În lumea 
operei lui Creangă există răul aşa cum în manuscrisele sale persistau greşeli. Pe acestea din urmă mereu le corecta, mereu le îndrepta. Auzind că i se vor traduce în germană Soacra cu trei nurori şi Harap Alb, autorul îl anunţă pe Titu Maiorescu, aproape cu obrăznicie, că vrea să mai facă unele „îndreptări”,și lungește nepermis de mult termenul de predare a textelor. Vizitatorii bojdeucii îl află nu o dată îmbrăcat în faimosul lui halat cu dungi albastre, cu târâiţii în picioare, corectând şi iar corectând, „cu o mulţime de hârtii, note, caiete, împrăştiate în toate părţile.” Şpalturile la Harap Alb erau umplute cu fel de fel de ştersături, adăugiri, mutări, strămutări, „încât de abia le puteam da de rost”, zice Ioan S. Ionescu, un autor de „amintiri” despre Creangă.
În lumea basmelor, a Amintirilor există fenomene neaşezate, oarbe, instinctuale, care sunt mereu dirijate, corijate, îmbunate. Un meşter bun, asemeni lui Creangă corectându-şi la infinit manuscrisele, intervine mereu să corecteze erorile lumii. Aşa este, bunăoară, fata moşneagului, o meşteriţă care îngrijeşte jivinele Sfintei Duminici: „…însă tare în credinţă şi cu nădejdea în Dumnezeu, fata nu se sparie, ci le ia pe câte una şi le lă şi le îngrijeşte, cât nu se poate mai bine.” Astfel, jivinele, „copiii lăuţi frumos”, ca un text trecut pe curat am zice, se îmbunează, iar Sfînta Duminică, „cititoarea” acestei isprăvi, „s-a umplut de bucurie.” Dar există şi alte lucruri neaşezate, neisprăvite, informe, „în toată lumea”, acolo unde porneşte fata. Ea le „grijeşte” pe toate: căţeluşa cea bolnavă, părul plin de omizi, fântâna mâlită şi părăsită, cuptorul risipit. Odată îndreptate, acestea o vor ajuta pe drumul de întoarcere către casă. Răsplata primită de la ele este importantă, dar nu vitală, căci fata babei nu le „grijeşte”, însă reuşeşte totuşi să se întoarcă acasă, dreptu-i, mai cu opinteli decât fata moşneagului. Mai important este că fata moşneagului a aşezat lucrurile, le-a isprăvit, le-a tocmit, le-a pus în ordinea lumii. Ca o bună creştină, ea nu caută răsplată pentru aceasta. Răsplata însă vine. Cînd vrea Domnul, desigur. Tot aşa cum şi fata babei îşi primeşte „răsplata” când vrea Domnul. Acesta o lasă să treacă pe drumul de întoarcere, dar o pedepseşte în final cu lighioanele ieşite din lada ucigaşă.
Poate că tot Domnul aduce dragostea, care „nu gândește răul”, cum spune Apostolul. O vorbă tocită și răstocită spune că iubirea îl schimbă pe om. Și îl îmblânzește. „Farmazoanca” fată a Împăratului Roș, vicleană, gata să-i dea pieirii pe Harap Alb și pe năzdrăvanii lui, se îmblânzește în final. La început face multe necazuri eroilor noștri, mai cu seamă lui Ochilă și lui Păsări-Lăți-Lungilă. Apoi însă, pe drumul de întoarcere, cu fata, care era frumoasă de mama focului („cum s-ar mai zice la noi în țărănește”, zice mucalit Humuleșteanul, după ce mai întâi încearcă tot felul de „imagini plastice” orășenești pe seama ei: boboc de trandafir, scăldat în roua dimineții, etc), se petrece ceva: se îndrăgostește de Harap Alb. Iar sentimentul dragostei incipiente își găsește un maestru în – cine credeți? – „țăranul necioplit” din Humulești, cel care trăia cu „țiitoarea” Tinca și pentru care femeia nu era bună decât pentru muncit în gospodărie și făcut plozi: „Și de-aceea Harap-Alb o prăpădea din ochi de dragă ce-i era. Nu-i vorba, și ea fura cu ochii, din când în când, pe Harap-Alb, și în inima ei parcă se petrecea nu știu ce…poate vreun dor ascuns, care nu-i venea a-l spune. Vorba cântecului:
Fugi de-acole, vină-ncoace!
