Prietenilor mei și tuturor celor cărora am să le mulțumesc pentru că mi-au făcut un bine sau cărora nu le-am putut face vreun bine și am a le cere iertare – o icoană sculptată:

Sfantul Ioan Botezatorul, calcedonie gri

Pomenirea dreptului cu laude, iar ție destul iți este mărturia Domnului, Înaintemergătorule…

Pentru un ceas important al vieții mele – Cununia.

Cu drag,  
Alex Amarfei

o, vin pentru ai scării îngeri

strugure viu la chip de om

atom în negrăite șoapte

la tainițele morții sângeri

inel mutat din pom în domn

cuc logodit de-a nopții noapte

vină îngerilor vână de la vin

cuc de trezie îmbătând beția

ascute comândar dulce pelin

orfanei morți pradă trufia

în cuib de rugă cuc de neștiință vin

cu toma pipăind inel de rană

beat de păcat eram;

din trunchiul de venin

exil de cuc la vechiul chin

manole-n lacrimi te zidește, mamă

Dr. Alexandru  Theodor Amarfei

Starea a doua: iluminarea.

Pe măsură ce psalmul 118 avansează, efectul celor desfășurate în starea întâi se amplifică, dar devine și mai profund și nuanțat calitativ, ca o melodie a unei orchestre unde dirijorul introduce instrumente rând pe rând pentru a conduce o simfonie. Versetul de început al stării este: ”Mâinile Tale m-au făcut și m-au zidit, înțelepțește-mă și voi învăța poruncile Tale”. El deschide fasciculul de 8 versete corespunzător literei Yod, prima literă a numelui Yahweh, ”Cel Ce este”. Ființa adresează Lui Dumnezeu dorința de a se găsi pe sine după norma și înțelesul lucrărilor Făcătorului. Sufletul își înțelege limitarea nu doar ca venind din păcat ci datorită segregării de lucrarea Ziditorului, o stare de a nu fi complet, de a nu găsi ”continuarea ființei” în Cel Care este cauza și sensul ființei. Este semnificativă dualitatea: făcut și zidit, ființă și lucrare. Ea anunță tema stării a doua, una dinamică, în care sufletul recapătă continuitatea adamică neumbrită de păcat cu puterile Creatorului. Urmează: ”Cei ce se tem de Tine mă vor vedea și se vor veseli, că în cuvintele Tale am nădăjduit”. Abia în starea în care sufletul renunță la reperele lumești și trupești și își asumă speranța în cuvintele divine el se poate face ”văzut” îngerilor și produce acestora veselie, dobândind comuniune cu ei. Dar versetul imprimă o dinamică duală și aici: veselia este a celor care se tem de Domnul, teama nefiind produsul unei frici animalice sau frica de pedeapsă, ci grija fără margini de a nu vătăma o lucrare de o infinită delicatețe, așa cum cineva păzește cu grijă o comoară deja anunțată de starea precedentă ca fiind deasupra oricăror forme de posesie văzută sau inteligibilă.

”Cunoscut-am, Doamne, că drepte sunt judecățile Tale și întru adevăr m-ai smerit”: conștiința începe să primească lumină și discerne în vechile suferințe faptul că ele reflectă insuficiențe evidențiate de purtarea de grijă divină, nu pedepse de dragul de a pedepsi și cu atât mai puțin vreo nedreptate. Sufletul acceptă umilința ca reflexie a nedesăvârșirii, nu a păcatului ca acceptare de voie a răului.

”Facă-se dar mila Ta ca să mă mângâie, după cuvântul Tău către robul Tău. Să vină peste mine îndurările Tale și voi trăi, că legea Ta cugetarea mea este” – mila devine sursă a confortului sufletesc, dar nu oricum, ci după intenția divină inteligibilă și personalizată de suflet. Dumnezeu este însușit ca har care permite sufletului să subziste, nu mai locuiește doar într-o generalitate a respectării formale a poruncilor și a curățării de păcate. Mila dumnezeiască și însușirea legii sunt identificate drept viață a sufletului, opus stării în care sufletul se lasă dominat de trupesc, aceasta fiind înțeleasă acum drept cauză a morții. Cugetarea și legea se suprapun până la identificare, sufletul nu mai este un simplu executant ci o stare omenească a legii în acțiune.

