Tocmai m-am întors de la Cununia frumosului meu frate, cu o doamna minunată și m-am gândit să vă împărtășesc câteva gânduri despre Căsătorie.
Motto:
„18. Şi a zis Domnul Dumnezeu: „Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el .21. Atunci a adus Domnul Dumnezeu asupra lui Adam somn greu; şi, dacă a adormit, a luat una din coastele lui şi a plinit locul ei cu carne. 22. Iar coasta luată din Adam a făcut-o Domnul Dumnezeu femeie şi a adus-o la Adam.” – Fac. (2. 18,21-22)
De la început Dumnezeu a creat omul-colectiv, Eva fiind constitutivă lui Adam – Omul singular. Această intimitate primordială perfectă între Adam și Eva, este refacută prinTaina Sfintei Cununii, in a cărei slujbă se spune:
“De aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va alipi cu femeia sa și vor fi amândoi un trup. Taina aceasta mare este; iar eu zic în Hristos si in Biserică” – (Ef. 5,31-32).
Tot de la început, Dumnezeu L-a creat pe Adam ca Împărat, ca Stapân al Creației. La Cununie, pe frunțile mirilor se pun coroane, prin care cei doi redevin Împarat si Împarateasa, dar și încununând nevoința lor, de a-și păstra neîntinata curăția trupească, cununile mai desemnând și cinstea fecioriei și a curăției, semnificație care pentru omul modern și-a piedut din însemnătate. Fiecare familie este, într-adevăr, o împărăţie, o mică biserică, iar inele (verighetele) sunt semnul iubirii și legăturii trainice. Cât de mult prețuiește dragostea dintre bărbat și femeie, uniți și binecuvântați prin Taina Sfintei Cununii, Dumnezeu – Fiul întrupat ne-o arată prin întâia Sa minune, cea de la nunta din Cana Galileii. Dar noi nici măcar nu ne dăm seama că starea de căsătorie este, ca toate ale lumii, o stare decăzută şi deformată şi că ea nu are nevoie să fie simplu binecuvântată și „solemnizată”, ci ea trebuie restaurată în Hristos. Această restaurare în Hristos înseamnă în viaţa, moartea, Învierea şi Înălţarea Sa la cer, în inaugurarea în duhul Rusaliilor a „noului eon”- în Biserică -, ca sacrament al tuturor acestora. Această restaurare transcende total ideea de „familie creştină” şi dă căsătoriei dimensiuni cosmice şi universale. Tocmai aici se află întreaga problemă. Atâta vreme cât privim căsătoria ca ceva care privește doar pe cei căsătoriţi, ca ceva care li se întâmplă doar lor, şi nu întregii Biserici şi, prin urmare, lumii înseşi, nu vom percepe niciodată înţelesul cu adevărat sacramental al căsătoriei: marea taină la care se referă Sfântul Pavel când spune: „iar eu zic în Hristos şi în Biserică”. Conform cuvintelor Sfantului Apostol Pavel. fiecare dintre soți are datoria iubirii si supunerii fața de celalalt. El spune: „Supuneți-va unul altuia întru frica lui Hristos. Femeile să se supună barbaților lor ca Domnului, pentru că barbatul este cap femeii precum si Hristos este cap Bisericii – trupul Sau, al carei mântuitor și este.[…] Barbaților iubiți femeile voastre, după cum și Hristos a iubit Biserica și S-a dat pe Sine pentru ea[…] Așadar, barbații sunt datori să-și iubească femeile, ca pe înseși trupurile lor. Cel ce-și iubeste femeia sa, pe sine se iubește” (Efeseni 5, 21-28). Responsabilitatea iubirii o au amândoi partenerii, dar fiecare de pe poziția rânduită lui. Deci, nu se poate spune că doar bărbatul este conducator, ci acest lucru il face cu ajutorul femeii, după cum și Hristos nu conduce Biserica fără conlucrarea ei de bunăvoie. Dacă totul a creat Dumnezeu pe pământ doar prin Cuvânt, doar pe om L-a creat cu propriile-I sfinte mâini, ce dovada mai mare de prețuire pentru om, dar și pentru trupul său există? Pentru această înaltă cinstire, omul însă trebuie să-și respecte și el însuși trupul său – templu al Duhului Sfânt – să nu-l întineze în împreunari necuviincioase, care-l coboară din cinstea sa împărătească și-l