Sunt metis afro. Mă definesc drept ciorumbel între români, crove la anglosaxoni, corbigeon la francezi. Când o persoană blondă, heterosexuală şi care n-a văzut vreodată o încăierare de minoritari în Ferentari îmi povestește cum luptă contra oprimării, patriarhatului, cisgenderismului, încălzirii gloabei (sic!, globul e o expresie a masculinității toxice…) îmi vine să produc un organ mental prin care să am echivalentul vomei. 

  Cam aceeaşi reacție am avut-o când fătuca unei vedete a dat cu lupta de clasă în propria mămică, pentru că mămica a scris că pentru ea familia e xx plus xy. Fătuca asta se intitulează «anticapitalistă la Paris» şi arborează secera şi ciocanul pe pagina de facebook. Știți, emblema regimului unde erai fericit că Ceauşescu, dacă te prindea că eşti homosexual, îți ardea «doar» cinci ani de pușcărie. În Rusia, riscai Siberia.

  Oamenii ăştia, pe lângă disonanța cognitivă, sunt atât de seci de conținut încât îți dau senzația că, dacă nu s-ar băga în viața ta de minoritar, ca Leana Ceauşescu în chimie, ar muri de foame. Pentru că nu ştiu să facă altceva ca să-şi ducă viețile confortabile spre luxoase. Bun. Să vedem cu ce seamănă şi pretinsa lor cultură.

Asemănările cu comunismul:

     Vacile sfinte. Există noțiuni de care nu ai voie să te atingi. Sau, dacă da, doar în felurile prescrise de cutumă. Aşa cum de poliizopreni în România se ocupa doar Leana, tot aşa, nu ai voie să spui ceva de rău de minoritari, încălzism, lupta cu oprimarea, cultura sexului fluid de 877 de feluri, vaccinuri, avort, egalitate etc (am remarcat vreo sută de itemi, nu-i înşir pe toți). Nici măcar o mică critică. Adică, nu una care riscă să schimbe ceva, ci doar:
                                                   Critica constructivă (sic !) Un poet (nu mă leg de opera lui, ci de flexibilitatea coloanei vertebrale) a scris un poem pe foarte populara temă a vaccinării anticovid. În poem, o tanti murea după (totuşi nu avem dovezi că de la) vaccin. Poetul a avut grijă să spună cel s-a vaccinat, dar are îndoielile lui. E o mărturie a sigiliului de plumb şi dosarului cu şină: orice criticî trebuie să fie cons-truc-ti-vă. Când dogma nu funcționează în practică, poți spune ceva, dar obligatoriu adaugi că tu nu chestionezi dogma, ai numai mici remarci la lubrifiere.

     Eşti minoritar doar cum îți spunem noi, mama ta de bandit. Am un coleg care e metis afro, ca şi mine. Și e bisexual. Acestui coleg, o doamnă blondă, cu ochi albaştri şi pe care o cheamă Müller, i-a spus să nu mai spună bancuri cu homosexuali, că ar putea ofensa pe cineva. Rețineți «ar putea». Posibilitatea este culpă şi reclamă să taci, chiar dacă nu s-a întâmplat nimic. Și nu contează cine eşti. Chiar dacă ai facut lagăr de concentrare, eşti antifascist doar dacă şi numai dacă nu ai vreo umbră de îndoială despre dogme. Colegul meu, însă, a întrebat-o pe doamnă: ce crezi, dacă îți trag o flegmă, ce e ? Semi-persecuție sau semi-afirmare ?

     Eşti un nimeni dator. Te naşti dator (comunism: datoria față de patrie; modern: suferi de rasism intrinsec, eşti suspect de ceva-fob). Dacă sistemul nu merge, (mai ales că e conceput să nu meargă), e şi din cauza ta. Datoria, în esență, rămâne de neplătit. Trăieşti dator (dacă ai descins din opresorii albi, colonialişti, etc., nu se iartă şi nu se expiază). Mori dator. Datoria trece mai departe. Din cauza asta, nu poți afirma ceva despre tine. Tu nici nu exişti, decât ca să hrăneşti dogmele şi vacile sacre care le încarnează.