”Să se rușineze cei mândri, că pe nedrept m-au nedreptățit; iar eu voi cugeta la poruncile Tale. Să se întoarcă spre mine cei ce se tem de Tine și cei ce cunosc mărturiile Tale. Să fie inima mea fără prihană întru îndreptările Tale, ca să nu mă rușinez.” Sufletul cere de la Creator înlocuirea rușinii produsă de starea pătimașă cu exemplul viu al ființelor care au dobândit buna temere de Dumnezeu – îngerii și sfinții, acea frică descoperită prin cunoașterea celor cerești și aducătoare de cunoștință. În acest fel sufletul dorește să lepede frica aducătoare de minciună, amprentă a păcatului adamic după care omul se cunoaște pe sine gol și, în loc să se facă cunoscut Lui Dumnezeu, se ascunde. Există o primă rușine față de păcat despre care părinții bisericii spun că, dacă o depășim prin mărturisire, este ca o înlocuire a ascezei. Ea poate ridica sufletul la cele înalte așa cum mărturisirea tâlharului binecredincios l-a scutit, datorită rușinării asumată prin pedeapsă și mărturisire, de orice alte fapte bune și chiar și de botezul formal, ritualic.

Dar sufletul cunoscător nu se mărginește la acestea, ci dorește neprihănirea care alungă rușinea. În această stare vine căldura care înmoaie cele împietrite ale interiorului omenesc așa cum focul înmoaie ceara, făcând-o aptă să primească tiparul unui sigiliu, sau cum același foc întărește lutul vasului, făcându-l capabil să depoziteze cele turnate în el. ”Să fie inima fără prihană întru îndreptările Tale, ca să nu mă rușinez. Se topește sufletul meu după mântuirea Ta; în cuvântul Tău am nădăjduit.” Sufletul este cel ce se desprinde de cele trupești așa cum metalul încins alunecă de pe zgură, devenind curat. Starea anticipează o formă mai avansată de trăire, în care omul este mistuit și trupește și sufletește de cele înalte, cea despre care psalmistul vorbește în starea a treia a psalmului și care a fost descrisă de apostoli ca însuflețirea Mântuitorului Însuși pentru cele sfinte ale casei Sale. Însă aici cele trupești sunt împuținate, arată ca urâțite sau își vădesc limite. Ochii (vederile sufletești direcționate spre cele materiale) se sfârșesc, nu în sensul orbirii, ci în sensul disprețuirii complete a celor exterioare: ”Sfârșitu-s-au ochii mei după cuvântul Tău, zicând: când mă vei mângâia…?”.

Trupul supus acestei călduri lăuntrice se scorojește pentru cele exterioare, devine ca un foale expus focului sau ca un burduf atârnat sub acoperișul casei, unde pe vremuri se aduna fumul vetrei, dar își păstrează capacitatea de a lucra, așa cum un burduf oricât de afumat, dacă este etanș și curat pe dinăuntru, poate păstra vinul, sau așa cum un foale, oricât de murdar, dacă este etanș, poate înteți focul – ”Că m-am făcut ca un foale la fum, dar îndreptările Tale nu le-am uitat”. Găsim aici simboluri ale ”petrecerii lăuntrice” a omului înaintat sufletește, care, deși locuiește lumea, nu se mai lasă pătruns de sensurile ei trecătoare.

Această aducere aminte permanentă de îndreptările dumnezeiești dă stării a doua a psalmului un fel de textură mai strânsă, mai armonioasă, cu mișcări mai fine decât cele ample și viguros trasate ale primei stări. Sufletul își dorește să cunoască timpul vieții pentru a doza intensitatea și calitatea trăirilor sale. El trăiește teama sinceră că va ajunge la sfârșitul vieții pământești în stare de nedesăvârșire datorită asediului răutății: ”Câte sunt zilele robului Tău? Când vei judeca pe cei ce mă prigonesc?”

Cunoașterea avansată prin luminarea conștiinței de cele dumnezeiești, nu prin lumina proprie legată de cele materiale ale gândirii, face sufletul să înțeleagă că gândurile răutății provenind de la duhurile necurate, oricâtă măreție și bunătate ar prezenta omului în chip ispititor, sunt, de fapt, minciuni, sau în cel mai bun caz exaltă necuvenit lucruri nevrednice. Astfel, ispita apare drept ce este: urâțenie, minciună, anomie, înlocuirea celor înalte cu cele josnice. ”Spusu-mi-au călcătorii de lege deșertăciuni, dar nu sunt ca legea Ta, Doamne”. Abia acum sufletul poate denunța ca nedreaptă răutatea duhurilor necurate, pe care, în stare pătimașă, nu o putea deosebi corect de trăirea după chipul celor sfinte. El dobândește temerea că puterile proprii sunt insuficiente pentru uriașa lucrare a mântuirii și dobândește cunoștința strâmtorii în care se află. ”Toate poruncile Tale sunt adevăr; pe nedrept m-au prigonit. Ajută-mă! Puțin a fost de nu m-am sfârșit pe pământ, dar eu n-am părăsit poruncile Tale.”