aseamănă dobitoacelor, supuse doar instinctualității. Dumnezeu nu blamează sexualitatea, doar că o binecuvântează doar între soții cununați în Biserică, în Taina Sfintei Cununii. Actul sexual este un aspect intim şi sfânt al fiecărui cuplu căsătorit şi Dumnezeu respectă intimitatea relaţiei lor. „Bărbatul să-şi împlinească faţă de nevastă datoria de soţ; şi tot aşa să facă şi nevasta faţă de bărbat. Nevasta nu este stăpână pe trupul ei, ci bărbatul. Tot astfel, nici bărbatul nu este stăpân peste trupul lui, ci nevasta. Să nu vă lipsiţi unul pe altul de datoria de soţi, decât doar prin bună învoială, pentru un timp, ca să vă îndeletniciţi cu postul şi cu rugăciunea; apoi să vă împreunaţi iarăşi, ca să nu vă ispitească Satana, din pricina nestăpânirii voastre.” (1 Corinteni 7:3-5)
Dar creştinul adevărat are în inima lui dragostea lui Dumnezeu şi, prin această dragoste, caută totdeauna binele celuilalt. Astfel nu va forţa şi nu va pune presiune asupra partenerului, cerându-i ceva care îi răneşte cugetul sau demnitatea. Biblia conține cântări de o neasemuită frumusețe, care sunt adevarate Imnuri ale dragostei. În această carte din Biblie – „Cântarea Cântărilor” -, este descrisă dragostea romantică a împăratului Solomon cu preaiubita sa Sulamita, dar care – in mod alegoric – reprezintă dragostea dintre Mire si Mireasă, conducând gândul spre sensurile tainice ale unirii dintre Hristos și Biserica Sa. Este înţelept şi necesar pentru orice bărbat căsătorit şi orice femeie căsătorită să citească cu atenţie această carte, din care va învăţa cum să-şi admire și să-și iubeasca partenerul sau partenera şi cum să-i dăruiască dragostea sa, într-un fel vrednic de Dumnezeu. În acest sens profund, sacramentul nunţii cuprinde mai mult decât familia. El este sacramentul iubirii dumnezeieşti, ca taină atotcuprinzătoare a fiinţei înseşi şi din această pricină el priveşte întreaga Biserică şi – prin Biserică – întreaga lume. Dar, adevărata temă a Tainei Sfintei Cununii nu este „familia”, ci dragostea. Familia ca atare, familia în sine poate fi o distorsiune demonică a dragostei (”Pentru Viaţa lumii – Sacramentele şi Ortodoxia”- Pr.Alexander Schmemann) – şi există cuvinte aspre despre aceasta în Evanghelie: „Şi duşmanii omului (vor fi) casnicii lui”(Mt.10, 36). Dar chiar și într-o familie problematică, harul lui Dumnezeu poate face să strălucească lumina Sa sfântă. Părintele Paisie mai spunea: “Dedesubtul nepotrivirii omeneşti ascunde armonia lui Dumnezeu. De exemplu, într-o căsnicie, două personalităţi total diferite pot experimenta armonia. Astfel că femeile, cu bogăţia lor de sentimente, îi pot aduce pe bărbaţi mai aproape de Dumnezeu.”
Cele mai frumoase și poetice rânduri despre dragoste le-a scris Sfântul Apostol Pavel, în Epistola întâia către Corinteni : Capitolul 13: Dragostea şi bunurile ei: http://bibliaortodoxa.ro/carte.php?id=12&cap=13
În plan lumesc, o zi obișnuită din viața unui cuplu ar putea arăta așa: (fragment din “Fericirea care durează” a lui Bert Hellinger)
Bărbatul o privește pe femeie, femeia pe bărbat, și chipurile lor se luminează. Se bucură unul de altul. Nu este acesta un început frumos pentru o noua zi într-o relație de cuplu? Expresia cea mai frumoasă a iubirii apare atunci când ne bucurăm de partenerul nostru. Exact așa cum este el. Asta este fericirea, bucuria reciprocă, bucuria pentru celălalt și ceea ce decurge din această bucurie, anume faptul de a da și a primi. Atunci ziua nu va fi îndeajuns de lungă, pentru că în permanență ceva nou și minunat circulă între cei doi. După multe decenii de observații amănunțite, Bert Hellinger a conchis că esența fericirii i s-a dezvăluit în câteva cuvinte:
DA – pentru partener, pentru noi înșine, pentru situația noastră, așa cum este, pentru fericire.
