Să mergi prin praf, să mergi pe câmp şi să îţi zgârii picioarele prin grâu. Să fie soare şi să te încălzeşti treptat ca un om de zăpadă dezgheţat. Petale de maci să îţi cadă la picioare, pe picioare şi să te înfioare acest sărut mai intim decât oricare. Cum de macii nu sunt zgâriaţi de lanul de grâne?
Aproape totul moare pe o căldură aşa zdrobitoare. Păsările se învârt ameţite fără direcţie şi fără selecţie. Un cal înfipt pare adormit, cu picioarele transformate în rădăcini, a devenit animal static. Pământul se scurge cu toţi de pe el în interiorul său… face drumul spre naştere.
Mult galben în jur.
Vibraţii obsesive pe caldarâm. Praf ridicat cu nerv să te înconjoare din spate. Respiraţii sănătoase fac partea de bass şi stropi de transpiraţie devin sunete pe o coardă de vioară gigant. Palme pe piept bronzat se prefac în acordeon uzat. O bătrână mută este solista celebră din `42 ce a fermecat şi a legat cu fir de aur multe suflete pe patul de spital sau în saloane parfumate cu trabucuri şi cizme bine lustruite. Numai ea are puterea să cânte pe orice căldură şi îi face pe toţi ce-i urmează să înceapă dansul. Fuste lungi şi colorate ce sparg galbenul monoton se învârt în valuri de praf. Tot părul lor lung e despletit pentru efect artistic garantat. Dăruire totală, propriul dans funebru executat cu picioare desculţe, praf, căldură, sudoare, instrumente naturale din propriul corp şi un singur spectator surprins în mijlocul câmpului într-o relaţie intimă cu macii. Ei parcă simt… pământul… groapa… sfârşitul. Numai spectatorul tresare, se uită, admiră şi nu înţelege.
Tatăl meu din Ceruri, auzi ruga mea, dezleagă toate piedicile ce opresc ca sufletul meu să audă Glasul Tău în inima mea,
arată-mi drumul pe care eu trebuie să merg, fii cu mine şi ajută-mă să văd clar ADEVĂRUL de minciună. Pe cei aleşi, cheamă-i să fie în preajma mea, la necazurile mele. Eu pe Tine te chem, să-mi fi povăţuitor şi îndrumător, să mă pot feri de ispitiri şi de gânduri care mă îndeamnă la greşeli, crezându-le îndemnurile… Ai milă de mine şi dă-mi înţelepciune, să văd clar înainte de a înfăptui ceva care n-ar fi pe placul Tău.
Sănătate cer, Doamne, şi ajutor trupului şi sufletului.
Ţie mă rog, Doammne, ajută-mi şi condu-mă spre scopul final al existentei mele pământeşti.
Este o rugăciune grabnic ajutătoare pentru cei care se află în grele suferințe, în mari dureri, mâhniri și boli. Rugăciunea se citește cu multa credința și nădejde că Bunul Dumnezeu se va milostivi și ne va ajuta avându-l ca mijlocitor pe părintele nostru drag Arsenie Boca.
Sfinte preacuvioase părinte Arsenie, îndrumător al sufletelor noastre şi tămăduitor al bolilor sufleteşti şi trupeşti, ca cel ce ai fost împodobit cu adânc de cunoaştere a făpturii omeneşti, te rugăm în vreme de durere şi mâhnire, caută cu milă spre noi păcătoşii fiii tăi şi mijloceşte către preabunul nostru Mântuitor.
Preacuvioase părinte Arsenie, te rog cu lacrimile mele, vezi-mă acum stând în patul suferinţei mele trupeşti, ascultă preacuvioase părinte Arsenie şi glasul meu de rugăciune, cere de la preabunul Dumnezeu, iertare de păcatele ce le-am făcut eu ca un om și vindecare de toată neputinţa.
Părinte Sfinte ce ai mare îndrăzneală înaintea Tronului ceresc, te chem, cu amare lacrimi, dar cu nădejdea, că cele spuse vindecare îmi vor da mie. Vindecarea sufletului şi a trupului meu, spre mântuire şi Sfinţire le vom dobândi prin tine cel ce ne-ai încredinţat de mila lui Dumnezeu prin aceste Sfinte cuvinte:
”Eu mă duc, dar de acolo de unde voi fi, am să vă ajut mai mult ca şi până acum”.
După cum în viaţă aflaţi în mari necazuri îi tămăduiai îndată, şi acum pe noi cei păcătoşi, însă chemaţi cu dragoste părintească la mormântul tău încununat cu har ceresc şi flori, ne primeşte şi ne mângâie, sfânt şi bun părinte; ne scoate pe noi părinte Arsenie din negura păcatelor şi a patimilor; şi dăruieşte-ne binecuvântarea ta ca să purtăm crucea vieţii spre înviere, şi luminare desăvârşită.
Doctor şi tămăduitor de orice suferinţă, te rugăm vindecă-ne pe noi, fiii tăi şi pe cei ce îi aducem în lacrimi şi rugăciuni la crucea sfântă a mormântului tău, izvorâtor de pace har şi binecuvântarea ta de bun şi sfânt părinte, îţi mulţumim şi te rugăm să ne fii mereu aproape cu rugăciunea şi ajutorul ce ni-l aduci din cerul Sfânt, spre slava Marelui şi minunatului nostru Dumnezeu şi spre a sufletelor noastre mântuire. Amin.
Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Tale și ale Sfântului Părintelui nostru Arsenie, miluiește-ne pe noi păcătoșii!
„Şi au adus la El fariseii şi cărturarii pe o femeie, prinsă în adulter şi, aşezând-o în mijloc, au zis Lui: Învăţătorule, această femeie a fost prinsă asupra faptului de adulter; iar Moise ne-a poruncit în Lege ca pe unele ca acestea să le ucidem cu pietre. Dar Tu ce zici? Şi aceasta ziceau, ispitindu-L, ca să aibă de ce să-L învinuiască. Iar Iisus, plecându-Se în jos, scria cu degetul pe pământ. Şi stăruind să-L întrebe, El S-a ridicat şi le-a zis: Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra asupra ei. Iarăşi plecându-Se, scria pe pământ. Iar ei auzind aceasta şi mustraţi fiind de cuget, ieşeau unul câte unul, începând de la cei mai bătrâni şi până la cel din urmă, şi a rămas Iisus singur şi femeia stând în mijloc. Şi ridicându-Se Iisus şi nevăzând pe nimeni decât pe femeie, i-a zis: Femeie, unde sunt pârâşii tăi? Nu te-a osândit nici unul? Iar ea a zis: Nici unul, Doamne. Şi Iisus i-a zis: Nu te osândesc nici Eu. Mergi; de acum să nu mai păcătuieşti.”
Îndeobște, această scenă ne atrage atenția asupra femeii care trece, cutremurător, de la osânda morții la viață, asupra fățărniciei fariseilor, asupra nevoii (cu adevărat nevoie, adică necesitate firească) de a nu pretinde că răul remediază un rău și multe altele. Puține comentarii am auzit despre amănuntul pe care Apostolul ține să-l marcheze. Este singurul loc din Noul Testament unde se spune explicit că Mântuitorul scria ceva. Și cu precizarea: aplecându-Se.