Șezi binișor, nu-mi da pace!
sau mai știu eu cum să zic, ca să nu greșesc? Dar știu atâta, că ei mergeau fără a simți că merg, părându-li-se calea scurtă și vremea și mai scurtă, ziua ceas și ceasul clipă; dă, cum e omul când merge la drum cu dragostea alăturea”. Dragostea este starea naturală a omului. Prin inițiere erotică fata Împăratului Roș este subsumată culturii. „Farmazoanca” sălbatică, vicleană ajunge să fie educată, cultivată prin dragoste. Na, frate! Îmblânzirea scorpiei, vorba strămoșească! Puterile ei malefice inițiale, magia neagră, ca să spunem așa, se preschimbă în magie albă, izbutind, cu vie și apă moartă, să-l salveze de la moarte pe Harap Alb.
Harap Alb corijează alte rele: pe cei cinci monştri. Fiecare nămetenie în parte este la început „trăitoare în rău”, ca să ne exprimăm biblic. Din cauza lui Gerilă „vîntul gemea ca un nebun, copacii din pădure se văicăreau, pietrele ţipau, vreascurile ţiuiau şi chiar lemnele de pe foc pocneau de ger. Iară veveriţele, găvozdite una peste alta în scorburi de copaci, suflau în unghii, blestemîndu-şi ceasul în care s-au născut.” Ochilă vede văzute şi nevăzute, „copacii cu vîrful în jos, vitele cu picioarele în sus”, dar vede şi gurile căscate ale celor care îl ascultă, căci personajul e un karaghioz de iarmaroc valah. Privirea lui atotstrăbătătoare nu duce însă la nimic, rămîne o curiozitate şi atît. Ceilalţi sînt mai înspăimîntători, chiar primejduiesc lumea: Flămînzilă „mînca brazdele de pe urma a douăzeci şi patru de pluguri”; Setilă, altă arătare de om, dipsomanul absolut, „băuse apa de pe douăzeci şi patru de iazuri şi o gîrlă, pe care umblau numai cinci sute de mori”; Păsări-Lăţi-Lungilă vînează, fireşte, păsări, „le răsucea gîtul cu ciudă şi apoi le mînca aşa crude cu pene cu tot.” Ciuda aceasta inexplicabilă şi incontrolabilă a lui Păsărilă îi caracterizează, de fapt, pe toţi, vine de undeva din străfunduri (psihanalizabile, desigur, dar nu e treaba noastră) şi e lipsită de noimă. Cei cinci nu-şi află rostul în lume, acţiunile lor sînt anapoda, fără finalitate.
Aceşti ciudaţi şi înciudaţi, aceste pocitănii, bîzdîgănii, arătări, dihănii, schimonosituri, onănii, namile (invenţia lingvistică a lui Creangă în exprimarea informului pare a nu mai avea capăt) intră în slujba lui Harap Alb. Acesta îi domesticeşte, le dă un rost pe lume, punîndu-i în serviciul binelui. Cu ajutorul lor izbuteşte să treacă prin toate probele maleficului împărat Roş. Fiecare îşi găseşte locul său: unul la mîncatul cantităţii uriaşe de alimente (Flămînzilă), altul la băutul unui număr apreciabil de poloboace (Setilă), altul la reglarea căldurii în odaia încinsă, „reglare” ca la cei de la distribuția gazelor (Gerilă), ultimii doi la prinderea fetei de împărat prefăcute în păsărică (Păsărilă şi Ochilă). Cei cinci se completează reciproc, fiecare punînd la bătaie „darul” său în folosul binelui general. Ochilă îi explică lui Harap Alb: „…tot omul are un dar şi un amar; şi unde prisoseşte darul, nu se mai bagă în samă amarul.” „Amarul” este răul. Ochilă vrea să spună că atunci cînd darul, harul, binele este suficient, răul nu mai are nici o capacitate de a se manifesta, e înlăturat de la sine de către bine.