TE ROG – când rănești pe celălalt, a-l privi în ochi și a-i spune: te rog, e deajuns, pentru ca celălalt îl va scuti – cu generozitate – de a-și cere iertare și prin cuvânt.
MULȚUMESC – într-o relație de cuplu există sute de ocazii – zilnic – de a ne bucura de ceva și a spune: “mulțumesc”
Ce îi face pe copii fericiți? – faptul că ambii parinți sunt fericiți prin ei. Acest lucru se întâmplă atunci când – în copil – se descoperă unul pe altul, se iubesc și sunt fericiți unul prin altul.
Când se bucură parinții de copil? Atunci când îl iubesc așa cum este el.
Cum se împlinește relația de cuplu? Cum ajung să se iubească soții?
Dragostea ce-o simt unul pentru altul se adâncește în și prin:
* Relația sexuală: in ea se contopesc iubirea și viața.
* Iubirea inimii: dragostea sexuală se implinește mai bine, atunci când izvoraște din iubirea inimii, când este o împlinire a acesteia.
* Traiul în comun: viața în comun poate exista fără sexualitate și, uneori, chiar fără iubire. Dar traiul în comun este un bun prețios. El trebuie învățat și trăit.
Mai exista o condiție esentială a fericirii personale și de cuplu:
ca cei doi îndrăgostiți să-și respecte părinții – pe-ai lor și pe-ai partenerului.
Orice atingere a lor, prin cuvinte ofensatoare, lovește partenerul chiar în inimă. Și dacă într-o relație autentică este firesc ca cei doi sa-și spună lucruri adevărate, chiar dacă mai puțin plăcute, acestea vor consolida – în ultimă instanță – relația, dar cuvintele ce ating sfințenia sentimentelor filiale, NU!
Grozăvia epocii contemporane nu este trădarea simplă, ci trădarea pentru ficțiuni jalnice. Iuda a trădat pentru 30 de arginți nefolositori, de care a și vrut să se lepede, dar măcar a primit ceva concret în termenii lumii acesteia.
Acum am ajuns să trăim într-o lume în care toată agitația vieții și, culmea nenorocirii, toată voința dăruită religiei, culturii, exprimării și reactualizării de sine sunt bazate pe promisiunea unor ficțiuni penibile.
Avuția națională. Veniți să vedeți o anti-minune! Goethe, în Faust, expune ideologia mefistofelică a bancnotei-hârtie, care oferă o aparentă comoditate a comerțului și o eliberare de povara capitalismului ”metalist”, dar aduce imediat cu sine demonul luptei pentru ce va urma să vină, apăsarea viitorului incert mai dură cu ordine de mărime decât a prezentului.
