de  oamenii cei intinați. Cu umilința mă rog Ție: nu Te mânia de necurația sufletului meu, ci  vino și Te sălășluiește întru mine și mă curățește de toată întinăciunea păcatului ca, prin  ajutorul Tău, să petrec cealaltă vreme a vieții mele întru pocăința și în lucrarea faptelor  celor bune, și așa să Te preamăresc împreună cu Tatăl și cu Fiul, în vecii vecilor. Amin!

Prietenia – lui Alex Amarfei, pentru ziua sa, by Cristina Olaru :)

/ multumesc2014 / 2 comentarii

betania-lazar-15“Lazăr prietenul nostru a adormit, mă duc să-l trezesc“ (Ioan 11,1).

De ce pun acest eveniment evanghelic să marcheze ziua prietenului meu Alex Amarfei, domn care este – har Domnului – extrem de viu  :)? Pentru că în acest context, Însuși Mântuitorul se manifestă – in ipostaza Sa umană, dar și divină – ca Prieten! Ca Om desăvârșit, deplânge moartea prietenului Său: ”Şi a lăcrimat Iisus.” – Ioan (11,35), iar ca Dumnezeu-Fiul Îl roagă pe Dumnezeu-Tatăl să-l învie pe Lazăr și, în marea Sa iubire față de Fiul Său, Dumnezeu-Tatal Îi îndeplinește dorința. Ce bine este sa-L avem ca Prieten pe Dumnezeu! Și pentru aceasta, nu trebuie decât – ca Marta și Maria – sa-L primim în ospeție pe Iisus, în locul pe care El îl râvnește cel mai mult: cămara inimii noastre. Și mai este ceva: să se roage cineva pentru noi, pentru ca sufletul nostru, omorât de păcate, sa învie întru bucurie! Să ne agonisim și noi Marta noastră și Maria noastră, surori care să se arunce la picioarele Mântuitorului nostru și să audă din sfânta Sa gură cuvintele: “Fratele tău va învia!“, pentru că “Eu sunt învierea și viața, cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi, și oricine trăiește și crede în Mine, nu va muri în veac “. (Ioan cap.11, 25-26). Cum deja și-a făcut rost de Marta, îl invit pe fratele Alex să se rostuiască și de Maria și are Eternitatea asigurată :)! S-ar putea ca Maria să fie mai aproape decât crede!

Vorbind în general despre prietenie, este tipul de dragoste numit de către greci, care-au rafinat nuanțarea iubirii, Philia.  Philia este iubirea – prietenie (amicitia), atașamentul plin de sinceritate, care pătrunde în intimitățile de taină, spre a forma un „Alter-ego”. Este un tip de iubire puternică, trainică, ce poate dura întreaga viață.

Nefiind ca Eros-ul, care este un tip de iubire bazat pe atracție fizică, Philia este mai puțin expusă geloziei sau altor sentimente negative; dimpotrivă, este o relație veselă, sprintenă și gălăgioasă, pentru că, odată stabilita o doză sănătoasă de încredere, comunicarea este ușoară și spontană.

Adevărata prietenie nu încearcă să schimbe prietenul – cel mult îl poate sfătui – este tandră și binevoitoare, gata să sară în ajutor sau în apărarea prietenului care are dificultăți. Este o călătorie interioară continuă, fascinantă, dar necesită eliberarea de mecanismele negative ale personalității.

Prietenia este favorizată de proximitate, care prilejuiește întâlniri mai dese, reduce teama de necunoscut si realizează o sporire graduală a încrederii reciproce, Este și un bun prilej de tatonare a interesului stârnit unul față de celălalt. Se crează empatie, posibilitatea de împărtășire a afectelor, dar și o validare reciroca, o confirmare narcisistă a valorii personale. Aș propune un Decalog, obligatoriu de respectat într-o prietenie:

 1. – să împărțășești reușitele cu prietenii;

 2. – să-i oferi sprijin emoțional;

 3. – să-l ajuți la nevoie;

 4. – să te străduiești să-l faci fericit, atunci cand ești impreună cu el;

 5. – să ai încredere în el;

 6. – să îi ei apărarea în absența sa;

 7. – să îți restitui datoriile;

 8. – să fii înțelegător cu alți prieteni ai săi;

 9. – să nu fii pisălog;

10. – să-i arăți cu dragoste că greșește, atunci când o face.

Există adulți, care nu au reușit să se maturizeze și doar cer de la alții, fără a avea exercițiul dăruirii; ei își vor consuma energia pentru a se face plăcuți, iubiți. Sunt ancorați în ideea copilărească de a fi iubiți, să li se slujească. Cer, pretind, nu dăruiesc niciodată, nu-l ascultă cu adevărat pe celălalt, nu-i pătrund profund viața. Nu-l respectă pe celălalt, nu se poate identifica cu el, nu este empatic, se consideră creditori și niciodată datornici emoțional, față de ceilalți. Nu au sentimentul profund al propriului sine, nu știu să dea un sens la ceva, tocmai în prietenie, care este dăruitoare de sens.

Un om sănătos emoțional acceptă cu ușurință faptul că este imposibil să fie plăcut de toata lumea; imaturul va învăța să fie ascultător, inofensiv, prietenos, adesea irosindu-și întreaga viață, străduindu-se să fie acceptat și agreat.  Acest tip de om este în general evitat de către semenii săi. Face multe servicii, îndatorează, nu-și spune părerea adevărată, tremură de frică să nu piardă bruma de acceptare, creată cu atâta inutilă și tragi-comică jertfă de sine.

Ca exemplu, ”prieteniile” pe FB; numărul de friends îi dau iluzia unei vieți sociale și a unei acceptări, în realitate minimale. Prietenia este dragoste între doi oameni imperfecți, dar care caută mereu să evolueze în virtuți personale, să îmbunătățească relația prin negociere, nu prin compromis. Prietenia se stabilește între doi oameni sensibil egali.

După cum ne spune Pavel Florenski, trăsăturile principale ale prieteniei (φιλία) sunt următoarele:

  1. spontaneitatea originii, fundamentată pe un contact personal, dar nedepinzînd numai de legăturile organice, naturalețea;
  2. vibrația față de omul însuși, nu doar aprecierea calităților lui;
  3. aspectul cald, cordial, nedepinzînd de rațiune, al sentimentului, dar în același timp nepasional, neimpulsiv, neimpetuos, neorb și nefurtunos;
  4. intimitatea, mai mult chiar, una personală, lăuntrică.

Sfânta Scriptură preia acest termen și îi dă un conținut spiritual. El va semnifica iubirea creștină, bazată pe un sentiment și o comuniune personale.

Într-o relație de prietenie, evident că apar și certuri; este cumva chiar un exercițiu al autenticității relației, dar conflictul trebuie purtat cu grijă, alegând cuvintele, chiar în toiul celei mai mari furii, pentru că potențialul toxic al unui cuvânt poate ucide prietenia.

Dacă acest conflict nu a mers pâna la consecința sa ultimă, prietenia mai înseamna și reconciliere și iertare, din dimensiunea cea mai profundă a ființei noastre. Iertarea rupe cercul obsesiv al răutății, răzbunării, al resentimentului și urii. Iertarea înseamnă a pătrunde în dinamica interioară a celui ce te-a jignit, pentru a încerca să înțelegi rațiunile ascunse, care l-au făcut să te jignească și astfel iertarea este un exercițiu și o dovada de iubire. Care se acordă doar la cerere 🙂 !

Alegerea de a fi prieten este specifică doar persoanelor conștiente, în stare să facă alegeri care, odată făcute, să meargă până la capăt. Prietenia nu este o relație între super eroi, ci tocmai una în care îți poți exprima vulnerabilitatea, slabiciunea, delicatețea, chiar gingășia sufletească, fiind, deci, o relație de o profundă intimitate și încredere. Avem nevoie să fim  iubiți, acceptați, avem nevoie de prietenie adevărata.

Nu este de folos nimănui să târâm o relație moartă mai departe, ci doar una vie, fierbinte, deschisă, cu adevărul pe buze, indiferent de riscuri, cu asumarea lor. Și cel mai mare risc este cel al dragostei adevărate, ce poate merge până în veșnicie. Să ne rugăm bunului Dumnezeu ca astfel să fie relațiile noastre de prietenie: autentice, vibrante, vii și pline de bucurie! La mulți ani, Alexandru Amarfei! Să fii fericit, să te bucuri de toate persoanele importante din viața ta! Amin!