În fapt, Creangă ne insinuează şopîrleşte un gînd, care ajunge pînă la noi dintr-o filosofie străveche: oare nu blîndeţea celor drepţi se răsfrînge asupra celor răi pentru a-i linişti? Şi oare tulburarea celor răi nu are un efect benefic asupra celor drepţi? Nămeteniile sînt perfect conştiente de rolul răului de întăritor al binelui. La despărţirea de Harap Alb, după binele pe care i l-au făcut şi după ce ei înşişi s-au îmbunat, cei cinci spun în felul următor:
„ – Harap Alb, mergi sănătos!
De-am fost răi, tu ni-i ierta,
Căci şi răul cîteodată prinde bine la ceva!”
Împăratul Roş însă nu poate pricepe acest proces. Efortul său de a-i oprima pe ceilalţi nu reuşeşte. Împăratului „îi scînteiau ochii în cap de ciudă”. Cei cinci ciudaţi şi înciudaţi însă s-au lecuit. Acum rîd, glumesc, cum se întîmplă în marea scenă din odaia încinsă. Rîsul înseamnă şi indulgenţă. „Fericiţi cei care ştiu să rîdă, pentru că rîsul este propriu omului”, parafrazează laic marele Rabelais, acest Mesia al rîsului popular, îngăduitor şi catartic. Cel rău însă nu ştie să rîdă, el crîcneşte din măsele, iar ochii îi sticlesc de ciudă.
Dar să ne întoarcem la răul îmbunat. La Creangă răul este umbra binelui ori este refuzul binelui, cum spune undeva Eliphas Lévi. Altfel spus, răul este binele negativ, rezistenţa care întăreşte efortul binelui. Iată de ce răutăţile lui Nică sînt compensate mereu de înzecirea ostenelilor de bunătate ale Smarandei, personajul tutelar al Amintirilor. Iată de ce, la răutăţile mereu crescînde ale boierului hrisohedonic, cocoşul creşte neîncetat, parcă înglobînd în sine toate cele rele. Doar spune Smaranda: „Cele răle să se spele, cele bune să se adune.” După isprava cu pupăza, mătuşa Măriuca a lui moş Andrei, cea înciudată rău, care „scoate mahmurul din om”, este îmbunată de către Smaranda cu un cuptor de alivenci şi cu vorbe de desciudare ca dintr-un tratat de psihanaliză humuleşteană: „Doamne, cumnăţică hăi, cum se pot învrăjbi oamenii din nimica toată, luîndu-se după gurile cele răle! Ia poftim, soro, mai bine să mîncăm ceva din ce-a da Dumnezeu, să cinstim cîte-un pahar de vin în sănătatea gospodarilor noştri (…) Căci dacă ai sta să faci voie rea de toate, zău, ar trebui de la o vreme să apuci cîmpii.” Cine apucă respectivii cîmpi? Cel ne-bun, fireşte. Cei buni mănîncă şi se îmbunează. Prin actul mîncatului, ne spune Mihail Bahtin, cei vechi aveau convingerea că asimilează lumea, o renasc mai bună şi mai curată. Prin actul creştinesc al împătăşaniei se petrece, în definitiv, acelaşi lucru.
Tot o înciudată este şi baba câinoasă la inimă din Punguţa cu doi bani. „Hârca de la bucătărie” îl aruncă pe cocoş în cuptor, după care acesta, „cum vede şi astă mare nedreptate”, varsă apa în cuptor şi iese, „de s-a îndrăcit de ciudă hîrca”. Boierul şi el „crăpa de ciudă”. Cu alte cuvinte, nedreptatea făcută trebuia îndreptată, chiar dacă acţiunea îndreptării provoacă o dezordine pasageră. Apa însă va curge şi cuptorul se va încinge din nou. Doi înciudaţi sînt şi „hojmalăii Nică a lui Costache şi Toader a Catincăi, care îl urmăresc pe Nică, după ce acesta fugise de la şcoală: „au trecut pe lîngă mine vorbind cu mare ciudă.” Nică este convins că motivul pentru care nu au văzut unde se ascunsese a fost ciuda lor mare, pedepsită de Dumnezeu: „se vede că i-a orbit Dumnezeu, de nu m-au putut găbui.”