Un prim înțeles care silește fariseii să lepede ideea că pot ispiti fără să fie puși în fața propriilor ispite este anihilarea confortului aparent oferit de asumarea colectivă a execuției. Lapidarea este accesibilă unei conștiințe vindicative pentru că ucid condamnatul… toți și niciunul. Lovitura de grație nu e neapărat vizibilă, totul se divide și vina dispare. Cerând ca piatra să fie aruncată cel dintâi de cel fără păcat, Iisus Hristos abolește de jure ceva care era artificial și de facto. Mesajul este: nu poate fi început al binelui cineva contaminat el însuși de rău.
Dar gestul repetat de a se apleca și a scrie are două înțelesuri inteligibile. Primul este unul prin deducție. Întrebarea mută din spatele aplecării și scrierii este: care mână de om poate rearanja grăunțele de țărână după scriitură ca și cum scriitura n-ar fi avut loc? Așa cum aceasta e cu neputință, nici așternerea de pietre (țărână în formă mai grosolană) peste o vină nu șterge vina. În schimb, orice scriitură greșită poate fi urmată de una corectă…
De aici, sensul simbolic al întâmplării devine: Desfrânata prinsă în adulter reprezintă însăși firea căzută a omului. Acuzatorii care o pun la mijloc sunt duhurile răutății – diavolul ”care pârăște pe oameni înaintea Lui Dumnezeu” așa cum scrie ulterior Apostolul. Prima scriere este prima zidire a lui Adam, căzută sub osândă, iar a doua -rezidirea de după pogorământul Întrupării și după minunea Învierii. Uciderea cu pietre este moartea prin păcat (materia desfigurează și sufocă sufletul privat de har ca și cum l-ar lovi). Înălțarea dintâi (și stăruind să-L întrebe S-a ridicat…) este ridicarea la luptă prin Cruce. A doua ridicare este revelația Învierii și izgonirea definitivă a răutății și ispitei (”nevăzând pe nimeni decât pe femeie”), taina firii care rămâne singură cu Dumnezeu fără să mai poată fi tentată de a se despărți pentru vreo iluzie.
Semnificativ pentru înțelegerea mai adâncă a întâmplării este pasajul ulterior, unde, acuzat de farisei că Se proslăvește singur, Iisus Hristos răspunde ceva șocant până și pentru un creștin inițiat și școlit.
”Voi judecaţi după trup; Eu nu judec pe nimeni.
Şi chiar dacă Eu judec, judecata Mea este adevărată, pentru că nu sunt singur, ci Eu şi Cel ce M-a trimis pe Mine.
Şi în Legea voastră este scris că mărturia a doi oameni este adevărată.”
O primă remarcă este că fariseii au această apostrofare după ce au refuzat mărturia Mântuitorului, Care, cu asupra de măsură răbdător, vine din nou la ei (”Deci iarăşi le-a vorbit Iisus zicând: Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii.”) Oamenii ancorați în literă refuză să vadă în persoană taina vieții și preferă să îngrădească viața cu litera legii fără să își pună alte probleme. Dar fraza șocantă este: ”în legea voastră scrie că mărturia a doi oameni este adevărată”. Tatăl este mărturisit ca acceptând pogorământ uman, deși Tatăl nu se întrupează Însuși. Este ca și cum am spune că, iertând, nu numai noi suntem adoptați de Tatăl, ci El se lasă adoptat de noi. Aceasta este tâlcul zicerii ”căzând pe grumazul lui” despre fiul risipitor. Zicând acestea, Iisus Hristos delimitează marginea Legii Vechi, spunându-le fariseilor ”legea voastră”. Din nou o aparență scandaloasă, ca și cum El S-ar deroga pe sine ca autor al legii și participant la lege. În realitate, fraza spune: acolo unde funcționează judecata milei și Eu mărturisesc Tatălui, legea a fost deja împlinită. Cine refuză aceasta va rămâne cu legea ca și cum ar ”avea-o”, dar, tocmai de aceea, legea va funcționa întru cele ce pot fi avute, nu pentru descoperirea ființei.
Aceasta este, de fapt, indiciul indirect despre ”a doua aplecare” pentru a scrie pe pământ.
Adică pe inimile noastre…
Printre cactuşii ce aruncă parfum ameţitor alerg şi nici soarele nu arde când gheaţa sare din nisip direct în pahar Şi ţi-am promis că o să merg o să alerg o să caut … something precious Un ochi de şopârlă devenit rubin O aripă de viespe ajunsă mantie de rege O inimă uitată în marea calică Dar nimic nu pare suficient pentru a te hrăni Eu sunt fericit de fugă Tu stai şi taci Te simt… În curând nu voi mai fi Aşa că las-o moartă Hai… Vino în deşert să ne bucurăm de aerul greu Să respiri din mine un minut şi jumătate Să bem un whisky să stăm îmbrăţişaţi să mor, să mă trezesc şi să te iubesc iar.
Celor care spun că femeia nu este respectată de Mântuitorul, le amintim că este plin Sinaxarul de Sfinte, de Sfinte Mucenițe, de Sfinte întocmai cu apostolii: Sf Tecla, Sf Nina, Sf Maria Magdalena, Sf Împărăteasă Elena. Dacă aducem doar exemple din Sfântul și Marele Post și tot avem Sfinte cu staturi uriașe. La poli opuși, avem:
pe neîntinata Sfânta Tomaida, care alege mai degrabă moartea sângeroasa, de mâna socrului ei, decât să trăiască, dar primind să-i fie amantă.
pe cele doua Marii:
Sfânta Maria Egipteanca, care-a trăit 17 ani în prostituare publică – de plăcere -, pentru ca apoi, tot 17 ani să fie luptată – în Pustia Iordanului – de amintirea meselor alese, stropite cu vinuri ce-i plăceau îndeosebi, de cântecele necuviincioase, ce-o desfătau nespus, dar mai presus de toate, de dracul desfrânării, ce-o chinuia cumplit, până cădea la pamant strigând și rugându-se la Maica Domnului, cerându-i ajutorul! După un timp, o lumină caldă și blândă o învăluia – o cerceta Însuși Marele Dumnezeu, prin Energiile Sale necreate! Trecând acești 17 ani de ispită nemaipomenit de grea, ajunge la despătimire. Mai mult decât atât: se hrănește – timp de 30 de ani doar cu nădejdea mântuirii ei; închină cu semnul Sfintei Cruci Iordanul și trece peste el, ca peste o punte; devine văzătoare cu duhul; cunoaște Sfânta Scriptură și teologhisește, deși nu avea știință de carte! A căpătat de la Dumnezeu harisme mari și minunate, culminând cu cea a dragostei pentru întreaga Lui Creație.
Sfânta Maria Magdalena este o altă femeie păcătoasă, care-și schimbă complet viața, atunci când Îl întâlnește pe Mântuitorul. În Sfintele Evanghelii (Luca 8,2 si Marcu 16,9), Maria Magdalena este prezentată ca fiind „o femeie din care s-au scos șapte draci„, dar și cea dintâi care a adus vestea Învierii lui Iisus apostolilor (Ioan 19, 25; 20, 1-19). Fiind posedată de 7 duhuri necurate și auzind despre vindecările făcute de Iisus, vine și unge cu mir din cel mai scump picioarele Mântuitorului, dar și cu lacrimi de pocăință și de dragoste, apoi I le șterge cu părul capului ei. Acest gest, deopotrivă îndrăzneț și smerit, are conotația unei spovedanii publice, pentru că se petrece în prezența mai multor membri ai comunității în care locuia, iar aceștia o incriminează ca femeie păcătoasă.