Cristina Olaru (Ghenof)

Rugăciune către Domnul nostru Iisus Hristos pentru liniştire sufletească

/ multumesc2014 / Un comentariu
tnr_800x800_28513_124593_izvorul-tamaduirii_1
Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeule Mântuitor, Protector şi Binefăcător al întregii lumi, Te rugăm linişteşte sufletele noastre zbuciumate, ca să ne putem ruga cu inima fierbinte! Te rugăm linişteşte vieţile noastre agitate, ca să ne putem bucura de ele! Te rugăm linişteşte minţile noastre pervertite, gândurile noastre bolnave şi luminează-ne, înţelepţeşte-ne, smereşte-ne, întăreşte-ne, dă-ne pace sufletească, răbdare şi ne îndeamnă pe toţi pe calea mântuirii şi a sfintei conlucrări cereşti! Dăruieşte-ne Doamne liniştea Ta Dumnezeiască, Pacea Ta, ca acoperământ pentru vremuri grele! Doamne Iisuse Hristoase, cu genunchii plecaţi ne închinăm Ţie, Îţi mulţumim pentru toate şi Te slăvim în inimile noastre: Slăvit să fii în veci, Doamne Dumnezeul nostru! Amin!

Comentarii la slujba miezonopticii (I)

/ multumesc2014 / Un comentariu

Psalmul 118

Este cel mai lung psalm din psaltire. Se spune că proorocul David l-ar fi învățat pe fiul său, Solomon, literele alfabetului iudaic, în număr de 22, cu înțelesul lor simbolic, grupând câte 8 versete pentru fiecare literă. Psalmul conține 176 de versete, din care primele 3 sunt adresări indirecte (la persoana a 3-a), versetul 115 este singurul care numește pe Dumnezeu ca fiind <al meu> iar versetul 121 nu conține forme posesive ci cererea ca Dumnezeu să nu lase sufletul în mâna vrăjmașilor. Tot restul versetelor se adresează la persoana a 2-a către Dumnezeu și reprezintă cereri de luare în posesie și afirmări ale posesiunii, fie a Lui Dumnezeu în formă directă, fie a poruncilor, fie a omului ca întreg, fie a sufletului, inimii, ochilor, voinței, cugetului. Este cea mai lungă și completă solicitare ca Dumnezeu să fie stăpân asupra omului. Psalmul a fost socotit așa important încât este prezent în rugăciunile ceasurilor la miezonoptica de luni până vineri și la utrenia de sâmbată la citirea psaltirii. El reprezintă împlinirea și desăvârșirea poruncilor Legii în trupul Mântuitorului și amintește de momentul când, fiind pus acest trup desăvârșit în mormânt, moartea a încetat să stăpânească asupra oamenilor. Psalmul este însoțit de cântările prohodului la slujba Vinerii Mari și la slujba Adormirii Maicii Domnului și reprezintă pentru noi toți o parte importantă a slujbei îngropării. <Dreptatea Ta este dreptate în veac și cuvântul Tau adevărul> este mărturisire cântată la toate slujbele pomenirii morților. Nicolae Steinhardt numea miezonoptica drept una din cele mai importante slujbe pentru un monah, subliniind folosul ei pentru lepădarea de trup și de lume. Pentru mințile noastre, obișnuite cu multă varietate fără noimă, grupările de versete par sa aibă o oarecare monotonie, sau, în orice caz, puține diferențe ușor de ținut minte una față de alta. Pe măsură ce înaintăm însă în asocierea rugăciunii cantitative cu trăirea, vedem cum aceste înșiruiri de recunoaștere a nevoii de luare în posesie și cereri de luare în posesie de către Dumnezeu a făpturii umane au o sintaxă și o gramatică prin care sintaxa trupească, alcătuirea noastră carnală, supusă căderii, și anomiile sufletului, nesupuse unei sintaxe după chip și asemănare, sunt oferite spre reasamblare mai întâi legii și apoi harului. Un număr mare de grade și calități ale afinității încep prin a numi cuvântul Lui Dumnezeu drept scriitură și ridică mintea spre a-L numi întrupare și forța pe care altoim sufletul nostru în drum spre moarte. Este o sintaxă de puteri și afinități care duc de la literă la trup și de la gramatica vorbirii la gramatica altoirii pe Logos. Nu mă pot opri să remarc că lumea vie este asamblată ca identitate trupească din 22 de aminoacizi, cărămizile cu nesfârșite variații de compoziție ale corporalităților și individualităților. Știm azi că proteinele nu sunt produsul final rezultat din coborâșul cu un singur sens al scării adn-arn-proteine. Proteinele, în anumite situații, pot condiționa atât exprimarea cât și codificarea adn. Dacă ar fi să prelungim analogia, miezonoptica este parcurgerea cu sufletul a scării de la sintaxa trupească diversă și gramatica simplă a vieții sufletului în trup la reactualizarea identității pentru noua Geneză.

Alex Amarfei

Nu avem nevoie de idioți care pretind tutror să ia nota 10 afară de ei înșiși (II)

/ multumesc2014 / Un comentariu

Miturile și lozincile toxice prin care stânga îți remorchează viața

Hipsterul, reptilienii, masculul beta și bogățiile patriei

Există o funcție cerebrală la toate animalele care au creier, și ea reprezintă dezvoltarea unei funcții care există până și la animale rudimentare, pe care am putea-o numi „anticiparea și evitarea pericolelor”. Ea este conectată cu funcția apărării teritoriului la animale teritoriale sau cu cea a competiției pentru dobândirea resurselor. Discursul anti-virtute al stângii este construit de oameni deosebit de atenți să deturneze orice aptitudine umană în viciu, și nu orice fel de viciu, ci unul care face din victimă un sclav sigur al propagandei. Unul care, nu numai că ia de bună orice balivernă a „corifeilor”, ci mai produce și de la sine. Creierul uman are funcții de răsplată datorită cărora se simte bine, chimic vorbind, pentru că exercită aceste funcții. Așa este răsplătit chimic zelul paznicului și așa simte plăcerea datoriei îndeplinite gardianul care a prins hoțul. Dar tot de aceea counterstrike devine un viciu. Creierul se autopăcălește să primească răsplata chimică și sentimentele bunăstării și împlinirii pentru că un om conectat la o sârmăraie a ”ucis” un dinozaur sau un dușman fictiv, într-un joc virtual, care nu se va realiza niciodată. De aici își trage temelia de chimicale și atitudini toxice discursul stângii despre conspirația care amenință bogățiile patriei sau, mai rău, despre oamenii răi care doresc ruinarea minunatei noastre spiritualități.

Textul: țara este frumoasă, nemaipomenită, bogată. Conspirația puterilor rele vrea să ne jefuiască și să ne distrugă acest formidabil patrimoniu. Istoria țării e numai glorioasa. Toți ne tragem din Vlad Țepeș, nimeni nu se trage din (cu…) Radu cel Frumos. Gloria patriei este un fel de bancă fără dobândă, de la care orice ticălos își poate împrumuta pe cuvânt de… onoare istorie nobilă și strămoși respectabili. Chiar când suntem calici lipiți, mai rămâne în arsenalul stângii povestea leșinată cu „occidentul capitalist ne înjosește”. Occidentul capitalist, unde orice nene umbla dupa profit, își stoarce creierii să îl înjosească pe hipsterul Gicu, băiat de camionagiu și coafeză, ai cărui părinti suspinau la „Liceenii” și făceau sex în cort la Vama. Well, se pare ca a reușit. Gicule, știi ce e considerat josnic în Occident? Simplu. Să fii bozo și să crezi că ești Mihai Viteazu sau cel putin un super-erou din echipă. Economia României în 1992 avea cam aceeași distanță în sus față de Germania cât avea în jos față de Senegal. Dv. când v-ați gândit ultima oară să umiliți un senegalez pentru că, așa cum Germania producea 10x față de România, și noi produceam 10X față de Senegal? Dacă ați avea 200 de milioane de euro în cont, v-ați duce în Senegal ”chitiți” să le distrugeți… avuțiile patriei senegaleze…?