Acest eu nou, care se atașează de sfințenia poruncilor cu sfințenie, face deschidere spre un cortegiu de virtuți lăuntrice. Paza gurii și cunoașterea bunelor mărturisiri, a celor care depășesc simpla nevoie de a nu pătimi: ”După mila Ta, viază-mă și voi păzi mărturiile gurii mele.” Cunoașterea veșniciei celor sfinte, care aduc înveșnicirea sufletului: ”În veac, Doamne, cuvântul Tău rămâne, în cer; în neam și în neam adevărul Tau.” Sufletul recunoaște adoptarea cerească prin cuvânt, urmând lămurirea tainică: viața pământească a Cuvântului aduce reîntemeierea celor pământești drept cerești: ”Întemeiat-ai pământul și rămâne. După rânduiala Ta rămâne ziua, că toate sunt slujitoare Ție.” Este prima cerere de însușire explicită de virtuți contemplative naturale, adică derivate din privirea însuflețită de har asupra creației. Această mărturisire ascunde tâlcul că Iisus Hristos, Dumnezeu și om, asumându-Și toate cele curate și vrednice de sfințire ale zilei a șaptea, precum și suferind cu desăvârșire nevinovat și fără să aducă judecată asupra semenilor nedreptățile aduse asupra Lui datorită căderii în păcat, face ca toate cele ale zilei a șaptea să poată fi prielnice zilei a opta, chiar daca la vedere aduc uneori suferințe sau par de neînțeles gândirii după trup și după cele lumești. Aceasta este încolțirea semințelor iluminării, sufletul vede în toate pricinile și faptele zilei de azi mărturisiri ale rânduielii ascunsă celor dedicați lumii materiale că vine înnoirea lumii. Așa cum o piatră nu poate primi lumina chiar dacă suferă o influență din partea ei, sufletul căzut în păcat și încorsetat de cele materiale nu poate primi acțiunea celor dumnezeiești în deplină cunoștință ci ca într-o stare de robie. În schimb, o plantă nu numai că primește lumina prin organe potrivite, ci și crește datorită ei, devenind viață și hrană.

Protestantismul, neavând de unde să se revendice de la vreo tradiție, și constrâns să respingă în vreun fel inteligibil tradiția catolică, a prezentat credința drept o alegere.
Felul în care a făcut-o este complet alături de scop și dezastrul acestei grosolane neînțelegeri s-a lățit peste tot, ajungând argument în mâna adversarilor religiei. Mândria baptistului de a fi ”ales conștient” creștinismul (Isaac a ales conștient să stea pe o grămadă de lemne și tatăl său Avraam să ridice la el cuțitul?) s-a transformat în mândria ateului că el ”nu-și manipulează copiii” și în mândria pseudocredinciosului care are prejudecăți despre rațiune că ”a lăsat copilul să aleagă”. Ce să aleagă Mowgli lăsat în pădure despre posibilitatea de a scrie?
Religia adevărată nu este o opțiune ci dezvoltarea facultății de a opta. Ce facultate de a opta este aceea care face omul inapt să discearnă libertatea de viciu? Cultura de simpla exprimare? Tradiția de ipocrizie?
Aud părinți lăudandu-se <eu las copilul să aleagă când va fi matur>. Cumplit. Ei lasă copilul să fie imatur până vor alege, în locul lui, împrejurările. Adică: inaparentele constrângeri.

Alexandru Amarfei

Un împărat a dat zvon în împărăţie că îşi alege succesor pe cel care va îngriji cel mai bine o plantă. Oamenii s-au adunat şi el le-a împărţit fiecăruia diferite seminţe, poruncind să fie cu grijă şi luare aminte la ce va răsări. După trei luni, oamenii s-au întors cu ghivece în care erau cele mai frumoase flori. Un singur băiat, de care râdeau toţi, avea un ghiveci gol. Împăratul s-a dus direct la el şi a zis: iată prinţul moştenitor.  Şi, întorcându-se către gărzi, a zis: goniţi pe mincinoşii aceştia. Toţi s-au gândit să schimbe seminţele date de mine pentru că erau diferite şi au socotit că nu voi ţine minte, dar era atât de simplu: seminţele date de mine erau toate fierte!