Și a căutat spre dânsa Domnul Cel multmilostiv, care cunoaște toate mai înainte de facerea
lor, și a gonit dintr-‘însa pe acei șapte diavoli muncitori cumpliți, făcând-o sănătoasă nu numai cu trupul, dar și cu sufletul; căci i-a luminat mintea cu lumina cunoștinței adevărului, ca să cunoască ca El este Mesia Cel așteptat și să creadă într-însul, că El este Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Cel trimis de Tatăl, spre mântuirea lumii. De-acum Îl urmează pe Iisus, întocmai cu Apostolii, ba fiind chiar mult mai curajoasă decât ei, pentru că stă, alături de Maica Domnului și o sprijină – împreună cu ucenicul cel iubit, Sf. Apostol Ioan – sub Crucea pe care se jertfește Mielul Cel nevinovat, care își asumă toate păcatele lumii.
Cele 2 Sfinte Marii cunosc convertiri fulgerătoare și se învrednicesc de mare cinste în fața lui Dumnezeu și-a Maicii Domnului. Ce le mai aseamănă:
dragostea nemărginită pentru Mântuitorul lumii;
profunda pocăință;
schimbarea completă a vieții;
hotărârea neclintită de a nu mai supăra pe Dumnezeu, păcătuind;
tăria sufletească și curajul deosebit;
bărbăția;
Aceste asemănări sunt și căile indicate și pentru noi de ridicare din prăpastia păcatului;
Căci, dacă ne aservim celui rău și viclean, plata este îndepărtarea de dragostea lui Dumnezeu în veac. Iar dacă ne dăruim viața lui Dumnezeu, plata Sa pentru că ne-am pus viața în Sfintele și Atotputernicele Sale mâini este neînchipuit de mare. Creștini fiind și având aceste exemple minunate, nu avem dreptul să deznădăjduim, când vedem cum se poate ridica un om din cea mai adâncă prăpastie a păcatului și cum poate ajunge pe culmile sfințeniei. Nu ar trebui să disprețuim pe nimeni, aflat încă în noroiul păcatului, căci nu se știe dacă nu ne vom închina într-o zi la icoana lui. Dumnezeu ne-a lăsat deschisă Calea sfințeniei! Să ne lucrăm mântuirea, cuminți și cu multă nădejde în mila și bunătatea lui Dumnezeu, respectând Poruncile dumnezeiești, postind, rugându-ne, spovedindu-ne, împărtășindu-ne, făcând fapte bune și străduindu-ne să ne îndurăm unii pe alții. Și toate acestea să le facem cu dragoste, mulțumind pentru toate lui Dumnezeu, chiar și atunci când suntem în focul ispitelor, pentru că în ele stă ascunsă iarba cea amară, de leac pentru păcatele noastre! Mulțumim și dăm slavă lui Dumnezeu pentru toate!
Doamne-Ți scriu cu întârziere: Te rog, iartă-mă! Nu Te-am simțit ieri și nu am putut să-Ți scriu! Și m-am risipit în treburi mărunte, în loc să mă retrag undeva, să Te aștept!
În multe feluri ne-ai arătat cât de mult prețuiești curăția trupească! În Rai, protopărinții noștri erau feciorelnici; împreunarea cea aducătoare de prunci a venit între oameni abia după cădere!
Dar Dumnezeu nu disprețuiește unirea cea legiuită prin Taina Sfintei Cununii și restaurată în Hristos și în Biserică; doar prima minune a săvârșit-o Mântuitorul în Cana Galileii, binecuvântând Nunta și, deci, nașterea de prunci.
Dar simpla curăție trupească nu este de ajuns, dacă nu este însoțită de cea sufletească, de paza gândurilor și de alungarea celor de ispita. Deși este o virtute atât de mare, curăția trupească, neînsoțită de lucrarea celorlalte virtuți, nu ne este îndestulătoare pentru a ajunge în Rai! Dumnezeu ne vrea desăvârșiți! Ne vrea sfinți, să fim în preajma lui, în Raiul pe care L-a făcut din dragoste pentru noi și unde suntem toți chemați să ne bucurăm, pâna la Judecata de apoi, unde vom putea fi chemați la o bucurie și mai înaltă, căci Îl vom auzi pe Hristos zicându-ne cu dulce glas:
„Veniţi, binecuvântaţii Părintelui Meu, de moşteniţi Împărăţia cea pregătită pentru voi de la întemeierea lumii!„
Și cum putem ajunge la aceasta prea înaltă bucurie? Fiind ca fecioarele cele înțelepte, sporindu-ne virtuțile, având trezvia minții, înțelepciune, blândețe, facând milostenie, fapte bune, lucrând astfel porunca dragostei de aproapele, fiind tot timpul în priveghere și dobândind harul Prea Sfântului Duh!
Adică, neîncetat rugându-ne, postind, spovedindu-ne, împărtășindu-ne și fiind mereu pregatiți pentru venirea Mirelui ceresc, cu hăinuța sufletului curată și strălucitoare. Și, mai presus de orice, iubindu-L pe Domnul Dumnezeul nostru, cu toată inima, cu tot sufletul și cu tot cugetul nostru. Iertând și cerând iertare fratelui nostru și iubindu-l, cu toate neputințele lui.