Realitatea: hipsterul trebuie momit să creadă că doamna stânga este scutul lui și sursa de inspirație în apărarea avuției, pe care nu o are și nu o va avea niciodată, de niște inși care, dacă și-ar aduce vreodată aminte că el există, oricum nu și-ar bate capul. Averea fictivă este pictată propagandistic atât de atrăgător, încât, de dragul ei, victima acceptă sărăcia, constrângerile, impozitele, șefi demenți și sefuleți sordizi. Acceptă și să participe la oprimarea altora în numele unor averi fictive! Discursul este: acceptăm acestea temporar, ca infamii să nu câștige definitiv războiul. Temporar… vreo 8 generații, dacă se poate, țineți-vă gura, în timp ce bieții eroi ai stângii combat din vilă sau din yacht conspirația. Și mizeria are efect până și când ticălosul e mort. Uitati-vă câti spălați pe creier povestesc istoria leșinată a datoriilor achitate de Ceaușescu (mai puțin datoria eternă a poporului de a fi automat sclavul oricarei fantezii bolnave a tovărășiei sale) și cum scuză orice crimă cu „da, dar occidentul amenința să ne înrobească, cel puțin ne-am păstrat demnitatea”. Nu numai în occident, nici macar în Burkina Fasso nu e demnitate să consimți la generații irosite la megaliți construiți cu muncă forțată că așa i s-a ridicat peste noapte faraonului ”demnitatea”, plus foame, persecuție, ateism persecutor și crimă, pentru teoria ca undeva, într-o mină, e un diamant, sau undeva, în subsol, e o baltă de petrol care trebuie, vezi-Doamne, apărate de cineva. Se cheama amanetarea conștiinței pe vise. Asta ca să nu spun istoria, păzită de stângiști cu 7 lacăte, că eroul Ceaușescu făcea cadouri de miliarde unor dictatori la fel de jalnici ca el din Africa și noi munceam să plătim angaralele… infamul FMI fiind, desigur, de vină că Bokassa și Mugabe nu puteau avea Bentley fără subvenții românești. Anticapitaliste!

Toxina mai perversă: RĂMÂI MASCUL BETA PE VIAȚĂ, FRAIERE. Ceea ce sistemul propagandistic mai ascunde cu grijă este un pact al înjosirii. Cetățeanul este pus permanent în defensivă, i se spune că e slab, că nu avem nicio apărare în fața conspirației dezlănțuite. Apărare permanentă și frică de dușmani întotdeauna descriși ca mai tari = statut de mascul beta. Dacă nu cumva zeta. E suficient să urmărim cu câtă grijă comunismul, deși oficial eram toți super-eroi, descuraja orice manifestare de demnitate personală, de curaj personal, nivela cu brutalitate orice ieșire în față. Ești erou doar sub șeful pus de partid. Ai voie să lupti doar dacă ai ordin. Și, dacă pui prea multe întrebări, o sa fii reprimat prompt. Capitalismul e prea puternic și viclean pentru tine ca să faci față. Ironic vorbind, ți se spune că ești mai slab ca un muncitor occidental – ăla putea face față la Volkswagen și concediu în Canare, tu nu ai să poți duce decât Dacie și concediu la Mamaia. Adică ești erou și liber cum și când îți spunem noi, mama ta de sclav.

Ce nu trebuie lăsați să facă și cum trebuie siliți să vorbească: simplu. Simplitatea și concretețea sunt dușmanii apărătorului închipuit de dușmani, care vrea și el o vilă la Butimanu și ”demnitatea” de a-l porcăi pe Coposu, care chiar a făcut pușcărie pentru România, în timp ce el, apărătorul de închipuiri, a fost pupător notoriu de funduri dictatoriale, adică singurul lucru care a făcut închisoare din viața lui sunt buzele, închise pe viață când apare un fund convenabil. Un fund care plătește scump și asigură existențe de lux apărătorilor scumpei țerrișoare. Și nu vorbesc aici de oameni care au o afacere concretă și, colateral afacerii, fac politică. Aceia, până la proba contrarie, sunt corect plasați. Vorbesc de calicul care nu știe să facă altceva decât să dea cu clanța, e obraznic, calomniază cum respiră, minte cum bea apă și pretinde să fie plătit pentru asta. Gras și ultra-gras.Tovarășe, dumneata pretinzi ca ești șeful luptei cu infama conspirație? Ia zi-ne, cine mama dumneavoastră te-a uns șef peste eroismul neamului? A, gura proprie și partidu’. Ok. Asta înseamnă să punem șef peste „avuția neamului” un gurist. Știi vreun general făcut general de Napoleon pentru că ar fi cântat mișto Marseilleza? Nu ești bun nici la asta, ai voce spartă. O preferăm pe Nana Mouskouri. Măcar cântă frumos. Și, by the way, tovarășe. Nu există avuția neamului. Există situația că un cocalar vrea sa fie ministrul minelor pentru că apără uraniul patriei de conspirații. Ok, ia apărați voi țara de roiul de ploșnițe care sunteți. Câți metri pătrați de Ardeal au fost luați de unguri de când ne apără eroicul Vadim? Și câți au fost restituiți prin nobila muncă a dânsului? Fiecare metru pătrat fictiv de Ardeal a produs metri pătrați concreți de moșie, vilă în loc de apartament la bloc, kilometri parcurși pe șosele cu Mertzanul, nu cu bicicleta, școli de lux pentru plozi în loc de școala de la colț. Atunci calculul e simplu. Frumosule apărător al țării, SERVICIILE TALE SUNT CAM SCUMPE. Noi am avut voievozi care și-au amanetat moșiile ca să apere țara. Dumneata, pentru câte ficțiuni aperi, ești cam scump, neicușorule. Prăpădești resurse mai ceva ca molima, stimabile. Ne usuci mai rău ca seceta, venerabile… Ia fă-ți un butic și apără țara din plusvaloarea lui, măi, voievodule. Și vezi că cimitirele sunt pline de apărători ai patriei care credeau că, fără ei, se oprește România. Măi, frumosule, binladenule, minunatule, fermecătorule…

Nu avem nevoie de idioți care pretind tuturor să ia nota 10 afară de ei înșiși(I)

/ multumesc2014 / Scrie un comentariu

Miturile și lozincile toxice prin care stânga îți remorchează viața

Săracul universal în numele caruia oricine poate fi jupuit oricând

Afirmații: Bieții bătrâni nu au medicamente, statul trebuie să… (urmează o agendă urgentă) Săracii mor de foame în timp ce bogații … (urmează descrierea opulențelor)

Miza: Orice om e speriat de neputință și dependență la bătrânețe, fraza are apel garantat la mase. Orice om ascunde un grăunte de invidie sau vanitate și dorința de a poza. Până și un om bogat poate fi incitat contra altui bogat (producând dezbinare, pofta lui x de a se afișa ca darnic contra lui y și pozând stânga ca arbitrul-băiat bun-plin de soluții miraculoase) și toți pot fi legați prin infinite certuri și amănunte de imaginea unui sarac. CARE NU EXISTĂ DE FAPT. Sau, când există, e un biet cuier pe care stânga își atârnă mantia de protector al săracilor.

Realitatea: Stângistului i se brehane de bătrânii fără medicamente și de saraci. Cel mult, va premia câțiva obedienți care fac agitație pentru el, și chiar și pe aceia ”prin concurs”, adică numai pe cei mai buni și dramatici agitatori. Mesajul secret este: ești cu noi, îți dăm cât să supraviețuiești, nu esti cu noi, e posibil să te coste… În realitate, săracul e piatra de pe jos oricând accesibilă și oricând bună de aruncat în capul oricui. Problema sărăciei și neputințelor vârstei nu se va rezolva curând. Ca urmare, indiferent ce bunătăți va produce indiferent cine, stângistul va avea replica gata pe țeavă: da, dar le faceti pe spinarea ăstora (dacă cineva face un bine și alături e un sărac, rezultă automat că a făcut binele pe spinarea săracului sau, în orice caz, neglijând săracul). Ca urmare, stânga instalează o retorica reductibilă la: te anulăm indiferent cât bine faci, câtă vreme avem sau putem inventa o singură problemă cu care să-ți scoatem ochii. Viciul uman (teama, invidia, vanitatea) este folosit pentru a inocula societatea cu false virtuți și oricât muncește cineva sau oricât de milostiv este, răsplata, dacă nu servește interesele de clan ale stângistului, sunt doar calomnia și ura.

