Mă cunoști

pe sub mine ai umblat

căutând flori de mormânt

sunt ascuns sub o piele transparentă

de om supracontemporan

pot să aud din iarbă zvonuri de concert stradal

te ador copil banal

cu păr sur și glas strident de pescăruș pitic

ia-mi venele și fă un ghem

pentru statuia ta cu bustul gol

săgeți cu vârf de limbi umane rup pielea

și rămân captive între coaste

lasă-mă să cad ușor pe patul de căpșuni și fân verde

lasă-mă să îmi amintesc prima mână atinsă noaptea

și primul pas prin apă de ploaie

lasă-mă să cad prin veșnicul cânt de lumânare

lasă-mă să cad ușor în mine două bătăi de inimă

și apoi …HAI

Aleluia!

Alexandru Povarnă

Imaginea:

Ilker Aslan

te vopsesc în albastru

să se îndrăgostească toți pictorii de zâmbetul tău

te așez pe catifea bordo și te plimb în tot burgul

nicicând nu au văzut casnicele sau taximetriștii

așa capodoperă reală și versatilă

moștenirea mea recondiționată pentru ochiul meu de cristal

au murit deja doi vopsitori când ți-au admirat ochii în neștire

mie îmi dai bucurie și …

tu, vopsită în albastru!

operă de artă mereu captivantă

și reinterpretată în fiecare zi

sirena mea vie și nemuritoare!

Alexandru Povarnă

Mă topesc sub lumina lămpii de birou

și mă scurg pe tastatură ca o ciocolată ieftină

mă conectez la inima ta prin cabluri și mâini

îți mut organele într-un joc pentru dezvoltarea memoriei

ficatul înghesuit în stânga pulsează sânge

ți se face foame de dragoste

muști din tastatura neagră cu rămășițe dulci de mine

ești prima care mă are cu tot cu creier și poezie

în inima-stomac

scoți un țipăt înfiorător de eliberare și durere

așa sunt eu… eu cu toate nopțile bântuite

eu conectat la nașteri și zboruri

eu cu tine, vise, muzică necreată și stele căzute în bălți urbane

urlă-mă din pântec în scaun directorial până nu uit ordinea organelor!

Alexandru Povarnă

Luni, tânărul mergea cu ei; iubea şi era iubit.

Marţi, le vindeca pe femei; iubea şi era iubit. Era iubit?

Miercuri, a mâncat la masa lor; iubea şi era iubit. Cu adevărat?

Joi, a fost condamnat de popor; iubea şi era iubit. Mai era?

Vineri, l-au hulit, l-au răstignit, a suferit; iubea… şi a murit.

Sâmbătă, se odihnea în mormânt; iubea (căci era sfânt). Unii l-au uitat de mult.

Dumincă, lumină a fost, s-a ridicat, s-a arătat şi a plecat. Iubea. De ce nu au crezut?

Alexandru Povarnă

Mă mișc ca un cal uscat

ce merge spre cimitir

brațe de orhidee albă

se întind spre mine

plesnesc mugurii

petalele pe piele rănesc sufletul

.

am fost îngropat un veac

și am respirat amintiri din tine

.

merg peste ziduri și prin găuri de tren

orașul este plin de orhidee agățătoare,

ispititoare…

parfum de mâna ta îmi atinge o coastă

dacă nu pot să mai merg

mă așez și sap

cu unghiile proaspăt crescute

cimentul

.

umbră de tine crește pe mine

îmbrățișează-mă o clipă!

mă strivești cu inima

și păsările cad toate pe asfalt.

Alexandru Povarnă

Pisica roz de pe perete vorbește chinezește

Păpușa ta cu părul roz nici nu-mi mai clipește

Bocancii negri cu talpa roz dansează în baia rece

Toți fluturii au scăpat și…

zborul este ademenitor și agresiv

nu trebuie să strigi

nu vine nici un ajutor

nu trebuie să închizi ochii

La-la-la La-la-la-la!