„Nimic necurat nu va intra întru Împărăția cerurilor!„
Ce-au greșit fecioarele cele neînțelepte – cele nebune? Ele nu și-au pregătit din timp undelemn pentru candelele lor, nu au lucrat faptele bune spre a merge în Lumină. Timpul petrecut pe Pământ este scurt și fără de îndoială vom adormi și nu știm când vine Mirele, să ne încununeze sau să închidă ușile în urma Sa, intrând la Nuntă doar cu fecioarele cele înțelepte! Deci:
”Privegheaţi deci, că nu ştiţi în care zi vine Domnul vostru./Aceea cunoaşteţi, că de-ar şti stăpânul casei la ce strajă din noapte vine furul, ar priveghea şi n-ar lăsa să i se spargă casa./ De aceea şi voi fiţi gata, că în ceasul în care nu gândiţi Fiul Omului va veni.” Sfânta Evanghelie după Matei – Capitolul (24,42-44)
Iartă-mă, Doamne, că m-a necăjit omul și, smerindu-mă el, eu m-am mâhnit. Fratele meu îmi arată greșelile mele – puțina mea răbdare, iuțimea mâniei, repetata cădere din porunca iubirii și, nu în ultimul rând: nesuferita mândrie. Știu că fratele meu e dreptarul pe care mi-l dăruiești, ca să-mi ajute să mă abat din calea răutății. Eu, însă, caut îndreptățiri răbufnirilor mele. Iartă-mă, Doamne, și nu mă lăsa să mă fac numai trup! Fratele meu m-a mâhnit. De luam seama la mine, nu mă mâhneam asupra lui, întristând Duhul Tău, ci căutam să găsesc, în ispita ce s-a ivit, prilejul de a birui răul din mine cu ajutorul Tău. Dar eu n-am stat de strajă inimii mele de lut. Ci am lăsat să intre în ea duhul mâhnirii și să-mi rănească tina sărmană cu încă o învoire cu el. N-am luat seama la mine, nici la duhul ce se apropia de inima mea și nu Te-am chemat in zorii ispitei pe Tine, Cel ce Singur poți să alungi răutatea care dă năvală asupră-mi și poți să mă vindeci de răutatea pământului care sunt. Iartă-mă, Doamne, că acum, iată, inima mea e mâhnită și aproapele mi-e înstrăinat. Ajută-mi să ies din amărăciunea aceasta și împacă Tu gândul inimii aproapelui meu. Dă-mi mie bucuria mântuirii Tale și mângâie inima celui ce m-a rănit. Șălășluiește-Te întru noi împreună cu Tatăl și cu Duhul Tău cel Sfânt și ajută-ne să rămânem în Tine și Tu întru noi și noi unul în altul în Tine, ca să Te bucuri de noi și bucuria noastră să fie deplină. Doamne, iartă pe fratele meu, de a greșit cu ceva. Iartă-mă și pe mine, că eu sunt aceea care l-am poticnit cu răutatea din mine. El doar a pus degetul pe rana inimii mele, precum Tu i-ai poruncit lui să facă și să-mi arate, în felul acesta, ca eu bolesc, deși socoteam că m-am vindecat. Dar iată până unde ține dragostea mea: la prima împotrivire, am și dat bir cu fugiții de pe Crucea Iubirii ce ești. Iartă-mă și nu lăsa răutatea să-și facă locaș, mai mult, în inima mea. Am căzut prea grabnic, dar nu veau să rămân în căderea aceasta, de aceea Te chem cu lacrimi să mă ridici de aici. Alungă mâhnirea ce m-a cuprins. Și vindecă inima fratelui meu ce s-a rănit cu împietrirea din mine. Dă-mi mie, Doamne, dragostea Ta! Oricât știu că-i neasemuit de grea Crucea Iubirii pe care ești răstignit. Oricât aș cunoaște că om sunt și că țărâna din mine mă trage către pământ. Oricât ar durea, ca lama unui bisturiu ascuțit, lucrarea Ta asupra nimicniciei mele în sfințita-Ți muncă de a actualiza în mine chipul Iubirii ce ești… Doamne, Tu știi că, până la urmă, eu am îndragit suferința. Nu am iubit-o de la-nceput. Nu mi-am dorit-o și mult m-am zbătut, să scap din chingile ei. Până când m-ai luminat și-am priceput că răul e-n mine și că suferința e calea prin care pot să mă vindec de iad. Pedagogia Ta divină lucrează mântuirea mea în focul acestor binecuvântate dureri. Cum altfel să faci din mine un om, când eu spun că vreau în Lumina Ta, dar fac răul pe care nu vreu să îl fac, de vreme ce păcatul este legat de mine? De aceea, Strig și eu ca și Apostolul Tău: „om nenorocit ce sunt, cine mă va izbăvi de trupul morții acesteia ?!…” Să nu mă lași, Doamne, să nu-Ți întorci fața Ta de la mine, că Tu ai zis: „Pe cel ce vine la mine, nu-l voi scoate afară”. Și, iarăși, ai zis: “Ceea ce la om este cu neputință este cu putință la Dumnezeu”. Iată, eu vin la Tine, căci mie îmi este cu neputință să-mi vindec inima de răutatea din ea și-i las vicleanului poarta deschisă, prin care să intre nestânjenit. Dar Tu poți să-i închizi poarta inimii mele în nas și poți s-o-ngrădești cu puterea numelui Tău, căci mă dau Ție ca lutul în mâna olarului: să faci din mine vasul pe care Tu îl dorești. Iartă-mă, Doamne, și nu-ți opri lucrul mâinilor Tale cu mine! Nu conteni să-mi trimiți pedagogi care să mă învețe lecția Dragostei care ești și înmulțește prilejurile ca să trec piedicile răutății din inima mea. Curățește-mă, Doamne, de tot noroiul, de toată mocirla din inima ce-Ți dăruiesc. Fă din mine templul Duhului Tău celui Sfânt și casă de rugăciune peste altarul inimii mele de lut. Zidește-mi în temelie o părticică din Sfânta-Ți Jertfă și pironește-mă pe Crucea Iubirii pe care o duci. Dă-mi mie, Doamne, dragostea Ta! Nu cum iubesc oamenii să iubesc, ci precum Tu iubești. Că binecuvântat ești, Doamne, în veci. Amin.
O să vă povestesc despre oameni pe care i-am îndrăgit, dar n-am apucat să le spun cât de mult îi prețuiesc! Despre oameni care-au plecat din viață; dintr-a lor și dintr-a mea, fără a fi apucat să le spun cât de mult au însemnat pentru mine! Ajunsese să-mi fie și frică să mai țin la cineva, că nu găseau altă scăpare, decât să dispară în noaptea dintre vieți. Am să-i evoc, în ordinea în care au plecat:
Dl Profesor N. C., inginer și Doctor în Matematică
Este cel care m-a făcut să mă îndrăgostesc de Statistică. Am picat prima dată examenul, dar la restanță, formulele zburdau vesele prin scăfârlia mea, astfel încât, în 12 minute eram deja afară, la colegii mei, care se uitau la mine ca la fata lui Einstein. I-am zis – într-o doară – ca aș vrea să fiu în grupa lui – la el fiind elita studenților. Am fost cu el in excursie de studii prin țară! Nu mai era nici urmă din profesorul sever și scrobit, ci era un minunat coseur, glumeț, tropăiam împreună de-o parte și de alta a globului, vorbind – în autocar – despre lecturile noastre, despre filme și muzică, pentru că noi am fost o generație care-a supraviețuit prin cultură. După ce a plecat la Domnul, la doar 50 de ani, am aflat ce a spus despre mine: “Cristina este un om echilibrat!”. M-a uimit și m-a întristat, pentru că nu am apucat să-i mulțumesc. Dar cuvintele lui m-au ajutat în clipele în care îmi cam pierdeam încrederea că voi realiza ceea ce mi-am propus! L-am condus – toți copiii lui. Îl port însa, de-atunci, în pomelnicul celor adormiți dragi ai mei. Vă iubesc, Domnule Profesor!
Colegul și șeful meu, excelentul inginer D. D.
Plecarea lui a fost tragică și voluntară; devenise sex addicted; nu mai putea controla patima aceea și-i era rușine de fiica lui. Mă retrăsesem demult din serviciu, să-mi cresc pruncii. Dacă am fi putut vorbi cu el…, dar era de-o discreție fantastică în privința vieții personale, deși în rest era deschis, spiritual și foarte vesel. Au trecut ani de-atunci și tot mă doare că nu am știut că bucuria aceea imensă a lui de viață, se luptă cu un monstru vorace și fioros, care l-a împins în prăpastie. Ai milă, Stăpâne și de acest nefericit rob al Tău, care nu Ți-a cunoscut bunătatea și dragostea!