Cum stau lucrurile de fapt: Faptul că în orice economie cererea e mai mare decât oferta este cu grijă ascuns de stângiști. Pofta de a poseda un lucru se naște instantaneu și este egoistă, în timp ce dobândirea lui necesită timp și efort coordonate cu ale altora. Nevoia e instantanee și nevoile decurg una din alta, rapid. Rezolvările problemelor nu sunt instantanee și nu decurg, din păcate, decât în mod foarte limitat una din alta. Nu avem nevoie de idioți care pretind tuturor să ia nota 10 afară de ei înșiși. Sa binevoiască, deci, să discute de valoarea adăugată de dânșii la nevoile săracului și neputințele bătrânului. Arbitrul etern nemulțumit să binevoiască să producă un șut la poartă. E așa ușor să reproșezi cuiva din clasă că are ”doar” 8.30 la chimie, când tu însuți ești clei și, pe deasupra, nu vii la ore niciodată, dar pozezi în profesor.

Ce nu trebuie lăsați să facă și cum trebuie să fie siliți să vorbească: Trebuie transmis domnilor din stânga că NU este acceptabil ca, indiferent câte progrese se realizează, sau câte dificultăți trebuie depășite, să tot scoată câte un sărac din buzunar și să-l pozeze în mijloc absolut de a închide gura oricui. Sunt vinovați de el ÎN ACEEAȘI MĂSURĂ cu cei pe care îi acuză, sau chiar mai vinovați, câtă vreme conduc tot mașini de lux precum cei acuzați, dar fac mai puține pentru săraci. Apoi, cel mai mari dușmani ai stângii guralive sunt aritmetica și metodica. Nene, CÂT exact e de sărac săracul tău, CÂȚI săraci ai în vedere, CÂT e dimensiunea mijloacelor pe care le propui, CARE e natura lor, DE UNDE se realizează, CÂND vrei să faci treaba. Răspunsul cu perifraze trebuie taxat imediat drept ce este: minciună. Dacă se dovedește că dl. de stânga a venit la discuție neînarmat cu cifre și date reale, sau tinde să manipuleze cu scopul de a culpabiliza, trebuie să i se pună eticheta de rigoare (demagog infect e o idee bună pentru start) și trebuie refuzate dur orice discuție în această manieră și orice dramatizări sau false politețuri. Stângistul demagog are ”talentul” de a te acuza ca biata ta pâine e furata de la un sărac, oricât de mult ai muncit-o, în timp ce tu, dacă îi expui nuditatea și ipocrizia, ești, vai, hate speaker, fascist, nepoliticos în cel mai bun caz. Ca urmare, e bine să fie folosite etichete sonore și usor de înțeles: Domnule stângist, fiți mai puțin prost decât sunteți mincinos și înțelegeți că nu este acceptabil să transformați săracul universal în bomba de gumă cu care săriți dintr-un adversar în altul ca un curvar care călărește 10 curve cu un singur prezervativ. Contribuția dv. la bunăstarea acestui sărac este mai puțin decât nulă. Nimeni nu se simte bine să fie folosit ca prezervativ de un domn cu Mercedes și vilă de lux care iubește săraci.

De remarcat de altfel că unul din ultimii arestați din lumea stângacilor milionari (sic!) dorea ca protecție contra ”virusului” justiției scuza că… a făcut case pentru săraci. La un preț promoțional, care-i asigura și dânsului câteva palate, câteva limuzine…

Alex Amarfei

Referatul Facerii – Conf. Dr. Adrian Lemeni

/ multumesc2014 / 2 comentarii

 Pen10329197_767705726593989_610194803563593779_ntru că este o Revista Literara cu un pronunțat caracter creștin ortodox,  am simțit  nevoia să    vă  împărtășesc din sursele care mi-au lămurit și mie    acele subiecte – de  loc  ușor de înțeles – din    Sfânta  Scriptura. Am vrut inițial  sa vă prezint un rezumat,  dar  pur și simplu nu m-am îndurat să    scot niciun cuvânt  dintr-un text,  care esențializează  și explică mesajul Facerii în cel mai posibil  de înțeles mod! Citiți cu  atenție;  veți găsi în  text argumente pentru atei si evoluționiști și cred că  o să vă și  placă :)! Accesați acest  link, vă rog:

 http://www.crestinortodox.ro/sanatate-stiinta/referatul-facerii-  72662.html

Împotriva judecării cu minte omenească a celor cerești

/ multumesc2014 / 3 comentarii
Glasul este venit și vocea m-a auzit și inima m-a certat și conștiința m-a mustrat și mi-au spus: tu crezi că mila făcută săracului cioplește îngăduințe gurii tale? Iată, ea face sabie să te păzească de necuviințele pe care singur le-ai gătit ție și Domnul va împlini cu aceasta lucrarea Lui. Dar cine este cel care vrea, după ospăț trecător, să rămână singur cu singurătatea săbiilor? Tu crezi că umblatul pe munți molipsește de înălțimile Mele ca strănutul, dar ca de strănut va goli de la tine necuviința ta duhul Meu, Că nu poate molima răspândi sănătatea nici sabia trădătoare blândețea. Ai căutat în cuvintele Mele să vezi vinile altora. Crezut-ai oare că pentru aceasta nu vor citi acolo ochii tăi și fărădelegile tale? De aceea se vor lua de la tine ochii tăi și chiar și aceasta va fi lucrare a milei, ca, greșind, să nu înmulțești fără măsură osânda. Nu ai auz și cunoștința ta este frunză desprinsă de copac și bătută de vânt și totuși ca un cercel voi atârna de urechea ta și ca un inel cu piatra căzută Mă voi ține petrecut pe degetul tău, ca să se vadă lipsurile tale. Cui i-a folosit vreodată ca podoabă la nuntă haina descusută și la ce folosește tivul țesut cu fir de aur celui care e dus la spânzurătoare? Pe care rege l-a slăvit coroana pusă amanet cămătarului și care cinste este aceea să fie el la ospăț și să o poarte pe cap, deși toți știu că ea deja se află în pivnițele aceluia? Și chiar și pentru mâncarea așezată pe masă cel care se numește pe sine stăpânitor va plăti vameșilor dobândă din agonisita săracului! Unde este atunci stăpânirea lui? Spui că asculți glasul Meu și mintea ta nu tace o clipă. Oare va locui veșnicia cuvântului Meu într-o crăpătură din care curge nămol? Am cerut eu ciubăr de la tine pentru apele Mele, sau rădăcinile veșniciei nu au găsit țărână? Și a coborât Cineva la tine să-ți spună: iată, noi, cei de sus, nu avem loc pentru semințele noastre decât la tine în arie? Smerește-te, dacă Eu sunt pentru tine doar pâine sfințită, și închide asupra Mea gura ta, și nu mai numi cuvânt spus de Mine ceea ce singur după cugetul tău poftești a scoate pe gură. Nu mai socoti via mea izvorul beției tale, în ale cărei năluciri te socoți învățat. Iată, sunt prins de mâna ta, dar tu numești cuiul vas și lemnul pat. Care odihnă este aceasta? La mâna ta sunt ca o brățară și tu arăți aici și acolo și spui: iată, aici și acolo este, dar pe tine te arăți stăpân și pe Mine robul tău. Cine pe cine cinstește cu acestea? Când ai purtat tu lumea la mână ca pe o podoabă și veșniciile cine ți le-a țesut tiv hainelor ca să spui că ai privit și ai înțeles căile mele?