”Să știe toți: biletu-acesta are/O mie de coroane ca valoare!/Drept chezășie stau, nenumărate/Averile în solul țării îngropate! (Goethe, Faust, trad. Șt. Aug. Doinaș)
Cu această vrăjitorie sinistră omul, de la nobil la ultimul sărac, este aruncat într-o oală comună în care grija pentru fluctuația monedei-ficțiune apasă pe toți. Orice amenințare, fie și imaginară, sau mai ales imaginară, la adresa ”conținutului de avuție națională” al monedei-hârtie este casus belli. Evreul, compatriotul trădător, conspirația mondială, vecinul de alături, guvernul, oculta, boierii, reptilienii, mama, firma concurentă, occidentul corupt – you name them. Toți sunt vinovați de tot. În clipa următoare, mai contează un singur lucru: câtă propagandă poți face virtuții tale de a apăra ”sfântul” conținut de avuție reală al monedei-minciună. Uitați-vă câți ”creștini de elită” se revendică de la sfintele sfintelor… pentru că și-au luat obicei să piardă ore, zile, luni și ani în șir puricând lumea de pericolele care amenință… ”sfânta” avere, pe care nu au văzut-o și, de fapt, nu o dețin, de pericolele pe care nu le-au văzut, dar le sunt descrise de niște patrioți adevărați, demni de crezare. Un mercenar cere bani ca să lupte. Un asemenea om își va urî, defăima, considera demn de orice suspiciune și până la urmă va ucide senin aproapele, culmea ororii, convins că face o jertfă plăcută Lui Dumnezeu, pentru ca… un trust de presă spune minciuni ”bine” construite despre cum acela amenință ficțiunea care consolidează banii fictivi. Nu de acum. Nu de ieri. Și nu pentru azi sau mâine. Am ajuns ca dreptul lui X de pe stradă asupra avuției să meargă la strămoșii glorioși și să se extindă (o, cruntă ironie…) până la urmașii urmașilor, în veacul vecilor… deși același X țipă ca acum-acum vine apocalipsa… Credeți că e vorba de discursul vibrant al lui Ștefan închipuit de Delavrancea? Ete, na. Ștefan vorbea de Moldova concretă și de Moldova cerească. Noi vorbim de balivernele lui Mefisto despre câte drepturi avem de la Ștefan asupra unui… combinat al lui Ceaușescu, care nu funcționa bine, nu mai funcționează, dar transmite drepturi copiilor copiilor pe care încă nu-i avem, deși mâine se termină cu noi toți.
10. În ziua a douăzeci şi patra a lunii a noua, în anul al doilea al lui Darius, a fost cuvântul Domnului prin gura lui Agheu proorocul, zicând:
11. „Aşa zice Domnul Savaot: Cere, deci, preoţilor o hotărâre la aceasta:
12. Dacă cineva ia carne sfinţită în poala hainei lui şi se atinge cu poala de pâine sau de bucate fierte, de vin, de untdelemn şi de orice mâncare, oare se vor sfinţi acelea?” Şi au răspuns preoţii şi au zis: „Nu!”
13. Şi a zis Agheu: „Dacă cineva spurcat, prin atingerea de un mort, se atinge de vreunul din lucrurile acestea, oare ele se spurcă?” Şi au răspuns preoţii şi au zis: „Se spurcă!”
14. Şi a răspuns Agheu şi a zis: „Aşa este poporul acesta şi aşa este neamul acesta înaintea Mea, zice Domnul şi tot aşa este şi cu lucrul mâinilor lor: tot ceea ce ei aduc jertfă este spurcat.
omul cu carnea sfințită în poala hainei este clericul care crede ca hirotonia ține loc de orice sau bigotul care se împărtășește dar crede că aceasta ține loc de lucrarea virtuții (praxis). pentru aceștia sfintele nu ating sufletul, ci stau a lui, adică Dumnezeu e exilat între sufletul și trupul lor, reținut de la a atinge sufletul de țesătura deasă a trufiei, slavei deșarte, închipuirii de sine, asa cum o țesătură nu lasă să se atingă ceva de corp cu totul chiar dacă vin în contact aproape intim.
acești oameni, ce-i drept, nu pot sfinți nimic în afara ritualului, pentru ca ei înșiși nu sunt în contact sufletesc cu lucrarea sfințitoare, sunt doar ca niște vase care poartă lucruri de la un loc la altul.
însă în ochii lor, un biet om oarecare care suferă de un păcat (cel spurcat prin atingerea de mort), este pricina de spurcare a lumii, tocmai pentru că ei cred ca sfințenia ca și spurcăciunea locuiesc undeva în periferia ființei.
din aceasta cauză bilanțul lor este de fapt negativ: ei nu cred ca pot sfinți ceea ce păcatul spurcă.
aceasta concepție fals-smerită în fața poruncilor face de fapt, prin necredință și lipsa de râvnă autentică, să pară ca păcatul poate ataca în feluri pe care credința nu le poate apăra, adică, culmea nebuniei, slăbesc pe Dumnezeu în raport cu răutatea. sfințenia ajunge să fie o formă (delirantă…) de a feri de păcat și spurcăciune lucruri și oameni dar ea, în ochii bigotului, nu este suficientă, este învinsă de păcat.
tot de aici se trage credința (catolicizanta ca sa-i spunem originea) în magie. întrucât privesc tot harul ca având acțiune ca și cum ar fi creat, bieții oameni care suferă de bigotism ajung să creadă că păcătosul transmite răul nu asupra omului ci asupra sfintelor, că, așa-zicând, ar polua lumea într-un fel asemănător cu răspândirea unei chimicale. de aici decurge tendința de a privi păcatul într-un fel similar fobiei de microbi, o adevărată năpastă sufletească, și o formă de a păcătui ea însăși.