Primul meu părinte duhovnic – Părintele Stelian
A plecat la 52 de ani! Era un om frumos, vorbăreț, popular și iubitor, puternic atașat de comunitatea din micuțul nostru sat! Era foarte mândru de noi – tinerii care făcuserăm o facultate, două, trei! Mi-l amintesc pe el și pe doamna preoteasă, când au venit la noi: 22 de ani, incredibil de frumoși, moderni, aterizați într-un sătuc cu mentalități de pe vremea lui Pazvante! Eram atât de fascinată de doamna preoteasă și de niște pantofi ai ei cum nu se mai văzuseră alții pe Izvor (străduța-sat, în care am locuit până la 18 ani, când mi-am întins aripile spre alte zări), încât mi-am promis să învăț și eu, să pot evada din lumea aceea cenușie, iar apoi, de voi mai dori, să mă întorc într-o zi și să învăț și alți copii să zboare! Nu m-am mai întors! Una dintre ultimele amintiri despre el și doamna preoteasă – erau inseparabili în mintea mea – este de la un hram, unde eu am făcut mâncarea pentru preoți, cu încă două doamne și cu tatăl meu! S-au bucurat că am ajuns o gospodină, o soție și o mamă atât de bună 🙂! Iar ultima amintire este din biserică…! Era atât de ciudat că îi auzeam vocea – o înregistrare a Sfintei Liturghii -, iar el era plecat dintre noi!
Doctorul Ioan Ladea
Poate cel mai demn și mai determinat om pe care l-am cunoscut! La nici 13 ani a fost arestat, anchetat într-un proces ce incrimina cuiburile legionare şi închis la Târguşor, pentru reeducare. A fost eliberat apoi, din lipsă de probe. Fiind in anul V la Medicină în Cluj, este din nou arestat, anchetat bestial şi închis la Aiud, timp de 3 ani, care pentru el au echivalat „cursurile” unei înalte Academii Morale. A terminat Medicina si s-a îndrăgostit de limba chineză veche si a pătruns în tainele Acupuncturii, devenind unul dintre marii specialiști ai țării și vindecând cazuri fără speranță prin medicina alopată. Format la şcoala lipsei de compromis a închisorilor, s-a alăturat în 1977 mişcării de protest, iniţiate de Paul Goma. A urmat o nouă arestare, desfacerea contractului de muncă…!
Acest om m-a tratat timp de vreo 6 luni; am fost la el aproape în fiecare zi. Am avut privilegiul de a purta mici conversații cu el, cât îmi punea acele. Când – peste ani – am mers la alt acupunctor, mi-au țâșnit lacrimile din ochi la primul ac! Toată durerea, pe care-o ascunsesem bine sub carapacea uitării, a izbucnit, sinceră și proaspătă, ca în prima zi! Doctorul Ladea era un om fascinant: un urs bărbos, înalt și voinic, care băga spaima în paciente, pentru că le spunea că se răsfață, îmbolnăvindu-se, pentru a atrage atenția soților lor! Eu râdeam. Copiii mei se jucau cu copiii lui, soția lui ne făcea moxa – eram o mică familie.
Dar într-o zi, mi s-a pus și mie piticul și nu m-am mai dus! Nu-mi amintesc cu ce reușise „să mă supere”. Am auzit apoi că este internat, bolnav, dar nu m-am dus la el, „să nu-l deranjez”! Așa făcusem și cu dl. profesor C. și-au plecat amândoi, fără să fi apucat să-mi iau rămas bun, fără să le fi spus cât de recunoscătoare le sunt, cât de mult a contat pentru mine aprecierea lor, cum c-ar fi ceva de capul meu!
Voi să nu lăsați să treacă acel moment în care puteți spune cât de important este un om pentru voi, înainte de a fi prea târziu! Și nu vă mai supărați unii pe alții pentru fleacuri! În fața veșniciei, nimic nu mai pare atât de grav și important, încât să merite să rupeți o legătură plină de afecțiune, fie ea prietenie sau dragoste.
Părintele Paisie Costandel de la Mănăstirea Secu…!
Cel mai scump și drăguț Părinte pe care l-am cunoscut! Era bătrâior și bolnav: de fapt, în spital l-am cunoscut! Când mi se făcea dor de el – de la o zi la alta, chiar -, fugeam și la 10 noaptea la el! Am fost o singură dată așa de târziu și vă spun de ce; îi plăceau ouăle fierte moi și spunea că numai eu le reușesc; urma să intrăm în Postul Paștelui, iar eu în ziua Lăsatului de Sec avusesem treabă și nu-i dusesem ouțele și știam că-n post nu mai mănâncă! Și-am dispărut ca o cometă, pe lângă soțul meu uluit…! Era totul închis, încuiat la spital, dar eu am iarba fiarelor și am ajuns la el! Ochișorii lui mari și mirați, fuseseră de curând operați. A rămas uimit să mă vadă; i-am dat ouțele moi ca unui copil, cu lingurița și îi ștergeam bărbuța rară și asimetrică! Atât de mult mă bucură amintirea aceasta, atât de caldă și dulce este pentru mine icoana părintelui meu drag! Mi-a mărturisit că se teme de moarte, că se teme că nu s-a mântuit, de fapt și cumva mi-a pus Dumnezeu în gând cuvânt bun și potrivit să-l întăresc – eu, nevrednica! De la el mi-au rămas multe învățăminte, dar cel mai important este acesta: SĂ NU MINȚI!, oricât de mult te-ar costa! Dumnezeu este Adevărul, iar prin minciună te îndepărtezi de El! Iar amintirea cea mai puternică: aveam nevoie de bani pentru o consultație; părintele îmi dăruise o carte și mă tot întreba dacă am citit-o! Am început s-o citesc și, ce să vezi, între pagini erau exact banii care-mi trebuiau pentru consultație! Mi-a lăsat prietene dragi, printre cele care-l vizitam cu dragoste, amintirea unei delicateți de nespus și cuvântul de folos că ne mântuim doar unii prin alții, adică nu ne rugăm doar pentru noi, pentru familie și prieteni – asta e firesc -, ci și pentru dușmani, pentru toată zidirea! Dumnezeu să te ierte și să te orânduiască în ceata Drepților și chiar a Sfinților Săi! Să ne vedem la Rai, Părinte drag! Că pentru rugăciunea Sfinției Tale, poate voi vedea și eu măcar vopseaua de pe ușă !
Îi mulțumesc bunului Dumnezeu pentru tot ce am trăit și am simțit. După cum vedeți, dragostea nu este doar senzualitate; ceea ce durează în timp, este prietenia, calitatea umană a celui iubit, ajutorul primit de la el, aprecierea lui sinceră, care se suprapune peste miile de mesaje descurajatoare, primite de-a lungul vieții. Chiar sinceritatea brutală, privirea lucidă, dar plină de omenie, umorul și ironia tandră, care îndulcesc amărăciunea avertizării asupra faptului că suntem pe un drum greșit, sunt calități ce-și vădesc, în timp, aurul ascuns sub zgura neplăcerii de moment.
Peste oricât de mult timp, când e adevărată,
„Dragostea nu cade niciodată!” – Epistola I catre Corinteni a Sf Ap Pavel (13.8)
Cristina Olaru (Ghenof )
Articolul a apărut în „Cronica Veche”, nr. 2(37), februarie 2014, la pagina 4.