Prin ce se deosebește omul nebun de omul prost? Prostul trece pe lângă o buturugă și nu o ia aminte. Nebunul însă se umple de îngâmfare și zice: Dumnezeu mi-a scos-o în cale spre arătare. Și pentru ce trâmbițezi așa? Cunoști căpetenie de oști care pune să i se spună trâmbiței: iată, te vom lua și vom spune lumii cu gura ta acestea și acestea? Știi scriitor care vorbește călimării: din întunericul tău voi scrie acelea și celelalte? A prețuit cineva vreodată pana care spune ea cărturarului: acestea sunt așa și celelalte altminteri? Se răzvrătește lemnul pe iconar spunându-i cum să fie zugrăveala sfintelor chipuri? Ca nisipul din deșert este priceperea ta: nu vor sta două grăunțe una lângă alta lipite, decât dacă pică peste ele cele necurate ale păsărilor cerului sau dacă le încheagă udul vreunei capre. Și tu privești acestea cu trufie și le numești cărămizile casei Mele. A scos priceperea ta ploaie din cer și must din viță laolaltă ca să spui tu altora rosturile Mele? Ai stat cu Mine de vorbă la vreo masă și ți-am descoperit: iată, aceasta este voirea Mea? Și când a căzut genunchiul Meu în tină erai cumva lângă mine ca să Mă ridici? Dar, iată, îți zic: și de un nebun ca tine pot avea milă și Mă smeresc nebuniei tale: ascultă ce-ți cer. Prin ce se va deosebi cu adevărat nebunul de prost? Prostul vede oștirea la lucru pentru război și spune: am văzut oameni mari și tari făcând zgomot și pregătind acestea și acelea. Aude dușmanul și din meșteșugul minții poate pricepe și toată oștirea cade în primejdie. Nebunul însă spune: dacă nu eram eu acolo să le dau sfat, toate acele mari căpetenii n-ar fi știut planul după care să învingă. Aude dușmanul și nu mai știe ce să creadă: este oare nebunie, este vicleșug spus lui cu dinadins sau din mintea nebunului chiar va ieși adevărul? Și se clatină piciorul lui de îndoială și cade în laț și toată trufia lui nu va fi de folos în ceasul cercetării. Fă și aceasta și laudă-te și te voi suferi. Oare nu am smerit Eu pe înțelepți să aibă nevoie de nebuni și pe generalii cei tari în război nu i-am făcut să cadă în fața unei femei ca și cum erau fără minte? Nebunul nu are însă nevoie de acestea.

Numai ascultă și ceva nu mai fă: nu mai spune lumii unde nu sunt și Mie nu îmi mai spune unde ai cugetat tu să nu fiu. Eu sunt Cel care grăiește în ascuns și tot Eu Cel care spune adevărul pe față. Adu gândul tău lângă tăcerea Mea și te voi învăța cu aceea, dacă de cele pe care le spun nu vrei să asculți și nu poate mintea ta să se lipească. Este urât urechilor Mele să audă că oamenii se întreabă unul pe altul cine sunt Și neplăcut ochilor Mei să văd fiii oamenilor stând în ușa casei Mele și măsurându-se dacă pot intra fără să intre și socotind fără socoteală pe cine voi lăsa afară. Când am pus piciorul pe prima treaptă ca să Mă cobor, nu te-am întrebat cine ești, că nimicnicie era numele tău, ci ți-am dat legea nume și rugăciune tăcută ascultarea. Oare M-a născut viu ascultarea ta ca să cunoști unde sunt? Ai socotit tu sau a știut măcar unul din îngeri cât pot cuprinde între mâna Mea stângă și dreapta? Când ai văzut tu măcar spatele Meu ca să poți să te lauzi că știi judecățile feței Mele? Când am suit la cer, era, oare, măsura ta funie pentru măsurat adâncul, ca să spui altora din ce adâncime Mi-am ridicat chipul? Și când oare te-am chemat eu să-Mi faci cu priceperea ta sandale, spunând: iată, ajutor îți cer, că nu pot umbla peste prăpăstii fără acestea? Dar ce este mai nesuferit Mie și cu niciun chip nu ar trebui să faci este aceasta: să vorbească smintitul de harul Meu ca și cum ar fi lucru și de darul Meu de dinainte de a fi lumea ca și cum ar fi dobândă de împrumut. Fă închiderea ochilor tăi jertfă goliciunii Mele, că m-am coborât gol și nevoiaș la sufletul tău și M-am nevoit să sufăr necaz ca tu să faci giulgiului Meu țesătura de goluri. Dar tu numești ruptura vedenie; bătătura prea strânsă, care încrețește pânza, o numești râvnă și petecelor le spui podoabe. Închizi gura săracului cu vorbe potrivite viclean și spui după veșminte cine e vrednic de care cinste. De vreme ce nu ai fost la masa Mea de taină, dacă voi trimite la tine pe casnicii Mei în cămăși albe, toate la fel, vei ști pe cine să pui în cinste mai mare și cui să-i dai podoabe potrivite cu o dregătorie mai mică? Iar dacă voi veni gol la tine, împreună cu alți dezbrăcați, vei ști să deosebești sluga și să vestești în cetate cine nu este împăratul? Când au vestit oamenilor pe împărat dregătoriile din fața tronului spunând: acesta nu este împăratul, nici acesta nu este, nici celălalt; acum căutați și cercetați, oameni, și aflați cine vă stăpânește după cine nu vă stăpânește? De unde este îndrăzneala ta de a Mă numi rămășița celor ce nu sunt ca Mine? Și când am vorbit eu ție spunându-ți cine nu-Mi poate fi de folos? Dacă Eu voi hotărî să ridic și să fac pe cel căzut întâistătător, vei putea întreba de unde fac Eu aceasta? Și dacă voi chema pasărea să fie pește, vei ști să spui cum am pus în firea zburătoarei înotul sub ape? Și dacă voi hotărî să pun aripi chitului, vei putea întreba cum a ajuns să zboare pe nori cel care înota în cele necercetate ale mărilor? Mai bine îți este să închizi gura ta și țesătura tăcerii tale îți va fi tiv la haină ca să nu se destrame. Mai bine este să deschizi gura ta ca pe o ureche a inimii și voi pune în ea carnea vieții spre ascultare și ca un sărut auzului pentru liniștire. Iar dacă ochiul tău întâlnește sminteala, unde vei pune să stea inima ta? Nu Mie trebuie să Mi se înfățișeze acestea? Și dacă urechea ta nu aude, oare ți se cuvine să pui mintea ta în loc de auz și în loc de „stă scris” să spui despre Mine „Domnul mi-a grăit”? Eu am făcut din pământ urechea voce pentru suflet, iar celui credincios – lumina dimineții ochi pentru cele nevăzute. Noaptea se hrănește cu lumină acolo unde hrănește duhul Meu inima, iar credința dreptului scrie drum peste ape lumina stelelor. Vița de vie va odrăsli din cer peste aracul uscat înfipt în pământ sărat, iar celui care se păzește de deșertăciuni chiar și țărâna rătăcită pe acoperișul casei va rodi grâul. Nu va lipsi cerbilor rătăciți în pustie apa, nici rodul de finic; dacă nu vor boncăni în deșert, nu va auzi leul glasul lor, iar celui ce urmărește ciutele pentru puiul rănit ariciul ascuns sub frunze uscate îi va înghimpa talpa. Chiar și cel mai mic care stă ascuns în peșteră tăcând pentru Mine va fi ca o limbă a munților vorbind către cer, iar văduvei căreia nu-i ascultă nimeni nevoia nu i se va împuțina untdelemnul.

Alex Amarfei

Despre Întrupare, cădere și apariția neputințelor și a bolii, precum și despre vindecare și rațiunile ei potrivite cu lucrările dumnezeirii în trup (I)

/ multumesc2014 / 3 comentarii

Și a zis Domnul Dumnezeu: Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el.

Conform revelației primite de la Sfântul Apostol Ioan, și păstrată ca atare numai de tradiția bisericii ortodoxe, Dumnezeu urma să Se întrupeze și dacă Adam nu cădea. Prin această coborâre, posibilă numai prin lucrarea asupra Sieși a naturii divine și revelată în trepte omului, făptura urma să fie odihnită de iminența unui urcuș nesfârșit în cunoaștere și perfecționare spre o esență dumnezeiască de fapt de neatins și de neconcretizat creaturii. Am fi urcat, ca îngeri sau oameni, eternități, și necircumscrierea Lui Dumnezeu tot ar fi apăsat asupra noastră. Dumnezeu pregătește concret un act de smerenie care stârnise gelozia îngerească atunci când fusese anunțat ca plan – pentru îngerii cei mai mari și desăvârșiți nu se face înger, dar pentru om, a zecea verigă rațională și sensibilă a ierarhiei, se face uman. Dumnezeu acceptă circumscriere în materie prin conlucrare cu cea mai smerită, cea mai puțin dotată cu măreție verigă a ierarhiei, pentru ca necircumscrierea Sa în duh să nu mai apese asupra făpturii. Pentru ca acest act să nu aducă trufie asupra făpturii, și pentru ca în conștiința oamenilor să existe marcat deplin faptul că marea lucrare a întrupării nu este meritul unuia singur, ci un sacrificiu dumnezeiesc care cheamă o conlucrare omenească, și întrucât circumscrierea dumnezeiască de la necircumscriere urma să fie o lucrare acoperită de taină, inaccesibilă unuia singur, Dumnezeu pregătește firea omenească pentru o dualitate fertilă bărbat/femeie.