     Dacă sistemul spune că ceva e la modă, te conformezi. Porți cravata roşie de prizonier, ăăă, pionier sau, modern, mergi pe trotinetă electrică. Imediat ce sistemul constată că nu mai e la modă, cravata roşie înseamnă că esti bolşevic şi (pe ce pariem?), acuşi-acuşi auzi că trotineta poluează pentru că bateriile conțin litiu. Bineînțeles, nu e vorba nici de litiu, nici de pionieri. Sistemul te forțează să-i foloseşti gadgeturile şi să te conformezi schimbării lor fără comentarii.
                                                   Te identifici drept. Dacă tot eşti nimeni şi trotineta sau cravata sau metafora, azi, sunt bune, mâine nu se ştie, tu nu spui despre tine ceva, şi, la limită, nici despre cravată sau trotinetă. Afirmi, de fapt, că eşti antisistem (sistemul ăla fictiv cu care se presupune că lupți) şi, dacă sistemul (cel real, cu putere efectivă asupra vieții tale) îți spune mâine că cravata e hamster iar trotineta vagin, nu discutăm, aplicăm. Vor fi «mici» nepotriviri. Le punem, după caz, lubrifiant sau şapcă de milițian deasupra. Cine nu se identifică drept aia şi ailaltă la ordin, e strâmb. Identificarea ca drept înseamnă, în esență, să semnalezi perpetuu că eşti perfect docil la ce spune sistemul: dacă azi e cravata, e drept doar cine poartă. Mâine, când sistemul spune că nu mai e bună, te identifici drept drept (sic!), denunțând pe oricine o mai pomeneşte. Comunismul vechi era relativ conservator cu clişeele, de exemplu, a renunțat destul de greu la Vasile Roaită – altfel spus, mai degrabă de nevoie. Cel nou zvârle pe fereastră mâine ce erai obligat să venerezi azi, cu nonşalanță. E forma de a afirma că ești un nimeni, care face ce i se spune.
                                                   Nu-ceva. Cealaltă formă de a fi nimeni, este că tu nu eşti. Lucifer spune «eu sunt cel ce nu sunt». Bolşevicul şi emergențele lui mai noi, neomarxistul, culturnicul, veleitarul şi scribălăul de bate-câmpii nu sunt vetuşti, nu folosesc clişee ale limbajului opresor, nu poluează planeta, nu… nu… şi, mai ales, nu scriu poezie. Dar, dacă nu identifici drept poezie câmpii pe care îi bat, eşti strâmb(ă).
     Cam atât despre asemănări.
Deosebirile sunt interesante, mai ales că ele sunt modul în care şmecherii sistemului identificați drept artişti (how dare you not to ???) bifează din false despărțiri de comunism nişte avantaje de piață. Produc «chestii» care se vând drept «negative» ale comunismului, exploatând cinic că şi foştii comunişti s-au plictisit de el. Numai că ele sunt fix modul comunismului de a fi devenit versatil. Viruşii, după ceva coexistență cu gazdele, vând gazdelor ideea că au devenit altceva decât o infecție. De ce să omori gazda, cum făcea Stalin ? O faci să creadă că e anticomunist de lux, în timp ce perpetuează esența comunismului: libertatea apare după ce nici nu mai gândeşti altfel decât ți se spune.                                  

     Sexul şi depresia. Comunismul era asexuat (nevasta era «tovaraşă de luptă şi muncă»…), conformist (da, snowflakes, dragă, Marx scria negru pe alb că homosexualitatea e dovada decadenței occidentului) şi maniacal. Nu exista să fii trist în comunism, excepție făcea doar doliul după liderul geni(t)al, când se nimerea să crape, dracului. În rest, totul era inundat de un entuziasm sacadat, găunos, care îți dădea senzația că se rostogolesc tinichele pe o scară de bloc. Bolșevismul modern pare să fie faza depresivă a psihozei bipolare stângiste – totul e tern, apăsător,apato-abulic. Dacă scrii exuberant, e cel mult pentru că te droghezi sau bei sau beep. Faptul că leftismul «sănătos» nu există, se reflectă şi în asta: sau eşti exuberant dar asexuat, sau dai ca maşina de cusut, dar arborezi o mină de sfârşitul lumii.
                                                   Te poți identifica drept minoritar. E o derogare parțială de la paragraful 4 de mai sus. Comunismul era categorial rigid. Născut exploatator = mort cu stigmat. Excepțiile erau rare şi necesitau pactizare până în adâncul abjecției. In new-newspeak, deşi eşti blond cu ochi albaştri, te identifici cu un afro. Mai ales dacă ai donat pentru cauză. Comunismul pare să fi pierdut o grămadă de adepți ignorând că poți ferici un cetățean de-l faci să te servească o viață cu bani de acasă, pur şi simplu oferindu-i luxul suprem: partidul îți dă voie să fii ceea ce nu eşti.

     Scandal-sordid-senzațional sunt ceilalți 3 S afară de sex care fac rețeta presei vandabile. În comunism erau, cu punctiforme excepții, no-no. Acum aproape că au devenit obligatorii.