Revista o puteti descarca direct de pe site: http://cronicaveche.wordpress.com/
Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, pentru rugăciunile Preacuratei Tale Maici, auzi-mă pe mine, nevrednica roaba Ta (numele). Doamne, în milostiva Ta stăpânire sunt copiii mei (numele): miluieşte-i şi mântuieşte-i, pentru numele Tău. Doamne, iartă-le lor toate greşalele cele de voie şi cele fără de voie pe care le-au săvârşit înaintea Ta. Doamne, povăţuieşte-i la calea cea adevărată a poruncilor Tale şi luminează-le înţelegerea cu lumina lui Hristos, spre mântuirea sufletului şi tămăduirea trupului. Doamne, binecuvântează-i în casă, la şcoală, pe drum şi în tot locul stăpânirii Tale. Doamne, păzeşte-i sub acoperământul Tău cel sfânt de glonte, de sabie, de otravă, de foc, de molimă şi de moartea năprasnică. Doamne, apără-i pe ei de toţi vrăjmaşii cei văzuţi şi cei nevăzuţi, de toate necazurile, relele şi nenorocirile. Doamne, tămăduieşte-i de toată boala, curăţeşte-i de toată întinăciunea şi uşurează-le pătimirile sufleteşti. Doamne, dăruieşte-le harul Duhului Tău Sfânt spre viaţă îndelungată, sănătate şi curăţie, întru toată buna credinţă şi dragostea, în pace cu cei de aproape şi cei de departe. Doamne, înmulţeşte-le şi întăreşte-le puterile minţii şi ale trupului, pe care le-au primit în dar de la Tine, binecuvântându-i, dacă va plăcea înaintea Ta, spre viaţă de familie evlavioasă şi naştere de prunci cinstită. Doamne, dăruieşte-mi mie, nevrednicei şi păcătoasei roabei Tale (numele) binecuvântare părintească pentru copiii mei, care sunt robii Tăi, în vremea cea de acum a dimineţii (zilei, nopţii), pentru numele Tău, pentru că împărăţia Ta este veşnică şi atotputernică. Amin.
Valuri de patimi mă împresoară; mare necaz şi strâmtorare îmi umplu sufletul o, întru-tot Sfântă Maică, linişteşte sufletul meu cu pacea Fiului tău şi alungă deznădejdea şi întristarea sufletului meu cu harul Său.
Potoleşte furtuna păcatelor mele care mă frig precum un vierme în foc şi stinge-i flăcările.
Umple-mi inima de bucurie, Preacurată Maică şi împrăştie ceaţa nelegiuirilor mele de la faţa mea, căci acestea mă împresoară şi mă tulbură.
Luminează-mă cu lumina Fiului tău. Sufletul meu se simte sfârşit; totul îmi este greu, chiar şi rugăciunea.
Iată-mă, rece ca piatra. Buzele mele şoptesc o rugăciune, dar inima mea nu tresaltă. Necazurile m-au împresurat de pretutindenea.
Topeşte gheaţa din jurul sufletului meu şi încălzeşte-mi inima cu dragostea ta. Nu-mi pun nici o încredere în apărarea venită de la oameni, ci îngenunchez dinaintea ta, o, Prea Sfântă Maică şi Fecioară. Nu mă alunga de la faţa ta, ci primeşte rugăciunea robului tău.
Tristeţea m-a cuprins. Nu mai pot răbda năvălirile diavolilor. Nu am nici o apărare; nici nu aflu loc de refugiu, om nenorocit ce sunt. Sunt pururea biruit în lupta aceasta şi nu am altă mângâiere decât în tine, Preasfântă Maică.
O, nădejde şi apărarea tututror credincioşilor, nu trece cu vederea rugăciunea mea. Amin.
Prea Sfântă Maică a lui Hristos, Prea Curată, Prea Binecuvântată Maică a lui Dumnezeu, vezi cum satana mă izbeşte precum valurile mării lovesc corăbiile!
El mă urmăreşte ziua şi mă tulbură noaptea.
Nu am pace – sufletul meu se pleacă – duhul meu se cutremură.
Grăbeşte, Prea slăvită Maică şi mă ajută!
Roagă-L pe dulcele Domn Iisus Hristos să aibă milă de mine şi să-mi ierte păcatele pe care le-am săvârşit. O, Preasfântă Maică a Domnului nostru Iisus Hristos, bunătatea ta cea plină de iubire este nesfârşită şi este cel mai mare vrăjmaş al puterilor iadului.
Chiar atunci când cel mai mare păcătos cade în străfundurile iadului, împins de forte diabolice, dacă acesta strigă către tine, tu eşti gata să-l eliberezi din legăturile iadului.
Slobozeşte-mă şi pe mine. Priveşte cum satana vrea să mă facă să mă împiedic şi să-mi zdrobească credinţa, dar eu îmi pun toată nădejdea în Domnul.
Slavă ţie, ceea ce eşti mai cinstită decât Heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât Serafimii. Amin.
„- Pescăruș Maynard, ai libertatea să fii tu însuți, cu adevarat aici și acum!
„- Vrei să spui că pot sa zbor?”;
“- Iți spun că ești liber!”
(Richard Bach – Pescărușul Jonathan Livingstone)
Este o temă atât de vastă, că-ți trebuie un curaj nebun să mai adaugi ceva la ceea ce s-a scris, pentru că a preocupat omenirea dintotdeauna! Dar, Îl rog pe Dumnezeu să mă lumineze să găsesc cuvântul potrivit, Maica Sfânta să îmi dea sporirea minții și să mă ajute la slujirea spre care arde inima mea! Doamne ajută!
În Limba Română, etimologic, noțiunea de Libertate vine din latinescul Libertas – libertate (civică, politică, în vorbire).
Romanii aveau și o zeiță omonimă a libertății!
În limba greacă, cuvântul Eleftheria cuprinde toată paleta de sensuri a libertății:
– independența – față de o persoană sau situație
– care nu depinde de nimic altceva
Anticii aveau chiar sarbători ale libertății:
la Plateea, unde celebrau alungarea perșilor, conduși de generalul Mardonios de către armata greacă, ce-l avea în frunte pe generalul Pausania, în anul 479 Î.H.
la Siracuza, în cinstea doborârii regimului oligarhic al “celor 30 de tirani” de catre Transybulos, care, la anul 403 Î.H., restabilește regimul democratic la Atena.
la Samos.
Am găsit o definiție simplă a Libertații: „stare a unei persoane, care se bucură de deplinătatea drepturilor politice și civile în stat; stare a unei persoane, care nu este supusă nimanui”. S-ar putea face un sinopsys de definiții, dar nu acesta este rostul scrierii de față!
Libertatea – categorie filosofică:
Câteva repere istorice:
Spinoza: afirmă că „totul este determinat de necesitatea naturii divine, ceea ce pare să nu mai lase loc pentru libertate„, dar mai spune și că: „un lucru este liber când acesta există prin simpla necesitate a naturii sale și nu este determinat să acționeze”
El conchide că singurul absolut liber este Dumnezeu, deoarece se autodetermină în totalitate.
Sartre: exponent marcant al existențialismului – îl voi lăsa să își definească singur conceptul despre Libertatea umană:
„Esența omului este libertatea de a alege. Omul este condamnat să fie liber, își alege libertatea, esența, și-n aceasta constă mareția, disperarea și neliniștea lui.„;
„Suntem singuri, fără nicio scuză şi responsabili pentru tot ceea ce facem„;
„Ideea pe care n-am încetat niciodată s-o dezvolt este aceea că, la urma urmelor, individul este responsabil totdeauna de ceea ce s-a făcut din el, chiar dacă el nu poate face nimic altceva decât să-şi asume aceasta responsabilitate”
„Libertatea constă în a privi drept în față situația în care te-ai pus de bunăvoie și în a accepta toate responsabilitățile ce decurg din ea„.