Naiul încălzește atmosfera pentru…

Atac la pisică

cu aripi de fluturi roz

cap de fostă păpușă vopsită în roz

limbi de ceas ruginit

buldozer distrugător

din vată de zahăr cu gust de căpșuni

lacrimi de fostă iubire devenită

mortal-roz.

Șampanie!

 Alexandru Povarnă

din păr îți răsar mereu stele

mâna ta ajunge din cer în plămân

zvon de mare sare din balta lucioasă

visele se trăiesc pe cai de mare supradimensionați

și muzică italienească remixată

de un dj cu urechi adânc tăiate

.

din povești răsare luna

viața mea a început cu Tine

acum demult

din cămașă neagră de dantelă în nud nocturn

să devenim statui în piazza

cu un singur bec

.

din joc răsare iubirea

pene de colibri rătăcit în noapte

să alergăm după el până cădem în groapa vie

cu perechi veșnice de Noi

pod cu îngeri peste toți

.

din mine răsari Tu…

Alexandru Povarnă

De întuneric sunt furat, de negru sunt acoperit peste corp. Lumina dinspre lampa îmi arde faţa. Strălucesc fără voie. Jocul de fotbal din boabe de struguri a rămas abandonat pe biroul imprimat cu rămăşiţe de gânduri, de proiecte, de înjurături, de lacrimi şi de visuri.

Dacă mi-aş pune capul pe birou poate aş adormi în lumină şi nu aş mai avea coşmaruri.

Mi-ar trebui un cor bizantin să mă ridice uşor, uşor de la viaţă la visare, de la v la V mare. Doar o mână mică de cadână neatinsă să mă poarte prin ploaie, să îmi cânte cânt de prunc şi să mă farmece cu zbor de voal străvechi arăbesc purtat pe şolduri ce râd viclean la soare. Îmi place să fug cu tine habibi! Turme de elefanţi deshidrataţi şi slăbănogi merg pe lângă noi călare unul peste altul. În curând se vor scufunda în mare. Marea din deşert nu are nici 2 metri, dar sunt suficienţi cât să înece 50 de elefanţi nebuni şi însetaţi din timpuri mitice. Ce nenorocit poate fi instinctul… din salvator în fatidic! Ce genial poate fi omul de la aripi la prăpăstii!

În oraşul ce se naşte cu ţipete şi plânsete din pântecele aspru sunt lumini ce mă atrag: să mergem să petrecem. Mă voi duce fix la magazinul fără oameni, cel mai gol din tot oraşul şi voi cumpăra cât mai multe, după care fug la bere. Ce oraş ciudat! Ce magazin… gol şi straniu. Idee originală cu siguranţă, dar… neobişnuită ca tot ce e original. Magazin în care se vând ARIPI DE ÎNGER. Nici măcar nu se vând: „Magazinul nostru vă oferă o pereche de aripi de înger gratuit. Nu se poate lua decât o pereche de aripi de către fiecare persoană în parte. Aripile se aleg personal pentru a se potrivi cu persoana ce le va purta, putând să vă alegeţi dimensiunile, culoarea şi textura. Perechea este veşnică şi nu se mai poate schimba din momentul în care acestea s-au lipit de spatele dumneavoastră. Nu se acceptă probele.” Toţi trec pe lângă magazin şi parcă nici nu îl văd. Nimeni nu doreşte să care o pereche de aripi după el în miez de noapte. De ce să purtăm aripi când putem să ne îmbrăcăm în aur şi nestemate? Eu am să bat la uşă să îmi aleg o pereche, chiar de va trebui să mai car pe lângă rucsacul veşnic şi 2 aripi mari din pene groase. Deşi… poate mă vor învăţa să zbor.

Boabe de struguri strivite şi fermentate în noapte… vin de vise, licoare de noapte, lumină arzătoare peste pleoape.

