Cât de plictisitoare îmi sunt povețele cârmuitorilor acestei lumi și ale oamenilor înțelepți. O, cât de plictisitoare mi se par, de când înțelepciunea Ta  mi-a cutremurat inima și mintea, Sfinte Doamne.

Cei pe care dorințele întunecate ale inimii îi trag în prăpastie nu cred în lumina Ta. Nu există piedici în calea unei pietre când aceasta se rostogolește pe o pantă de deal. Cu cât mai înaltă și mai abruptă este panta și cu cât mai adâncă e prăpastia, cu atât mai iute și mai de neoprit este rostogolirea pietrei.

O dorință întunecată momește o alta prin împlinirea ei; iar aceea atrage o alta, până când tot ceea ce este bun într-un om se veștejește, iar tot ceea ce este rău țâșnește ca un torent dezlănțuit, până când, dimpreună cu orice altceva, tot ceea ce Duhul Sfânt a zidit este alungat, atât înlăuntru, cât și înafară.

Până când detractorii luminii încep să se disprețuiască pe ei înșiși și pe dascălii lor. Până când dulciurile cele mai dulci încep să-i înăbușe cu duhoarea lor. Până când toate bunurile materiale, pentru care ei și-au ucis aproapele și au șters de pe fața pământului cetăți, vor începe să-și bată joc de monstruozitatea lor.

Atunci își vor ridica ochii spre cer și prin balega existenței lor putrede și pângărite, ei vor striga: ”Sfinte Dumnezeule!”

Cât de mult mă supără, precum o săgeată de foc, să-i aud pe oameni fălindu-se cu puterea lor, de când am ajuns să-Ți cunosc mâna Ta cea puternică, Sfinte Doamne Atotputernice!

Ei construiesc turnuri de piatră și spun: ”Noi suntem ziditori mai buni decât Dumnezeul tău!”. Dar eu îi întreb: ”Ați zidit voi, ori părinții voștri, stelele?”

Ei descoperă lumină în pământ și se fălesc: ”Noi știm mai mult decât Dumnezeul tău!” Dar eu îi întreb:”Cine a îngropat lumina sub pământ ca voi s-o puteți descoperi?”

Ei zboară prin aer și spun cu trufie: ”Noi înșine am creat aripi pentru noi, unde este Dumnezeul tău?” Dar eu îi întreb: ”Cine v-a dat ideea aripilor și-a zborului, dacă nu cumva păsările pe care nu voi le-ați creat?”

Totuși, vezi ce se întâmplă când Tu le deschizi ochii spre a-și vedea propria lor neputință! Când creaturile iraționale le arată puterea lor monstruoasă; când mintea lor se umple de uimire privind turnurile înstelate, care se află în spațiu fără de stâlpi sau de temelii; când inima lor se umple de teamă din pricina propriilor lor neputințe și nebunii – atunci, rușinați și smeriți, ei își întind brațele spre Tine și strigă: ”Sfinte Doamne Atotputernice!”

Cât de mult mă întristează văzându-i pe oameni că supraevaluează această viață, mai ales de când am gustat dulceața nemuririi Tale, Sfinte Nemuritor! Cei miopi văd doar această viață și spun: ”Aceasta este singura viață care există, iar noi o vom face nemuritoare cu ajutorul faptelor noastre printre oameni!”

Dar eu le spun: ”Dacă începutul vostru e ca un râu, atunci el trebuie să aibă și un izvor; dacă el este ca un copac, el trebuie să-și aibă rădăcinile sale; dacă este ca o rază de lumină, ea trebuie să vină de la vreun soare oarecare”.

Și din nou le spun: ”Așadar, voi intenționați să vă fixați nemurirea printre muritori? Încercați să faceți focul în apă!”

Dar când ei privesc moartea în față, rămân fără grai și tulburarea le cuprinde inima. Când miros trupul mireselor lor moarte, când lasă chipurile goale ale prietenilor lor în mormânt, când își pun mâinile pe piepturile fiilor lor care s-au răcit, când înțeleg că nici împărații nu-și pot cumpăra moartea cu coroanele lor, nici eroii cu faptele lor vitejești, nici cei înțelepți, cu înțelepciunea lor – atunci ei simt vântul înghețat al morții suflând și peste grumajii lor și atunci cad în genunchi și-și pleacă capetele în care mândria se pleacă și ea, rugându-se Ție:

”Sfinte Nemuritor, ai milă de noi!”