„A fi liber nu înseamnă să faci tot ce vrei, ci să ştii că poţi să vrei”.
„Libertatea nu este un fel de putere abstractă pentru a depasi condiția umană, ci este angajamentul cel mai absurd și mai inexorabil …„
-În Filozofia Politică, avem opiniile lui:
J. S. Mill, care consideră libertatea ca raport între individ și societate și cuprinzând:
– libertatea de conștiință
– libertatea de exprimare
– libertatea de a alege un stil de viata
– libertatea de asociere liber consimtita
Mill dezvoltă principiul că fiecare individ este liber să facă ce dorește, atâta vreme cât nu încalcă libertatea altui individ și că societatea nu trebuie să se amestece în sfera libertații individuale, (nici chiar în situația în care individul iși face rău), imixtiunea ei având consecințele urmatoare, din punct de vedere utilitarist:
– uniformizarea
– stoparea dezvoltării individului
Pentru Isaiah Berlin, conceptul de libertate politică îmbracă doua forme:
libertate negativă – care se referă la reducerea amestecului statului în sfera privată
libertatea pozitivă: care se referă la dorința omului de a fi propriul lui stapân, de a hotări ce este mai bine pentru el, de a fi autonom.
Libertatea voinţei:
Problema libertăţii de voinţă se înscrie în disputa dintre cei ce susţin liberul arbitru şi cei cu vederi deterministe.
Liberul – arbitru – se referă la capacitatea individului de a alege un curs al acțiunii, din mai multe varinte posibile.
Determinismul – se referă la existența unei explicații pentru orice eveniment, considerând inclusiv cogniția și acțiunea umană ca supunându-se unui mecanism de tip cauză – efect, excluzând miraculosul.
Omul liber este și responsabil, astfel:
Responsabilitatea cere să îndeplinești două condiții esențiale:
să fii în deplinătatea rațiunii
să fii liber în acțiunile tale.
Deci, exercitiul Libertătii presupune responsabilitatea pentru actele noastre voluntare.
În literatura morală, cauzele pentru care actele noastre voluntare ar putea fi împiedicate sunt:
violența (constrângerea) – tot ce se săvârșește sub acțiunea unei constrângeri, nu este acțiune voluntară și deci nu atrage responsabilizarea pentru ea.
frica – din păcate este unul dintre cele mai frecvente obstacole în atingerea libertății umane.
Marc Oraison spunea: „Omul este, prin excelență, ființa care suferă de frică„.
Frica este o emoție primară, deci o stare emotivă cu care ne naștem, emoție care poate înrâuri hotărâtor reacțiile organismului pe latura exterioară (de execuție), având o mare influență asupra voinței.
Dupa cauzele care o provoacă, frica poate fi:
frica internă (anxietate – frică fără obiect; angoasă, panică, frici paroxistice, sau
frica externă – atunci când este provocată de o cauza exterioară – în fața unui pericol iminent, vizibil.
După gravitatea ei, frica poate fi:
frica grea, provocată de un pericol, un rău mare, care ne amenință (ex. inchisoarea, rușinea, schingiuirea) și
frica ușoară
Dar cel mai mult frica resimțită depinde de structura sufletească a persoanei, în special de structura ei emotivă, de dispozițiile temperamentului ei. De aceea, același pericol real sau imaginar, poate da naștere la frică grea sau frică ușoară. Desigur, diferențierea se face și în funcție de vârstă, sex, cultură, etc.
Ignoranța – este mai curând un impediment cultural și cognitiv în exercitarea libertății. Nicolae Steinhard – monahul de la Rohia – credea că: „mai mult rău iese de pe urma prostiei decât a răutății; de la un punct încolo, prostia e păcat „. Și dacă ne gândim la vot…
Patimile – sub aspectul lor coercitiv – de tipul dependențelor psihologice sau chiar somatice, datorate lucrării cu hărnicie a păcatului, sunt fie stări patologice ale unor sentimente, care pun stăpânire pe sufletul omenesc și-l înrobesc; fie unele sentimente obsesive, care fac individul să acționeze numai în direcția lor, lipsindu-l de pacea lăuntrică.
Deprinderile – sunt elemente ce provin din zona voinței și au o influență foarte puternică în ceea ce privește acțiunea umană („obișnuința este a doua natură„).
Deși ele sunt acte voluntare la început, prin repetare îndelungată, se fac fără a mai participa controlul conștient. Deprinderile rele se câștigă în mod conștient, de aceea nu pot fi considerate piedici în calea libertății, deoarece subiectul a întărit în mod liber, voluntar, voința sa rea.
alte cauze ar fi: tulburări mintale, psihopatii, psihoze, nevroze, sugestia hipnotică, ingerarea de substanțe halucinogene, influiențele mediului social, vârsta , sex, etc.
Și de aceea, nici responsabilitatea pentru unul și același act, nu poate fi identică.
Există o Responsabilitate Existențială, exprimată prin răspunsul personal al omului la întâmplările de viață cu care se confruntă.
Viktor Frankl – părintele Logoterapiei și Analizei Existențiale – spunea:
„A fi om inseamnă a decide de fiecare dată ce să faci cu tine însuți, asta însemnând să-ți asumi responsabilitățile propriilor acțiuni și conduite„.
Tot el spunea că: „Motivat de voința de sens, omul, în fața condiționărilor de orice fel, recunoaște în ele probleme de rezolvat și sarcini de îndeplinit pentru propria-i formare„.
O altă categorie este cea a Responsabilității Morale, în legătură directă cu conștiința morală prezentă la om. Această conștiință morală presupune existența conștiinței psihologice; în absența discernământului psihologic, nu putem vorbi de o conștiință morală.
Conștiința psihologică sau conștiința de sine este o expresie forte a persoanei, care se percepe pe sine ca fiind unică și irepetabilă, dar aceasta în dinamica evoluției ființiale, vizând o armonioasă creștere de sine, prin interacțiunea dintre stimulii externi și tendințele interne ale subiectului.
Conștiința morală este expresia superioară a conștiinței de sine; în expresia ei maximă fiind – în raportul ei cu Dumnezeu, cu valorile absolute – Conștiința Morală Religioasă.
În concepția creștină, Libertatea omului are nevoie și-L are ca garant pe Dumnezeu, care are Libertatea Absolută, a armonizării totului. De aceea libertatea omului este îngrădită în soroacele timpului său finit. Doar Libertatea Lui nu este îngrădita de nici un hotar de timp, ci întrucâtva chiar de libertatea omului, pe care Dumnezeu nu i-o încalcă nici măcar pentru a-i face un bine, fără a-I fi cerut prin rugăciune. Deci rugăciunea este Calea de comunicare cu Dumnezeu, prin care omul Îi încredințează Libertatea sa. Sensul pozitiv al libertății este alegerea de a crede în Dumnezeu sau a fi ateu, deci credința este o decizie a libertații, lăsată omului. Dumnezeu nu intervine în această decizie, de aceea și responsabilitatea noastra față de alegerea facută este maximă.
Iisus părea neputincios pe Cruce, când de fapt își ascundea Atotputernicia slavei Sale, rezervată celei de-a doua veniri, când deciziile negative ale libertății omenești nu-I mai sunt stavilă. Atunci acestea nu mai au îngăduire și nu mai este putiința de îndreptare pentru om.