SFINȚENIA ESTE MAI MARE ȘI MAI PUTERNICĂ DECÂT PĂCATUL DAR NU POATE LUCRA ÎNTR-O CONȘTIINȚĂ INACTIVĂ SAU CARE MICȘOREAZA CREDINȚA SUB PRETEXTUL RESPECTĂRII LEGII.
ORTODOXIA ESTE SFINȚENIA CARE ISPITEȘTE MAI PUTERNIC DECÂT PĂCATUL ȘI CARE PĂTRUNDE ÎN SUFLET ȘI TRUP MAI ADÂNC DECÂT BOALA.
Mână în mână
mergem prin ceață, printre suflete înghețate
Printre copaci siberieni simțim atingerea…
ce ne face sălbatici și liberi
în ultimul meu vis
soarele se înnegrise și tu
mă sărutai
mă sărutai
mă sărutai până la despietrire
urlet de lup anunță
furtună de nisip
în creier prăjit și ochi găurit
Cascade îmi potolesc setea de tine
Cerul arde
Ceața dispare și copaci de hârtie desenați
apar în depărtare
Câinele chior latră la noi
Mână în mână prin foc și umbre
alergăm
prin deșert, prin lacrimi și palme.
Iubito, în cele mai grele momente
pune-mi aripi
să devenim sălbatici,
să fugim vertical spre cerul fierbinte
să fim arși, să fim cei mai frumoși,
să fim celule… împreună
în aer.
Motto: „Iisus Și-a ridicat ochii în sus și a zis: Părinte, Îți mulțumesc că M-ai ascultat” – Ioan (11:41)
Mi-L imaginez pe Dumnezeu nerăbdător ca un îndrăgostit, ce-și aşteaptă iubita, doar că El – Stapânul a toate – aşteaptă astfel rugăciunea noastră, pentru a ne dărui ceea ce ne dorim și ne este cu adevărat de folos!
Cum ne-a înzestrat de la început cu deplină libertate, nu se amestecă în viața noastră, fără a fi invitat!
Și dacă Însuși Hristos I-a mulțumit Tatălui Său pentru că I-a ascultat rugăciunea de a-I învia prietenul, mort de 4 zile – pe Lazăr, avem cel mai grăitor exemplu de conduită, cea a Fiului Celui Atotputernic! Adică, exemplu de rugăciune către Dumnezeu – chiar rugăciunea stăruitoare – și mulțumirea!
Dovada că ne rugăm cu profundă credință, nădejde și dragoste, poate fi rugăciunea de mulțumire, înainte chiar de a primi cele cerute!
Când intri în dulceața rugăciunii, când inima Îl simte pe Mântuitorul, bucuria aceea fără seamăn, vestește că rugăciunea noastră a fost primită și ascultată! Și, dacă într-adevăr avem încredere în dragostea lui Dumnezeu pentru noi, vom primi cu seninătate chiar și neîmplinirea rugăminții, atunci când acel dar nu este cu adevărat bun pentru noi!
Lăsându-ne viața deplin în voia Domnului, alungăm îngrijorarea și anxietatea – care este însuși diavolul, ascuns în straiele iraționalității noastre.
De unde știm că Dumnezeu așteaptă să-I mulțumim? Păi, vedem și în pilda celor 10 leproși.
„Astăzi, când mila lui Dumnezeu vine în Persoană să caute şi să cureţe pe pedepsiţii Săi, iată că nu găseşte recunoştinţă în Israel. Dar, a găsit-o între străini, la un samarinean. Iată de ce se spune că binefacerea şi cu recunoştinţa sunt două virtuţi care nu s-au întâlnit amândouă pe pământ. Iată încă o amărăciune a lui Iisus. Nouă, din zece, iarăşi se vor fi apucat de rele.” – (Cuviosul Parinte Arsenie Boca).