Și Domnul Dumnezeu, Care făcuse din pământ toate fiarele câmpului, și toate păsările cerului, le-a adus la Adam, să vadă cum le va numi, așa ca toate ființele vii să se numească după cum le va numi Adam.

Dumnezeu deschide ochii conștiinței lui Adam pentru stăpânirea animalelor pământului și implicit pentru stăpânirea puterilor sufletești, inclusiv cele care guvernau asupra patimilor sufletești (fiarele) care ar fi putut fi rezultate prin tentații de la firea îngerească căzută. Adam devine normă și normalitate a naturii, conștiința din care emerg sensuri pentru cosmosul văzut. Este primul act de circumscriere a Lui Dumnezeu față de om: Dumnezeu, care e singura ființă care are atributul de a se opri, restul ființelor fiind natural create spre o anume mișcare, se oprește din dregătoria universală de dătător de sens și stă (își sacrifică imaginea și forța guvernatoare față de ființa lui Adam) să vadă (să primească de la Adam comunicare vie) ce sens și normă dă Adam după libertățile natural sădite în el ale conștiinței.

Și a pus Adam nume tuturor animalelor pământului și tuturor păsărilor cerului și tuturor fiarelor sălbatice; dar pentru Adam nu s-a găsit ajutor potrivit pe măsura lui.

Se accentuează o lipsă în Adam care e primordiul circumscrierii divine intime cu omul: pentru misiunea de a își da sens sieși (împlinirea măsurii lui) omul nu are entitate paritară. Se revelă făpturii un început al misiunii umane de a circumscrie divinitatea.

Atunci a adus Domnul Dumnezeu asupra lui Adam somn greu; și, dacă a adormit, a luat una din coastele lui și a plinit locul ei cu carne.

Emergența puterilor conștiinței față de care omul devine dualitate bărbat/femeie are loc în somn greu – și anume, față de misiunea de a circumscrie pe Dumnezeu prin unire trupească bărbat/femeie, omul nu are la început conștiință trează. Această conștiință trebuia să devină din ce în ce mai trează și, pe măsură ce s-ar fi realizat aceasta, Duhul Sfânt ar fi intervenit asupra omului în forme din ce în ce mai sensibile. Până azi misiunea omului este de a trezi conștiința din acest somn greu și a dobândi lucrarea Duhului în forme sensibile. Circumscrierea Lui Dumnezeu, ca locuire/întrupare în dihotomia barbat/femeie ar putea fi comparată vag cu felul cum metalul topit ar sta într-o matriță făcută din două jumătăți până la solidificare. Pe măsură ce metalul se răcește, căldura lui se transmite matriței. Pe măsură ce matrița transmite răceala sa metalului, el devine mai capabil să preia formă materială și circumscrisă de la cea apropiată de a focului, plasmatică, necircumscrisă. Așa cum o matriță din pământ nu poate elibera forma metalului turnată în ea dacă nu e făcută din două jumătăți, ci trebuie spartă dacă ar fi un gol circumscris de o formă unitară, din care metalul solidificat nu mai poate fi scos, omul nu putea fi făcut să circumscrie pe Dumnezeu și, în același timp, să-L arate celorlalte făpturi create, decât făcând să iasă circumscrierea Lui ca formă emergentă dintr-o dihotomie în desăvârșire care produce o unitate în circumscriere. În acest sens spune Hristos întrupat că cine vede fața Lui vede pe Tatăl, nu întrucât fața Lui făcută văzută ar anihila ipostazierea treimică, ci în aceea că necircumscrierea dincolo cu mult de granițele ființei și dincolo de orice înțelegere a ființei chiar și a persoanelor Treimii ipostaziate este făcută să devină circumscriere în granițele ființei prin darul Tatălui, jertfa Fiului și lucrarea Duhului. Și tot în acest sens spune Hristos ca cine mărturisește circumscrierea Lui pentru om, de la Tatăl o face prin Duhul, cu alte cuvinte, smerenia Sa este să nu producă propria mărturisire nici în creatură, ci să lase această lucrare Duhului pentru creatură, omul fiind chemat să articuleze la propriu ipostazierea Lui Dumnezeu-Treime pentru tot cosmosul și pentru făptura îngerească în feluri care îngerilor nu le sunt proprii – ceea ce sfinții numesc la om ca fiind <a treia lumină>. Dacă îngerii fac vizibile virtuți ale dumnezeirii reflectate intim în adâncimea fiecărei entități îngerești potrivit cu lucrarea fiecăreia, oamenii sunt făpturi care universalizează circumscrierea Lui Dumnezeu ca entitate tangibilă material și inteligibilă personal. Așa cum un obiect turnat după geometria obișnuită, care ia formă în lumea cu trei dimensiuni, are volum, față și muchii, tot așa dumnezeirea ipostaziată în Hristos are în trupul Lui lucrarea ascunsă a Tatălui, Care rămăne ascuns tot așa cum conținutul unui volum este ascuns de fețele și formele lui aparente. Hristos este cea mai intimă persoană a treimii cu omul manifestat drept chip și asemănare, tot așa cum fața unui metal turnat în matriță este intimă și desăvârșit aplicată formă pe formă cu matrița. Duhul este cel care dă măsurile circumscrierii și cunoașterea după măsură pământească a celor cerești și universale și după măsură cerească a celor pământești și universale în felul în care muchia nu are existență de sine, fără a delimita o față, decât atunci când e rază, dar raze de lumină care definesc muchii pot constitui o interfață sau muchiile unui volum delimitează zone de cunoaștere. Așa, Duhul, deși nu are un ”facies” definit, este Cel mai intim cu adâncimea care definește sinele, precum și cu nemărginirea care nemărginește sinele, până acolo încât Hristos afirmă, în unele contexte mustrător, că, indiferent de orice virtuți și lucrări, fie și suprafirești, refuză să cunoască (lăuntric, se poate înțelege) pe cei care nu L-au cunoscut prin Duh. Desigur, această comparație cu un volum, fețe și muchii este una limitată omenește, dar tinde să arate că Treimea nu este, așa cum fals acuză unele secte și religii noncreștine, o multiplicare de dumnezei de tip politeist, ci explicarea unei ipostazieri divine în lume și ierarhie fără care Dumnezeu nu poate să fie cunoscut nici trăit. Dacă mergem puțin mai departe și presupunem că în matriță nu este turnat metal ci diamant, așa zicând, cel care privește diamantul nu vede propriu zis conținutul (esența comună a Tatălui, Fiuluiși Duhului) ci, privind prin fața perfect transparentă delimitată de muchii, întrezărește pur și simplu transparența însăși. Iar privind muchiile întrezărește circumscrierea. În lumină reflectată vede ca în oglindă fața sa proprie, deși privește fața pietrei, iar în transparență vede lumea, ca și cum piatra nici nu ar exista, deși ea însăși e mediul propriu privirii, și prin transparență poate fi văzut/cunoscut. Fiul este piatra prețioasă desăvârșit șlefuită și desăvârșit delimitată (smerită prin margini neluate de la Sine ci de la Duhul) prin Care vedem și transparența plină de dragoste a Tatălui și luarea de ființă dar și darul de a primi nemărginire prin Duhul, și desăvârșirea contemplării dumnezeirii reflectată în toate. El primește circumscriere în noi nu în aceea că ar avea nevoie de una sau i-ar fi necesară ipostazierii, așa cum diamantul nu are nevoie de inel sau coroană ca să fie perfect, dar are nevoie de ele ca să fie purtat. Plinirea cu carne a coastei luată de la Adam este una din cele mai dificil de sondat realități umane expusă de Scriptură. Ea definește preoția ascunsă în bărbat. Bărbatul are capacitatea primară de a sluji circumscrierea în materie ca inițiere (început). El slujește asupra unei lipse devenită exces material, dar nu în sensul unei lipse pur și simplu ci a unei lipse interioare cu calitatea de a atrage nevoia de plinire cu duh nematerial asupra unui exces material lumesc, exterior.