Ceva mă doare în spate…

Alexandru Povarnă

Pădurea strigă după tine în miezul zilei

Azi am nevoie de tine

Brațe nenumărate te caută prin umbre de copaci siberieni

Părul tău lung se usucă fără iubirea mea

Azi ai nevoie de mine

Aripile largi de vultur te îmbrățișează

Azi am nevoie de tine

Cu palmele întinse spre lumină

Încerci să găsești drumul

Copacii sunt toți la fel și ziua și noaptea

Azi ai nevoie de mine

Flori de orhidee sălbatică se încolăcesc de brațe și păr

Azi am nevoie de tine

Plămânii ies și aleargă speriați

Inima se ceartă singură într-un episod schizofrenic

Ghilgameș spânzurat de picioare plânge

Azi ai nevoie de mine

Acordeonul îți cântă un marș de nuntă ratată

Azi am nevoie de tine

Fără tine focul nu mă arde, apa nu mă stinge

Fără mine nu ai nici păr, nici picioare, nici sâni

Nici nu te mai simți femeie…

Azi ai nevoie de mine        

Alexandru Povarnă      

Norii albi se îngrămădesc
în camera umedă și rece
Cimentul doare până în oase,
șobolanii cu păr împletit aleargă
să nu îi prindă …
miros de urină și aer consumat
aproape expirat.
Ultima noapte pe pietre de râu.
Sângele e uscat pe jos
și pereții sunt plini de psalmi biblico-arghezieni
Te întrebi ce suntem?
Te întrebi ce devenim?
Dacă ne speriem de umbra din noi?
Dacă ne blestemăm cu propriile gânduri?
Dacă nu știm pentru ce avem și mâini
și lumină și ochi?
Dacă pierdem pariul cu ei?
Dacă îți cânt și nu auzi la timp?
Dacă e un joc cu întuneric și negru?

Miros de cărbuni și tămâie străbate printre nori:
șobolani despletiți orbiți de lumini și căldură.
Cameră umedă și rece, cu piatră rece
și oase reci și piele rece…

Atenție: Nori lipsă!

Alexandru Povarnă

O inimă aproape galbenă ce stă ascunsă într-un început de peşteră în plin proces de adâncire şi pietrificare… cântă o melodie surdă. E asemenea macului cel galben din marginea mării, ce străluceşte stingher în apă, căci nimeni nu se uită la macii galbeni, toţi vor să prindă în poze cei mai roşii maci din lume. Oare suferă de hepatită sufletească?

O inimă ce ar vrea să îi iubească pe toţi şi încă nu poate, dar aşteaptă ajutor din văzduh… şi va veni cu siguranţa o rază de soare care să o ajute cât de curând. Aşteaptă sânge din pământ să îşi coloreze frunzele anemice. Nu vrea decât sângele durerii, al durerii ce macină celelalte inimi roşii aflate în lăzi de carne şi oase. Îşi cântă visul, îşi cântă propria durere, îşi cântă dorul de … viaţă şi de om.

Cumva a fost uitată sau poate aruncată, ori a plecat din lume pentru rugăciune.

Oricum nu ar fi existat pereche pentru o inimă de altă culoare.

Trei aripi se apropie pe stânga, trei aripi bat uşor de-a dreapta şi par că o înalţă spre adânc.

Bate gongul…

Se deschide poarta.

Alexandru Povarnă

Omul este ghidat după parfum sau după moarte?

De ce spunem numai de bine despre morţi şi de ce nu vorbim mereu frumos şi despre vii? De ce simţim nevoia să ne băgăm nasurile lungi în vieţile scurte ale altora, fără nici o invitaţie prealabilă? De ce avem impresia că ne simţim mai bine când altuia îi e rău? De ce să îl fac pe altul să plângă, doar ca să nu mă mai simt eu singurul oropsit? De ce să nu ne îngrijim de viaţa noastră şi de moartea noastră … şi  numai de ele. De ce transformăm parfumurile florilor în duhorile noastre? De ce atunci când Fericirea trăieşte cu alţii, noi spunem că nu e adevărat şi nu e Fericirea ci…. orice, numai Fericirea nu…. Fericirea cea mare nu se poate să fie la alţii când tu ai aşteptat-o atât, când tu ai suferit atât, când tu ai făcut totul pentru ea…. sau poate că aşa ai crezut.