Ne întrebăm dacă vechiul slav ciudo (monstru), care a dat la noi ciudat, ciudăţenie, este înrudit cu ciudă şi înciudare, tot slave. Creangă pare să facă această filiaţie. La el monstruozitatea răului este însoţită şi de înciudare.
După acest intermezzo despre ciudă să ne întoarcem la Amintiri. Aici spălarea celor rele și abolirea voii rele, de care vorbește buna Smaranda, sunt preocupări de căpătâi. Cearta dintre tată și mamă pe tema trimiterii lui Nică la școală este soluționată de socrul lui Ștefan a Petrei pe două căi: 1. în numele necesității unei minime științe de carte („să fie cineva de tot bou, încă nu este bine”); 2. Dar mai ales în numele armoniei familiale („-Las, măi Ștefane și Smărănducă, nu vă mai îngrijiți atâta…” După fuga lui Nică de la „procitire”, acesta este îmbunat de chiar părintele Ioan să vină la școală: „s-a înțeles cu tata, m-au luat ei cu binișorul și m-au dus iar la școală.” Îmbunarea lui Nică s-a datorat și unei anume cointeresări, pe care marjează părintele (iar Nică înțelege, nefiind el, nu-i așa, „de tot bou”): „Am o singură fată ș-oi vedea eu pe cine mi-oi alege de ginere.” Așa cum Harap Alb i-a întors de la fapte rele pe cei cinci și a dat un sens pozitiv muncii lor, tot așa Smaranda corijează, de fiecare dată cu bunătate, apucăturile rele ale lui Nică, altfel spus, îl educă: când Nică vine „răbuit” de la Chiorpec ciubotariul, când smântânește hoțește oalele („Se cunoaște el strigoiul care a mâncat smântâna de pe limbă… Urât mi-a fost în viața mea omul viclean și lingău, drept să-ți spun dragul mamei; și să știi de la mine, că Dumnezeu n-ajută celui care umblă cu furtișag, fie lucru de purtat, fie de a mâncării, fie orice de ce-a fi”) sau când rămâne fără haine la scăldat. Lupta aceasta de gherilă dintre mamă și fiu, cu învăluiri de bunătate din partea Smarandei pentru îndreptarea fiului nu va fi fost ușoară și se vor fi acumulat tensiuni destul de mari. Dar Smaranda, ca și tiza ei frâncească Esméralda, care îmblânzește sufletul diformului cocoșat, izbutește să îmblânzească și ea „diformitățile” de caracter ale lainicului Nică. Nu mult după isprava cu scăldatul, mama îl laudă pentru hărnicie, iar Nică se detensionează brusc, răbufnind: „Atunci eu pe loc am început a plânge și bucuria mea n-a fost proastă. Și mai multă mustrare am simțit în cugetul meu, decât oricând. Și de m-ar fi izgonit de la casă, ca pe un străin, tot n-aș fi rămas așa de umilit, ca atunci când m-a luat cu binișorul.” Apoi, contrazicându-se umoristic, autorul se caracterizează ironic în celebrul pasaj, care se încheie cu „nici frumos până la douăzeci de ani….”, etc. Dincolo însă de mereu invocata sa impenitență, cu Nică se petrece un lent proces de atenuare, de rotunjire a asperităților caracterului. În partea a III-a aAmintirilor Nică devine mai mult un observator, chiar un judecător al „nebuniilor” celorlalți, decât un participant. Atunci când totuși participă și pune „poște”, are grijă să se ascundă. Se adaptează deci la organismul social. Că nu va reuși în totalitate niciodată, asta-i altă chestiune…
O lecție de îmbunare a lumii celei rele o dă și bădița Vasile, dascălul, în cel mai greu moment al vieții lui: când este prins cu arcanul și trimis la oaste. Cu toate acestea, el este convins că binele precovârșește răul, iar omul bun izbândește oriunde: „Las, mamă, că lumea asta nu-i numai câte se vede cu ochii (…) și în oaste trăiește omul bine, dacă este vrednic. Oștean a fost și Sfântul Gheorghe și Sfântul Dimitrie și alți sfinți mucenici cari au pătimit pentru dragostea lui Hristos, măcar de-am fi și noi ca dânșii!” Evident, aceste „profesiuni de credință” ale Smarandei, Sfintei Duminici sau ale lui bădița Vasile, răsărite ici și colo în opera lui Creangă, sunt „mărturisiri de credință”. Chiar dacă în limbaj popular, colorat și hâtru, aceștia vorbesc în numele credinței creștine și al moralei creștine. Dacă zgâriem oleacă (sau „o leacă”, cum scrie cu bună știință Creangă) pojghița anticlericală a diaconului de la Golia, vom da peste un Creangă profund creștin. Au ne înșelăm?