Și de ce-I trebuie Lui recunoștința noastră?
Pentru că recunoștința este un tip de atitudine foarte înaltă, întrucât influenţează nivelul nostru de conştiinţă şi nivelul de conştiinţă al altor persoane, într-o manieră foarte profundă.
Mulțumindu-I Lui, adâncim în noi conștientizarea dragostei împărtășite și legătura intimă cu Creatorul nostru, cu Tatăl nostru Cel ceresc, reflectăm în conștiința o profundă și aducătoare de nădejde bucurie, că nu numai că nu suntem singuri, ci și faptul că suntem extrem de valoroși pentru Dumnezeu, că suntem fiii Lui – Altețe Regale. Și din postura de fii ai Celui Preaînalt, Îi aducem prinos de recunoștință.
Iar amărâtului nostru frate, ce-și întrerupe o clipă egoismul, pentru a ne întinde o mână de ajutor, chiar dacă nu ne este prieten, sau poate cu atât mai mult când nu ne iubește, cum să nu-i mulțumim?
Recunoștința ne încălzește întâi nouă inima, apoi îl face și pe dăruitor să se simtă un om mai bun și așa inimile amândurora se umplu de dragoste. Chiar dacă omul se întoarce la meschinăria vieții lui, nu poate uita clipa acea de Lumină și va mai îndrăzni să-și ajute semenul.
Amintiți-vă de tâlharul cel respectuos, răstignit și îndurerat, alături de Hristos – Cel nevinovat!
În adâncul suferinței sale, găsește totuși puterea – el care făcuse numai rele toată viața – să-l certe pe tâlharul cel blasfemator și să recunoască nevinovăția și nedreptatea, făcută lui Hristos, cât și propria-i vinovăție, ca o spovedanie publică.
Cuvântul bun, al unui om aflat într-o suferință asemănătoare, spus Celui ce – ca om – se simțea părăsit de Dumnezeu, dar care – ca Dumnezeu-Fiul, își asumase și condiția umană și se jertfise, pentru a-l restaura pe omul cel căzut, îl mângâie pe Hristos și-L înduioșează!
Și iată cum îi este recunoscător Dumnezeu-omul, celui mai căzut dintre oameni, dar care lucrează porunca dragostei și mărturisește Adevărul: tâlharul, care toată viața furase, fură și un loc în Rai, devenind primul lui cetățean!
Dacă ieșim din balta călduță a văicărelii, a auto-victimizării, putem vedea că avem atâtea pentru care să fim mulțumitori și pentru care să dăm slavă lui Dumnezeu!
În cinci zile a creat Dumnezeu – prin Cuvânt – tot Universul, pentru a-i face zestre coroanei Creației Sale – Omului, de care s-a ocupat personal pentru a-l zidi, în ziua a șasea, cu propriile-I sfinte mâini! Cum să nu-I fim recunoscători?
„Că Tu ai zidit rărunchii mei, Doamne, Tu m-ai alcătuit în pântecele maicii mele. / Te voi lăuda, că sunt o făptură aşa de minunată. Minunate sunt lucrurile Tale şi sufletul meu le cunoaşte foarte. / Nu sunt ascunse de Tine oasele mele, pe care le-ai făcut întru ascuns, nici fiinţa mea pe care ai urzit-o ca în cele mai de jos ale pământului. / Cele nelucrate ale mele le-au cunoscut ochii Tăi şi în cartea Ta toate se vor scrie; zi de zi se vor săvârşi şi nici una din ele nu va fi nescrisă.” – Psalmul 138 – (13-16)
Dumnezeu nu S-a retras din Creația Sa; ne veghează și ne așteaptă să-L chemăm, să-L primim în viața noastră!
Nu ne-a predestinat unui anume fel de viață, dar, fiind Atotștiutor, pre-cunoaște deciziile pe care le vom lua.