Da, aşa este… viaţa asta e nedreaptă, însă dacă te plângi şi scuipi în sufletele celorlalţi rămâne tot la fel şi vei rămâne singur şi mai nefericit … toată viaţa… toată viaţa asta nedreaptă vei rămâne cum ai fost născut… cu sufletul gol. Iar într-un suflet gol este întuneric, frig şi mucegai… într-un suflet gol nu vor cânta niciodată păsările.

Dragul meu, tu după ce îţi ghidezi viaţa? Tu pentru ce simţi că te-ai născut acum câţiva ani şi pentru ce crezi că vei muri peste câteva luni? Sfârşitul nu e mâine, sfârşitul este chiar azi, după ce bate clopotul …

Adio, prietene! Rămâi cu bine! Rămâi  cu viaţa ta… eu mă duc să îmi trăiesc viaţa şi Fericirea mea.

P.S. Nu trebuie să îmi răspunzi niciodată la aceste vorbe… mai bine îţi înghiţi saliva şi îţi ţii palma legată cu mâna stângă. Gândeşte-te la tine, la mine, la viaţă, la parfum, la moarte. Încearcă să găseşti mireasma fericirii tale şi să te parfumezi cu ea, căci altfel … altfel… moartea va veni mai repede să te parfumeze ea.

Alexandru Povarnă

Tu te ţineai de pânza de mătase

Eu te trăgeam din negru în aproape

Vroiai să pleci

Şi te trăgeai

Piciorul

l-am prins în buze cu sărutul

a strălucit puţin sărmanul

şi ai plecat

şi ai lăsat pe pânză

doar conturul.

Alexandru Povarnă

Imagine: Girl Portrait (left, original) by Mary (left, carbon tracing & colour pencils)

-Signore, spre casa cea mai veche din oraş!

Una din păsările atemporale confundă ochiul timpului cu o boabă de porumb şi îl lasă semi-orb. Cu picături de aur curgând din el, fuge din aglomeraţia străzii şi trece pod după pod după pod. Începe să fie mai linişte, mai umbră, mai răcoare. Timpul îşi vrea nu doar ochiul înapoi, îşi vrea viaţa pe care nu şi-a trăit-o niciodată.

Şşşh! Cineva plânge… o bucată de faianţă colorată plânge uitată de ani şi ani lângă un pod albastru. Din ce a mai rămas din ea îţi poţi imagina că a fost o mască de seamă, una din acele măşti mândre de carnaval. Dar iată că frumuseţea nu a salvat-o de la suferinţă şi uitare. Timpul se apropie de ea şi nu ştie ce să facă, ce să spună. Ca un adolescent în faţa primei iubite se fâstâceşte şi încurcat îi spune:

Dă-mi mie lacrimile tale cu tot cu ochiul tău căci eu am rămas semi-orb…

Îi ia bucăţii de mască ochiul cu tot cu lacrimi şi o aruncă în apa canalului pentru a-i curma durerea, durerea despărţirii de masca sa pereche.

-Am ajuns la cea mai veche casă a Veneţiei. Bătrânii spuneau că podul albastru de lângă casa, este podul viselor. Acum nimeni nu îşi mai aminteşte de el, e prea departe de centru, iar casele sunt dărăpănate.

-Îţi mulţumim signore.

Cu ochiul său de mască veche timpul începuse să plângă, căci lacrimile rămăseseră în ochiul colorat. Obosit, timpul ascultă declaraţiile de dragoste ale celor doi tineri. Atâta dragoste între două măşti, atâta dragoste între două fiinţe omeneşti. Se hotărî să… deodată se aruncă de pe pod şi căzu direct pe buzele îndrăgostiţilor, unite în sărut.

Dragostea măştilor a ajuns astfel să reînvie şi să trăiască în inimile unor oameni, iar timpul s-a odihnit şi a trăit o bucăţică de viaţă.

https://www.youtube.com/watch?v=lH-f-6uLb2c

Alexandru Povarnă

Imagine: „Overlooking Venice” by Martha Flores.