Un alt exemplu de îmbunare din Povestea lui Stan Pățitul. Femeia lui Stan era cât pe ce să altereze binele unei căsnicii prin adulter, fiind ispitită în această direcție de o cotoroanță de babă din panoplia de babe absolute ale lui Creangă. Aici se străvede vechea concepție rurală, care spune clar că femeia nu prețuiește cât bărbatul. Ea este ca o avere mobilă, ca o scoarță sau ca blidarul de pe perete. Trebuie să fie utilă fenomenal, să facă prunci cât încape și să muncească până cade-n genunchi, ca boul. Țăranul tradițional mai este convins că femeia are un exces de pasiune, că poate fi „rea de muscă”. De aceea trebuie domolită, „îndreptată” cu un dos de palmă, cu bătutul în gură, precum coasa, sau cu scoaterea coastei de drac, ca în cazul nostru. Spre deosebire de cazurile de mai sus, această Evă rurală este adusă în făgașul ei îndătinat de… diavol, un diavol bun, desigur, căci și el are rostul său în lume. Chirică împlinește cele neîmplinite, scoțând coasta de drac a femeii și luând cu el la schimb tălpoiul de babă, necesar la perestroika iadului.
De altminteri, procesul cu caracter general este următorul: se pornește de la o neîmplinire și se ajunge în final la împlinire, de la anormalitate la normalitate. Normalul este cheia lumii lui Creangă. Dubitațiile spasmodice, bezmetice, anormalul care uzurpă acut normalul, crizele de tot soiul nu fac parte din lumea lui Creangă. Stan Pățitul, de pildă, apare ca orfan de tată și de mamă, apoi ca „flăcău stătut”, însingurat; deși are ceva avere o tristețe chiftește în sufletul său. Apoi bucuria i se încuibărește în suflet odată cu venirea lui Chirică, iar bucuria crește pe măsura căutării fetei cu care să se însoare. Se împlinește apoi prin căsătorie și prin scoaterea coastei cu pricina. Harap Alb se plânge că mamă-sa l-a făcut într-un ceas rău, vrea să-și curme zilele, nici taică-său nu are încredere în el. Neîmplinirea lui atinge apogeul când devine sluga Spânului. În final se împlinește prin iubirea fetei Împăratului Roș. Fata însăși, cum am văzut, se împlinește prin iubire, căci la început este „mare farmazoană” și caută să-i înșele pe năzdrăvanii eroului. Ivan Turbincă este și el un neîmplinit. După atâția ani de oaste, rămâne fără un scop în viață. Apoi, după ce pedepsește pe draci și își face toate plăcerile în iad și pe seama Morții, capătă nemurirea. Ivan nu pare a fi fericit, ajunge în situația struldbrugilor swiftieni din partea a III-a a Călătoriilor lui Gulliver. Nemurirea este, în fapt, o anormalitate, nu se încadrează în firescul lumii. De aceea Ivan suferă, sătul de guleaiuri peste putință. Dănilă Prepeleac e „nesocotit, nechitit la minte și nechibzuit în trebi” (iată trei ne-împliniri). De aceea la început pierde totul. Apoi se înțelepțește în mod firesc, natural. Nu prin supranatural îl învinge pe drac, ci prin inteligența cea mai naturală, mai normală. În Ioan Roată și Vodă Cuza scuipatul în obraz al boierului (neîmplinirea) este compensat de sărutul lui vodă (împlinirea). Iar în cazul lui Nică lucrurile sunt limpezi ca apa Ozanei: se împlinește încetul cu încetul pe parcursul Amintirilor. Tristețea înstrăinării din final nu înseamnă, de fapt, decât începerea unui nou ciclu de viață. Iar acesta se declanșează după orbecăiala inerentă începutului: „… mergând noi în pasul cailor, din hop în hop, tot înainte prin rătăcăniile de pe ulițile Iașilor, am ajuns într-un târziu, noaptea, în cierul Socolei și am tras cu căruța sub un plop mare…” E noapte deci, dar va urma o dimineață. „Și a fost seară și a fost dimineață” se grăiește în Facerea. Plopul cel mare sub care trag, axis mundi, stă de strajă ca și teiul de pe dealul Humuleștilor întru împlinirea unei noi aventuri. De data aceasta, cea a scrisului.