Libertatea omului cu libertatea lui Dumnezeu, stau în același rapot ca Timpul și Eternitatea.
Putem marca în starea întâia a psalmului 118 multe feluri cum sufletul este incitat să parcurgă simultan mișcări fine, discrete, și puternice, evidente. Un exemplu fin poate fi trasat între un verset de la începutul psalmului – ”în calea mărturiilor Tale m-am desfătat ca de toată bogăția” este mărturisirea de început – care pune o bogăție ipotetică mai jos decât aprinderea luminii pocăinței în conștiință și versetul final al stării: ”bună-mi este mie legea gurii Tale mai mult decât mii de comori de aur și argint”, și anume, chiar și actualizarea bogățiilor și chiar dobândirea de la sine putere a echivalentului sufletesc al comorilor (calități individuale care aduc strălucire în lume) nu echivalează relația personalizată cu Dumnezeu. Astfel, sugestia discretă este că, deși ambele versete se referă la a nu pune valorile exterioare înaintea celor lăuntrice, de la mărturiile din versetul de început (legea moștenită prin învățătură) la ”legea gurii” este distanța între literă citită, însușită din exterior și legea care vorbește natural dinăuntrul sufletului, aceasta din urmă fiind cea care, restaurând firescul, gonește patima. Această interiorizare a legii, de la voce exterioară acceptată de conștiință la voce a conștiinței insuflată de Dumnezeu Însuși, este de fapt fructul despătimirii. Ea produce o mișcare puternică, a inimii, adică a omului lăuntric în trezire, de la ”lipitu-s-a de pământ sufletul meu, viază-mă după cuvântul Tău” la ”închegatu-s-a ca grăsimea inima lor, iar eu cu legea Ta m-am desfătat”, adică, de la starea smerită a inimii abia ieșită din patimi, pentru care nicio scăpare nu e cu putință decât prin auzirea cuvântului vieții, la starea în care vocea inimii este sinergică vocii conștiinței și inima vorbește ca și cum Dumnezeu Însuși mlădiază legea după sufletul credinciosului. Aceasta este de fapt starea dobândită de marii păcătoși care s-au pocăit sincer, stare inaccesibilă învățătorilor de lege fățarnici, care socotesc că se mântuiesc din faptele proprii sau după vreo înțelegere subtilă, rezultată din gnoză și diferită de a păcătosului. În această stare, coborârea la inimă prin smerenie naște urcarea vocii la Dumnezeu. În același timp, acest urcuș se naște și renaște firea umană după chipul sfintelor pătimiri ale Mântuitorului, și anume ”lipitu-s-a de pământ sufletul meu” înseamnă și că sufletul Lui Iisus Hristos S-a lipit de pământescul nostru și a suferit moarte pentru patimile omului pământesc, fiind înviat de asemănarea desăvârșită cu dumnezeiescul, restaurată nu prin forță ci prin mărturia Duhului. În contrapondere – așa cum grăsimea rece este solidă și fără o feștilă și foc nu poate lumina, inima păcătosului se află în imposibilitate de a lucra cele necesare luminării sinelui. Legea ca o feștilă a candelei și căldura ostenelilor sinergice cu lucrarea mântuitoare sunt cele care ”înmoaie” sufletul și fac arderea pentru cele sfinte posibilă.
”Istovitu-s-a sufletul meu de supărare, întărește-mă întru cuvintele Tale” este o expresie care denotă două înțelegeri profunde: a limitei dată de patimi și a limitei dată de neînțelegerea desăvârșirii după asemănare. Psalmistul arată că, până nu se împotrivește răutății cu toată puterea disponbilă (latura cantitativă), sufletul nu are nici măcar șansa să discearnă puterile proprii de cele trupești, trăind în amestec anomic de porniri. Așa cum o herghelie de cai, dacă nu aleargă cu maximă viteză, nu poate deosebi ”la grămadă” campionul de calul de rând, nici puterile sufletești nu pot osebi pe cele guvernate de pronia și arătările divine de cele grosolane și supuse veacului și materiei, până nu depun toate ostenelile necesare la intensitățile necesare. Dar chiar și această stare este limitată de o latură calitativă: omul ajutat doar ca dinafară de intervenția divină proniatoare și revelatoare este tot prizonier al zilei a șaptea, al veacului, al lumii. Acest fapt abia aduce conștiința că sufletul însuși, chiar nepătimaș, este în stare de profundă nedesăvârșire, într-adevăr, nu absența păcatului, ci numai prezența personală a Lui Dumnezeu putând împlini sufletul. Nu Dumnezeu lipsește a acorda ceva omului după nevoi, ci omul, incomplet, nedesăvârșit, amputat de păcatul adamic de la scopul însuși al vieții, nu are cu ce întâmpina harul care să ne ajute să depășim condiția de om sub vremuri. Avem aici, încă în starea întai, sămânța stării a doua, mai avansată, în care sufletul caută pricinile dumnezeiești ale mântuirii, depășind neliniștile obișnuite pentru trup, apăsarea lumii și lumescului și împotrivirea din neascultare la lege. Folosirea expresiei la plural – ”cuvintele Tale” denotă că lucrarea sufletului este încă în împrăștiere, nu percepe Cuvântul ca Unul-născut, ci doar cuvintele izvorâte din Cuvânt, adresate deosebit stărilor sufletului aflat ca o turmă de oi în rătăcire, trebuind chemate fiecare deosebit și fiecare după numele ei.
a Maria Egipteanca, care-a trăit 17 ani în prostituare publică – de plăcere -, pentru ca apoi, tot 17 ani să fie luptată – în Pustia Iordanului – de amintirea meselor alese, stropite cu vinuri ce-i plăceau îndeosebi, de cântecele necuviincioase, ce-o desfătau nespus, dar mai presus de toate, de dracul desfrânării, ce-o chinuia cumplit, până cădea la pamant strigând și rugându-se la Maica Domnului, cerându-i ajutorul! După un timp, o lumină caldă și blândă o învăluia – o cerceta Însuși Marele Dumnezeu, prin Energiile Sale necreate! Trecând acești 17 ani de ispită nemaipomenit de grea, ajunge la despătimire. Mai mult decât atât: se hrănește – timp de 30 de ani doar cu nădejdea mântuirii ei; închină cu semnul Sfintei Cruci Iordanul și trece peste el, ca peste o punte; devine văzătoare cu duhul; cunoaște Sfânta Scriptură și teologhisește, deși nu avea știință de carte! A căpătat de la Dumnezeu harisme mari și minunate, culminând cu cea a dragostei pentru întreaga Lui Creație.
lor, și a gonit dintr-‘însa pe acei șapte diavoli muncitori cumpliți, făcând-o sănătoasă nu numai cu trupul, dar și cu sufletul; căci i-a luminat mintea cu lumina cunoștinței adevărului, ca să cunoască ca El este Mesia Cel așteptat și să creadă într-însul, că El este Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Cel trimis de Tatăl, spre mântuirea lumii. De-acum Îl urmează pe Iisus, întocmai cu Apostolii, ba fiind chiar mult mai curajoasă decât ei, pentru că stă, alături de Maica Domnului și o sprijină – împreună cu ucenicul cel iubit, Sf. Apostol Ioan – sub Crucea pe care se jertfește Mielul Cel nevinovat, care își asumă toate păcatele lumii.
Mulțumesc 
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.