Iar coasta luată de la Adam a făcut-o Dumnezeu femeie și a adus-o la Adam.

Calitatea femeii de a fi adusă la Adam este calitatea femeii de a fi biserică. Femeia este materializarea lipsei devenită spațiu pentru duh. Așa cum o față a matriței nu este neapărat imaginea în oglindă a celeilalte (ar rezulta un obiect perfect simetric, cu axă de simetrie) ci poate avea o altă formă și orientare spațială, dacă ne închipuim viața cu duh turnată într-un tipar însuflețit de nevoia de a fi meșter și în același timp formă a acestei turnări, și așa cum meșterul cel mai iscusit nu folosește măiestria pentru a produce non-formă ci formă desăvârșită, nevoia lui Adam de a sluji Duhul cu duh se întrupează în Eva. Iar golul-matriță care va sălășlui întruparea, conținând, deci, toate modelele perfecte ale primirii circumscrierii Celui fără margini Care Își asumă margine, este dat Evei cu necesitatea firească de a primi slujirea lui Adam și în același timp forțele care plăsmuiesc trup la propriu pentru întrupare. Femeia primește plenitudinea trupească a întrupării. Bărbatul primește aptitudinea universalizării ei prin reflectări asupra întregului cosmos ale Duhului prin Care aptitudinile de a primi întruparea luminează toată făptura cu odihnă. Adam primar urma să fie arhiereu iar Eva primară biserica universală.

Și a zis Adam: iată, acesta-i os din oasele mele și carne din carnea mea; ea se va numi femeie, pentru că este luată din bărbatul său.

Adam spune că femeia nu este o alteritate trupească inferioară așa cum susțin unele erezii, nici corporalitate bazată pe fundamente diminuate (oase). Dihotomia este marcată trupește așezând simbolic oasele (parte fixă) ca fiind calitate diferită de carne (parte mobilă), dar una ca origine și lucrare în amândoi. Adam mai spune că Duhul în forme sensibile va locui în oamenii care conlucrează în realizarea Întrupării în felul natural în care trupul conține formă și mișcare fără ca acestea să fie conflictuale deși sunt dihotomice. Acest trup urmează să fie odihna făpturii în felul natural în care mintea e odihnită într-un trup sănătos, fără să fie conflictuală cu mișcarea sau nemișcarea acestuia, ci comandându-le firesc pe ambele.

De aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va uni cu femeia sa și vor fi amândoi un trup. Adam și femeia lui erau goi și nu se rușinau.

Desăvârșirea omenească pământească se face prin comuniune în lucrare, însă, așa cum o matriță nu este decât firesc goală în așteptarea materiei care să ia formă, așa erau și protopărinții așteptând lumina veștii și lucrarea fizică a întrupării. Așa cum o matriță nu este cu nimic de rușine pentru că încă nu a primit metalul, ci, dimpotrivă, este de mare cinste tocmai prin precizia cu care meșterul i-a lucrat aptitudinea de a sălășlui formă, dar nici nu reprezintă nimic prin sine decât pământ, protopărinții nu aveau lumina conștiinței deplin trează asupra antitipurilor (formelor din eternitate) care circumscriu întruparea, făcând pe Cel neînceput să ia început ca circumscriere în om. Nu știau că sunt goi (au un tipar lăuntric), dar nici nu se rușinau, așa cum o matriță în care metalul fierbinte nu a fost turnat nu are lumină lăuntrică proprie, nici cunoștința lăuntrică a goliciunii cu sens.

Alex Amarfei

Constatări despre unii adepți ai „familiei creștine” și „moralității ortodoxe”, as opposed putredului Occident

/ multumesc2014 / 2 comentarii

1. Tradiția respectării canoanelor era așa cu acribie la români, încât protosul Sf. Munte scria pe vremuri unui voievod român… să nu mai trimită preoți cu muierea după ei (cu care uneori trăiau necununați) întrucât… e evident de ce, nu?

2. Radu cel Frumos a fost susținut de Craiovești și era numit, ca și toți predecesorii și succesorii <blagocestivul și de Hristos iubitorul Io…> Io, amantul lui Mehmed. Toți românii verzi țin să se tragă din Țepes. Niciunul, vai, cum se poate, nu s-ar suspecta că se trage din Craiovești. Nu mai zic de Radu…
3. O apocrifă spune că Ștefan cel Mare, apostrofat de un episcop că are cam multe țiitoare, i-a răspuns vlădicii să-și vadă de suflet, că era arhicunoscut ca având… țiitori.
Deocamdată, cam atât despre sfintele moravuri medievale.

Mai încoace:

4. Nu am auzit în ultimii ani NICIO predică, în care un cleric să spună că perversiunile bărbaților cu femei sunt, de fapt, tot Sodoma și tot Gomora. Auzeam pe vremuri la călugării mari și cu viață îmbunătățită.
5. Cunosc cam 5 cupluri care au conviețuit mai mult de 5 ani și nu s-au înșelat unul pe altul. Nu vorbesc de înșelare cu gândul, aceea a descumpănit și pe mulți dintre sfinți. Vorbesc de adulter propriu-zis.
6. Un adept al familiei creștine susținea sus și tare pe net că Mussolini era un băiat bun și că fascismul italian trebuie reconsiderat, pentru că Mussolini era familist și proteja biserica. Acel Mussolini care a) și-a ucis copilul nelegitim b) blasfemia în public despre Euharistie, somându-L pe Dumnezeu să-l trăsnească, pentru a dovedi că există. Care Maxim Mărturisitorul, ce Simeon Noul Teolog, ce feciorie la Siluan de la Athos; ăștia sunt morți, nu? Între vii, Mussolini era deja un exemplu (!!!!!). Ăluia îi găsim toaaate scuzele.
7. Cunosc sectari (baptiști, adventiști, etc.), care sunt familiști și au ciurde de copii ȘI nu consideră asta o calitate politica. Asta e pur și simplu o obligație după lege. Calități pentru politică ai după asta. Nu din cauza.
8. Am întrebat adepții teoriilor despre Occidentul care ne corupe câți dintre ei NU fac sex oral cu nevasta. Regret să spun, nici 1 din 100 nu am găsit. O parte importantă din vasta majoritate care făceau sex oral cu nevasta făceau și anal. NICIUNUL nu accepta că și aia e sodomie.
9. Am întrebat aplaudacii teoriilor că cipurile sunt satanice, unul după altul, CÂȚI NU SE MASTURBEAZĂ. Am obținut tăceri jenate și NICIUN <nu> ferm. Adică, avem gânduri spurcate în cap, mâna pe… ehm, pe problemă și umblăm ani de zile să povestim cine e pecetluit pe frunte si pe mâna.
10. O constatare seacă. BĂIEȚI. IN SODOMA FĂCEAU MULTE CHESTII DAR ERAU DOUĂ PE CARE SIGUR NU LE FĂCEAU. UNA – NU SPURCAU SFÂNTA IMPĂRTĂȘANIE PENTRU CĂ NU O FOLOSEAU. A DOUA – NU RĂCNEAU LA ALȚII PE CINE AU DESCOPERIT EI CA E HETERODOX, PENTRU CĂ NU-I INTERESA.

Urmând, în obraz, fariseilor moderni: Până când nu apare unul care să susțină agenda asta (și agenda asta punct cu punct și încă cu mai multă acribie o susțineau duhovnici precum Cleopa și nici pe departe nu era sfinția sa singurul), tot restul sunteți niște nene care vor buletin fără cip pentru Sodoma cu perdea. Lasați-mă în pace cu blagocestivul neam ortodox român. Blagocestivul neam nu conține practicile astea. Pur și simplu am ajuns să doresc să nu vă aud gura. Vreți Ortodoxie. Bun. Păi să o vreți, atunci, așa cum este, nu strecurată de ce cade „rău” la curvie contra firii, cu cununie drept pretext. Să observați că de anticoncepționale nici nu am ajuns să mai pomenesc. Să observați că de abstinența, ca nefiind – Doamne ferește – interzisă, nu am mai spus.
Am auzit atâția deștepți capotând cu scuze penale la întrebările de mai sus că mai am ceva de zis. Voi cum intrați, nene, în biserică, știind că faceți astea, aprobați tacit astea, cocoloșiți astea, vorbiți urât de lume, țineți <sinoade>,  unde după curvie și preacurvie și curvie contra firii, forfecați ce episcop s-a rugat după cum nu vă place vouă, umpleți netul de câtă mare ați trecut și cât uscat ați bătucit că nu știu ce politician n-a osândit Sodoma, cum ați dat voi directive…? Bine, am înțeles. E clar cum intrați. Mai nene, dar nici de ieșit nu încercați să ieșiți cu un amărât de gând cumsecade? E așa greu? „Cu pace sa ieșim…”

Semnez: un curvar, ca și voi.