Cele două femei, nevastă și soacră, din Poveste (Prostia omenească) sunt puțin cam… „ciudate”. Autorul le caracterizează scurt, mușcător, cu răutatea pe care și-o permit numai marii creatori: „Nevasta lui, care avea copil de țâță, era cam proastă; dar și soacră-sa nu era tocmai hâtră.” Pus în fața unei prostii de să te crucești (întâmplarea cu drobul de sare de pe horn, care, pasămite, ar putea să fie trântit de o mâță prezumtivă în capul sugarului, pardon, bebelușului, cum se zice în „fandosita” zilelor noastre, bărbatul își ia câmpii („Mă… duc în toată lumea”), fiindcă nu are ce face. El trebuie să se îmbuneze singur. Apoi, umblând bezmetic prin lume, omul începe să contabilizeze nătărăii, unul mai mare ca celălalt. „Din ce în ce dau peste dobitoci”, se luminează omul nostru. Anormalitatea tonților întâlniți în lume are un fel de rol curativ: îl face să vadă din alt unghi, mai puțin îngust, pe toantele de acasă și să înțeleagă firescul prostiei omenești. Din elementele normalului nu crește carcinomul anormalului, ca-n literatura absurdului, de pildă. Dimpotrivă, anormalul este întors spre firesc.
Lumea lui Creangă stă sub semnul compensării răului cu binele, a anormalului cu normalul, a neîmplinirii cu împlinirea. Sfânta Duminică îi transmite acest mesaj lui Harap Alb, care e musai să îndure răutățile Spânului: „Așa a trebuit să se întâmple și n-ai cui bănui.” Adică nu ai pe cine da vina. Așadar Spânul-diavol, simbolul răului, intră în ordinea lumii. Craiul, tatăl lui Harap Alb, își previne fiul să se ferească de rău, adică de omul roș și de cel spân, dar, totodată, îl asigură de necesitatea răului și binelui în călătoria (inițierea) sa: „Numai ține minte sfatul ce-ți dau, în călătoria ta ai să ai trebuință și de răi și de buni”. După cum se vede, necesitatea răului este un imperativ. De altminteri, Spânul însuși pare că își cunoaște dinainte rolul său limitat, de ne-împlinit, de ne-isprăvit: „și atâta vreme ai a mă sluji, până când îi muri și iar îi învia.” Într-adevăr, Harap Alb moare (ucis chiar de Spân) și învie apoi cu ajutorul fetei Împăratului Roș. Lucrurile sunt cum nu se poate mai clare. Calul năzdrăvan, care îl slujise și pe tatăl lui Harap Alb, este de asemeni clar-văzător: „Nu te teme, știu eu, năzdrăvănii de ale spânului; și să fi vrut de demult i-aș fi făcut pe obraz, dar lasă-l să-și mai joace calul. Ce gândești? Și unii ca aceștia sunt trebuitori pe lume câteodată, pentru că fac pe oameni să prindă la minte…” „Câteodată” zice calul, „câteodată” zic și cei cinci năzdrăvani, dar impresia generală este că răul prinde bine întotdeauna, prinde, altfel zis, fixează binele. Tot ce există, bun ori rău, face parte din această lume. „Așa e lumea asta, – zice Sfânta Duminică – și de-ai face, ce-ai face, rămâne cum este ea; nu poți s-o întorci cu umărul, măcar să te pui în ruptul capului. Vorba ceea: zi-i lume și te mântuie.” Lumea n-o poți întoarce, n-o poți schimba. Nu trebuie s-o degradezi sau s-o