     Iubirea, sufletul şi conştiința sunt interzise la cote mai riguroase decât în comunism. În comunism puteai măcar să îți iubeşti țara şi, din când în când, tovarăşa. Pentru mult-supremul (sic!) se tolera să mulțumeşti «din suflet», uneori şi pentru poliizoprenica. Partidului i se putea mulțumi «din inimă», deşi, în materialism, inima e doar un muşchi mai special. Nimic din astea în versiunea modernă. Motivul e simplu. Ineptul şi impostorul Dawkins, ca şi ineptul şi impostorul Althuser mai demult, au aflat că, dacă accepți «conştiință», atunci decurge «suflet». «Nu avem dovezi că mintea e ceva diferit de trup» e frază leninistă pur-sânge, e din cele 4 mari sofisme scrise de idiotul genial Ninel în «Materialism si empiriocriticism» (1). Dawkins reuşeşte însă performanța să spună că nu are dovezi că mintea diferă de trup, în timp ce se uită la un trans-sexual. Bolşevicii nu erau chiar în halul ăsta. Uitați-vă la spumele, ochii dați peste cap și acuzele de fascizm când cineva îndrăzneşte să îşi iubească țara, sau ne-doamne ferește, cultura. Crimă! Conştiința există, poate, dar e strict individuală, nu foloseşte decât ca să spui vag că o ai (2). Aici e schepsisul. Dacă nu există conştiintă, atunci iubirea e doar sex. Recunosc, pe asta Ninel n-a prins-o în schemă. Aplauze. Clap, clap.

     Anarhismul. Ajungem la o paradoxală asemănare-deosebire. Lenin pretindea că o «conştiință de clasă avansată» te face mai apt de interpretarea fenomenelor decât orice studiu ştiintific. Aici e rădăcina Leanei, care, cu cât era mai fostă curvă şi mai permanent (sic!) analfabetă, era mai bună să ducă ştiința pe culmi. Aici e şi rădăcina Gretei. Ambele sunt expresia entuziasmului leninist pentru «conştiința avansată», doar că Greta e sectorializată la ecologic. Dar în artă e puțin altfel. Bolşevismul modern pare să fi revirimentat ceva foarte drag înaintaşilor lui: anarhismul, preciouss. «The ring of power» devine «of power and destruction». Comunismul clasic pretindea coerență, chiar dacă era anomic concepută. Cel modern, mai ales în branşa artistică, pare pe o pantă accelerată de seducție spre anarhism şi o forma bizară de încorporare în discursul politico-artistic a unui spleen cu tente suicidare şi a unui fel de negativism emfatic. Nu are rost să mai încerci să reformezi lumea, capitalizmul a poluat-o prea rău, omul e cel mai nasol viețuitor al planetei. Să vă dau un pont. Nu există Stalin fără Hitler. Tinerii neobolşevici au luat de la cel de-al doilea un pic de parfum de götterdämmerung. Poate că li se pare mai chic. Subiectul e suficient de interesant ca să merite tratat separat: fiorul dezordinii şi morții la fascişti şi neobolşevici.
                                                O să închei remarcând ceva cumplit. Literatura care nu bifează într-un fel sau altul rubricile de mai sus nu numai că nu e încurajată sau, oroare, publicată. Nici măcar nu e criticată, decât la grămadă şi cu scârbă. Te conformezi sau nu exişti. Pentru că, în afara sistemului, lorzii sistemului nici nu concep că exişti. Singura cealaltă formă de «literatură» care nu îndeplineşte criteriile este, de fapt, junk, sau, în cel mai bun caz, nu spune mare lucru (e tolerată pentru că e inofensivă).

  Problema că regele e gol este cea mai mică. Cea mare e că vrea să-i lăudăm hainele, fără măcar să se sinchisească să ni le lase pe ale noastre. Regele ăsta nu se mulțumeşte să fie gol şi lăudat. Vrea să ne dezbrace. De tot.

(1) În « Materialism şi empiriocriticism », Lenin înşiră patru aberații :
  ◊ Conştiința este forma supremă de evoluție a materiei.
  ◊ Conştiința de clasă este forma supremă a conştiinței.
  ◊ Conştiința de clasă se propagă prin mijloace superioare simplei evoluții biologice (prin pirueta asta, el credea că evită darwinismul social).
  ◊ Conştiința de clasă depăşeşte ca performanță socială gândirea ştiințifică (cu cât eşti mai idiot dar ai mai multă conştiință de clasă, cu atât eşti cu mult mai bun în ştiință şi filosofie). Vă las să trageți concluziile singuri…

(2) Campionii neoleftismului par a se afla într-un proces laborios de substituire «conştiință–educație». Desigur că nu obții niciodată o conştiință matură spontan. Se învață de la alți homo sapiens. Disonanța cognitivă a sistemului pretinde ca, pe de o parte, să afirmi subiectivism pur (conştiința mea nu are nimic comun cu a altcuiva, să nu îndrăzneşti să îmi spui măcar că albul nu e negru), pe de alta, să consideri că, fără o educație aşa cum o vrea sistemul şi fără asumarea dogmelor, nimeni nu propăşeşte.

Alexandru – Theodor Amarfei

Sursa: Rexpublica, hub independent de cultură urbană și literară (ediție trimestrială); Nr. 4 / 2023, pagina {18 (20) – 20 (22)}

https://revistarexpublica.com/

https://revistarexpublica.files.wordpress.com/2024/01/rexpublica-4-2023-1.pdf