P.S.: ca sa fie meniul complet, am dat de creștini care, după ce auzeau astea, răspundeau: da, așa e, dar acum prioritatea e să scăpăm de Băsescu.

Alex Amarfei

Argintul fictiv și chinul real (II)

/ multumesc2014 / Un comentariu

”Doamne, oare nu cumva sunt eu?”

Umbla prin ortodoxie o stafie. Stafia credinței colective și în același timp exclusive. Parafraza după Marx e deliberată. Să încerc să lămuresc ce țintește. Comunitatea credinței și comunitatea credincioșilor sunt două realități superpozabile numai cu niște precauții, din motive foarte întemeiate și numeroase. Cel mai important este numit de Apostol: dacă barbarul, din fire, face faptele legii, oare netăierea lui împrejur (după trup) nu devine tăiere împrejur (după duh)…? Iar dacă cel care e născut sub lege devine călcător de lege prin voie proprie, la ce folosește că s-a născut între cei aleși, decât că va pătimi, după dreptate, o mai mare osândă?
Un al doilea lucru de remarcat este că iconomia Lui Dumnezeu acționează pe toată scara timpului. Cel Care stăpânește veșniciile (de subliniat că psalmistul vorbește de ”anii cei veșnici” la plural…) și Care, prin proorocul Iosua, a făcut soarele să stea, iar prin Isaia chiar să meargă înapoi… nu e creditat de ”cei mai cei” dreptcredincioși ortodocși că poate rezista unei schimbări de calendar. Cel Care a reprimit pe Moab și Amon, seminții excluse de la moștenirea lui Avraam, la loc în seminția Mântuitorului, prin Rut moabiteanca și prin Naama amonita, soția lui Solomon, nu e creditat că veșnicia Lui e suficient de cuprinzătoare ca să preceadă omul și să succeadă, cu om cu tot (sau, din păcate, fără el…) veșniciei prezente. Cel Care s-a coborât la iad să propovăduiască, spune explicit întâiul între apostoli, duhurilor neascultătoare ținute în închisoare, nu e creditat că, dacă un necredincios se convertește, convertirea lui va trimite pe Cel care singur mântuie și singur se jertfește pentru mântuire, tot acolo, tot la iad, și tot pentru mântuire, pentru întreaga spiță a celui convertit.
Trebuie, spun unii, să cernem prin cea mai deasă sită dacă pomenim chiar și la o biată rugăciune particulară un heterodox. Nu are importanță că rugăciunea, adresându-se veșniciei, se poate adresa nu heterodoxului de azi, ci spiței lui de peste 7 neamuri. Nu mai credem ca Cel care a zidit lumea spune ca va răsplăti dreptatea până în 7 neamuri, decât dacă e vorba de (pardon) gheșeftul nostru cu El. Tot restul sa poftească în iad.
Adineauri se indigna un cleric că un creștin a zis despre un heteordox mort ”Dumnezeu să-l ierte” ca și cum se produsese o blasfemie. Va să zică, Mântuitorul, rugându-se Tatălui (inevitabil, pentru niște heterodocși, nu?) ”iartă-i, că nu știu ce fac”, era… Doamne, iartă-mă, blasfemator al propriei ortodoxii?
Tot nu ajunge. Dacă e cineva necredincios nu trebuie nici să-l pomenim, nici să ne rugăm, nici de unele să nu facem… că punem ”credința în pericol”. Ironie cruntă, oameni care trâmbițează că ar combate catolicismul, vorbesc în cel mai ”curat” duh catolicizant că nu eu însumi pentru mine sunt periculos prin necredință, nu ortodoxia părelnică, afișată și mulțumită de sine ar fi periculoasă. Nu păcatele, nu lipsa virtuții. Toate astea (cică) se iartă. Toata ”șmecheria” e să stai cât mai necontaminat de eretici. Ultima dată când am auzit filosofia asta o spuneau cei cu Filioque și credința în har din energii create, și din motive de Filioque și energii create o spuneau, căci, într-adevăr, dacă harul e din energii create el nu poate opera decât cu legile creaturii, iar dacă păcatul poluează creatura, poluează (zic cei care cred așa) și harul. Iar dacă Duhul purcede (și) de la Fiul, decurge faimoasa ”locotenență domnească” piramidală. Ești sub ”umbrelă” sau nu mai ai har. Uitați-vă câți ”ortodocși curați” pretind că harul a dispărut sau, în orice caz, e în iminență să dispară, pentru calendar (Dumnezeu, Care a răsucit timpul ca pe o ață și care dă soarele înapoi ca pe un ceasornic, nu va primi în ziua a opta pe cineva pentru neînțelegeri despre funcționarea clepsidrelor față de mersul stelelor…). Uitați-vă câți se mândresc cu felul cum nu se roagă! Ei nu se roagă pentru eretici, nu se roagă cu eretici, nu se roagă pentru copiii avortați, nu se roagă pentru păcătoși. Uitați-vă câți se laudă zile, luni și ani de zile cu apartenența la ”sfintele” adunări ale celor care nu fac curvie contra firii și la cei care nu au gene evreiești în ADN. Cumplita nevoință de a nu fi pervers… decât bărbați cu femei și crunta asceză de a nu se fi născut cineva evreu sunt în 9 din 10 fraze. Restul? Dar cine să se preocupe de rest? Ce, nu aveți… credință?
Tot nu e suficient. Stăm pe net, luni și ani de zile, cernând cine are o urmă de suspiciune că e evreu, că a dat mâna cu un evreu, că a zâmbit unui evreu. Puricăm, noi, credincioșii în adâncul iertării și nesfârșita înțelepciune a iconomiei, dacă cineva poate să mai fie ortodox sau nu, sau dacă cineva, pentru că a găsit un cuvânt bun pentru un rătăcit, nu cumva a căzut din har, ba chiar trebuie ”sigilată” comunitatea ”sfinților” mantuiți de-a gata să nu se… contamineze. Facem dosare de cadre, noi, cei care preamărim sfinții uciși de poliția politică atee, puricând ce a fost tatăl cutăruia, ca ”dovadă” ca era evreu, deci comunist, deci, cu ”claritate” rezultă că fiul nu poate fi decât tot ”contra ortodoxiei”. Căutăm cu anii dacă cineva corespunde cu ”limpieza de sangre” mai ceva ca Inchiziția spaniolă și, triumfând, spunem: vedeți, noi nu suntem ca papistașii care vor arde în iad. Adevărat. Noi suntem mult, mult mai răi și jalnici.
Urmează câteva întrebări pe care eu însumi sunt silit să mi le pun, și aș face bine să o fac cu seriozitate.
Cine din dregătorii împăratului este cinstit ca dregător pentru că înșiră în fața oaspeților cine nu este împăratul, povestește cu acribie ce fel e deosebit cutare de împăratul, cum cutare nu are cum să fie împăratul și altul nu are voie să fie cu împăratul? Și când s-a socotit vreun împărat cinstit de pomenirea lui ca biată rămășiță a listei cu cine nu e împărat? Ce împărat socotește războinic bun pe cel care povestește cui stă să-l audă cine nu e bun de armată? Și dacă împăratul se va îmbrăca în haine obișnuite, cum va face o asemenea slugă să-L cunoască? Știa cineva cine este Rut când era foamete în Israel sau cine urma să fie Pavel înainte de drumul Damascului? Ce-ar fi fost să apară un grijuliu de listele excluderii să înceapă cazuistică sofisticată de ce Rut nu are ce căuta în Israel, ca sa nu mai spunem ce nebunește suna ca Saul să fie… apostol?
Doamne, oare nu cumva sunt eu unul din acești orbi?
Alex Amarfei