siluiești nu nimic, gândeau cei vechi ecologistic avant la lettre. Nu ai voie să faci acestea. Nu ai voie s-o strici nici c-o furnică, așa cum era să pățească Harap Alb. El însă trece prin apă, nu peste pod, pentru a nu strica o nuntă de furnici. „Dar tot mai bine să dau prin apă, cum a da Dumnezeu, decât să curm viața atâtor gâzulițe nevinovate.” Pentru că s-a îmbunat, își va primi răsplata. Tot așa procedează și cu albinele, căpătându-și răsplata. Dăruind, vei dobândi, nu?
Gândurile urzite până aici ne conduc la ideea că răul absolut, răul ca rău, nu există la Creangă. Importantă nu este penetrarea răului, ci îmbunarea acestuia. Binele și răul îngemănate nu reprezintă altceva decât armonia lumii, acel ordoal strămoșilor latini. De aici o necurmată îngăduință între oameni, o bunăvoință și o bunăvoie infinite. Când pedeapsa sau moartea totuși vin, acestea sunt întrețesute în pânza largă a conciliabilului, a vieții și a morții îngemănate. Să aruncăm aici doar o nadă pentru cititor: Oare moartea soacrei, de pildă, așa cruntă cum e, nu înseamnă o repunere a normalului în toate drepturile sale, un triumf al echilibrului vieții prin abolirea vetusteței și dezechilibrului reprezentate de soacră?
Să rămânem la bunăvoie, care are rol esențial la Creangă. De aici și voia bună, de care face zicere Vladimir Streinu, un profund exeget al operei lui Creangă: „Ne-am obișnuit de prin școli să-i zicem „umor”, dar pentru Creangă e mai potrivită vorba lui însuși, aceea pe care o întrebuințează: „voie bună”(p. 111). Într-o lume normală, împlinită, îmbunată, nu putea să nu apară și râsul liber, „sănătos” (de parcă ar exista și râs bolnav; în lumea lui Creangă în nici un caz). Creangă vine să propovăduiască bunătatea, îngăduința și râsul lumii lui. Sfântul Pavel scria apostolilor săi: Semper gaudite! Fiți mereu veseli! Creangă ar fi putut îndemna și el la fel sau, mai bine, vorbește prin gura popii Buligă Ciucălău: „Din partea mea, tot chef și voie bună să vă dea Domnul, cât a fi și-ți trăi!” Bineînțeles, popa Ciucălău propagă o altă veselie, una cam antipaulinică. Același Vladimir Streinu a intuit perfect esența acestui râs izvorât dintr-o adâncă înțelegere umană: „Rîsul în opera lui Creangă nu pedepsește, nu denunță vicii sau defecte omenești, o anumită profesiune, o manie individuală; rîsul lui e o petrecere pe seama limitelor naturii omenești, care sînt în primul rînd limite proprii ale celui care rîde, și numai în al doilea rînd sînt și ale altora” (118). Ne putem închipui că mai există astăzi un astfel de râs plesnind de sănătate, teafăr, naiv și prostesc de normal?
Radu Părpăuță
Bibliografie:
Bahtin, M., François Rabelais și cultura populară în Evul Mediu și în Renaștere, În românește de S. Recevshi, Editura Univers, București, 1974.
Dan Grădinaru, Creangă. Monografie, Editura Allfa, 2002.
Vladimir Streinu, Ion Creangă, București, Editura Albatros, 1971.
Mulțumesc 
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.