Pentru că El, Cel care a creat Timpul, fiind însă etern, ne însoțește în micuța noastră viață clipă de clipă, cunoscându-ne cele mai ascunse gânduri, dar se retrage delicat și discret, lăsându-ne Intimitatea deplină.
Nu numai că este un Tată nespus de bun și de iubitor, de îndelung răbdător și milostiv, dar ne-a dat și pe Fiul Său Cel iubit, pentru a drege ceea ce noi, prin neascultarea proto-părinților noștri, am stricat.
Și L-a jertfit; putem să ne închipuim câtă durere poate simți un Tată pentru Fiul Său?
Și totuși, I-a primit jertfa și S-a reconciliat cu omul cel repede răzvrătitor!
Și nu L-a rugat nimeni să facă asta: pur și simplu nu a putut îndura pieirea omului, creat de El! Dumnezeu nu are pe nimeni de pierdut!
Vă pun la inimă acest gând și fie ca el să rodească însutit și înmiit în ființa voastră!
Mă numesc Cristina Olaru. De foarte tânără mi-am dorit să fiu aproape de vatra ]n care se ”coace” literatura. Am detestat întotdeauna deadline-urile și de aceea mi-am dorit să am propria-mi revista literara, pentru a nu mai tremura de emoție că nu termin la timp articolul, că mi se taie din text, că mi se reformulează etc.! Dar am constatat că eu îmi sunt cel mai pisălog șef!
Am vorbit de mult cu 2 prieteni:
cu Dl. Dr. Alex Amarfei (căruia îi voi consacra un articol separat) și cu:
D-naMihaela Cardiș – o Doamnă extraordinară, care m-a susținut puternic și a fost prima ”colegă de redacție”!
Apoi, l-am rugat pe fostul meu profesor de Informatică: – Dl.Cristian-Mihai Pomohaci – un Dascăl adevărat, iubit de studenți, un Om minunat – să mă consilieze în vederea lansării unei reviste literare virtuale, aruncându-i și o bombiță, cum c-aș avea nevoie și de exprimarea opiniei unui bărbat, asupra subiectelor pe care mi-am propus să vi le aduc/em la cunoștință! ”Cand incepem?”, m-a întrebat el, propunând și-o dată de lansare a revistei în spațiul virtual, amețitor de apropiată.
Prietenul meu drag – frațiorul meu iubit – Dl.Alexandru Povarnă, posta nevinovat o poezie pe Facebook, moment în care s-a întâlnit cu Destinul inexorabil, întruchipat de o doamnă, căreia îți este cam greu să i te împotrivești 🙂 ! S-a lăsat cucerit, fiind la fel de deschis, ca noi toți cei care – pentru dumneavoastră – vom pune în cuvinte gânduri și sentimente, ce dospesc de multă vreme în mințile și în sufletele noastre!
N-aș vrea să știți cum îmi fac treaba mea de femeie, numai cu gândul la ce subiecte voi mai aborda, cum scriu textele ”in cap” 🙂 ! Ca voi toți, am acumulat tot felul de cunoștințe – pe care mi le-am acordat intre ele – și trăiri, în urma cărora am tras și eu niște concluzii, pe care doresc să vi le împărtășesc, cu marea dorință ca ele să vă fie de folos.
Aș fi vrut ca, la ceasul diferitelor alegeri, făcute de mine, să fi fost cineva să-mi spună ceea ce doresc eu să vă dăruiesc acum, în speranța că vă vor ușura niște căutări, nu întotdeauna pline de bucurie! Dar, tot ceea ce am trăit, mi-a adâncit simțirea, mi-a deschis unghiul ochelarilor de cal, cu care onor societatea ne dotează și m-a făcut să mă consider o femeie puternică. Iar asta pentru că Motto-urile mele – pe care vi le dăruiesc, de asemenea – sunt:
„Toate le pot întru Hristos, Cel care mă întăreşte” – Epistola catre Filipeni a Sfantului Apostol Pavel – (4.13)
”Nu ţi-am dat Eu oare porunca aceasta: Întăreşte-te şi îmbărbătează-te? Nu te înspăimânta şi nu te îngrozi, căci Domnul Dumnezeul tău este cu tine în tot ce vei face.” – Iosua Navi (1:9)
Mulțumesc 
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.