Alexandru Amarfei

Se fac 7 ani de cand, în 2007, am început să fac exerciţiul de a intreba atei şi agnostici pe varii forumuri ceva simplu şi de bun simţ. Putem trai toata viaţa fără să credem în Dumnezeu, putem chiar trăi ca atei militanţi. Sigur însă nu putem trăi fără conştiinţă, fără ca, ipso facto, să devenim fiinţe la voia întâmplării. Ca urmare, dragi atei, stimaţi liber cugetători, definiţi conştiinţa.
Am făcut şi exerciţiul de a întreba despre materie şi timp, întrebări care, vă promit, le iau prompt cheful celor care se închina „ştiinţei” (ştiţi, forma aia de a se revendica de la ştiinţă a semidoctului modern care, de fapt, nu ştie nimic, nici nu vrea să afle, dar dă cu ştiinţa în cap celor care cred în Dumnezeu), dar asta e o discuţie separată.
Unsurprisingly, nu numai că nici un gentleman (sic!), dintre cei care-şi suflă mucii de sus pe turma de oi idioate care mai cred în Dumnezeu, n-a reuşit o schiţă de răspuns la întrebarea „ce este conştiinţa”, s-a văzut şi altceva: vasta majoritate auzeau problema asta, prima oară, de la subsemnatul. TRAISERĂ VIAŢA PÂNĂ ATUNCI FĂRĂ SĂ SE ÎNTREBE CU CE IAU DECIZIILE MAJORE DESPRE EA. Consideraseră conştiinţa bună aşa cum le-o dase statul, mă-sa, ce contează. E bună, tovarăşe, ce vrei să zici. Cum, ce e aia, ce’şti bou? E aia cu care facem lumea bine de prostia ta cu religia!
Daca ar fi să reproşez ceva dur stupidelor ore de religie făcute de bigoţi căldicei în şcoală, cu citate nesfârşite practicate indigest din tradiţiile neamului, este lipsa aproape completă a parabolelor, discuţiilor şi trăirilor legate de ceva atât de simplu: bietul „instrument” care ne ajută să luăm decizii atunci când morala nu e comod de aplicat.
Din 2007 au trecut ceva ani şi am numărat peste  3000, poate spre 3500 de persoane în discuţiile mele pe acest subiect. Niciunul, dar absolut niciunul din aceşti oameni nu au schiţat o definiţie operabilă, numai o mică parte (sub 50 de persoane) au dat vreo definiţie, de altfel cu confuzii grosolane. Mulţi au avut reacţii de respingere, conduite de negare, se apărau ca de ceva rău. „Aha, ne întrebi asta ca sa demonstrezi că nu se poate fără Dumnezeu”. N-am presupus aşa ceva, definiţi doar ce credeţi voi că este conştiinţa. Nimic. Până la urmă, în materie de evoluţia personală a acestor domni, poate să mi se (vi se) fâlfâie. Dar în politică trăim cu inaptitudinea asta a lor. Întrebarea, lăsată fără răspuns, produce o consecinţă drastică. Nu există nicio garanţie că domnul cu vederi de stânga, care simpatizează cu cauza asupriţilor, nevoiaşilor şi vrea să ridice pe cei osândiţi la foame din mocirla capitalistă, va mai ţine minte ceva din toate astea odată ajuns la ciolan. Faza urâtă foc pentru lumea civilizată în care pretindem că trăim este autoproclamarea superiorității ca argument de shut-down: peste 90% din intervievați au ieșit din încurcătură (credeau ei) spunând că sunt ființe superioare, nu-și bat capul să stea la asemenea discuții. Adică: sunt adeptul unei secte criminale dar sunt și mandru de asta. Ar fi surprinși cei care tind să conteste că ateismul și secularismul modern sunt de fapt credințe ucigașe să vadă clișeele care funcționează, deja de generații, pe dedesubtul mașinăriei. Dar să revenim, la obiect: cacaia canștintza?

Taticul marturisit sau mai puțin mărturisit al sectei ateilor contemporani, Marx, a încercat să definească ce e aia conştiinţa dintr-o perspectivă de clasă, dar a ocolit cu grijă fondul subiectului, că se ajungea la o concluzie simplă: chiar şi pentru tătucul stângii, conştiinţa e o forma mai sofisticată de ură cu busolă. De ce ar trebui să credem că aşa ceva poate schimba lumea în bine este o întrebare, vai, devenită retorică. Vreţi să vedeţi conştiinţa de clasă în acţiune? Gândiţi-vă la un stat laic recent: Cambodgia sub Pol Pot. Da, ştiu, există state laice cumsecade, vai, cum am putut ofensa măreaţa idee de stat laic. Franţa, bunăoară, ca sa devină stat laic, a ucis, în anii de teroare ai Revoluţiei, fix de 100 de ori numărul victimelor Inchiziţiei în Spania. Napoleon si-a dat seama de cifră când a pus mâna pe arhivele Inchiziţiei (omorâse şi el numai în Zaragoza peste 50000 de cetăţeni ca să-şi facă frăţiorul rege), a avut un… puseu de conştiinţă şi a ordonat să fie ţinute la secret cifrele. Abia după peste 100 de ani le-au aflat câţiva istorici şi li s-a zbârlit părul. Deci ce ziceaţi, conştiinţă? Vai, dar eşti nesimţit, tovarăşe de dreapta! Chiar idealurile mele dovedesc că am una!

Stânga ascunde ceva cu mare grijă. Un ultim demers, legat slab de politic, dar cât de cât operant, de a mai apela la conştiinţă şi la îmbunătăţirea conştiinţei a fost schiţat de Erich Fromm, cu două generaţii în urmă. Acest cumsecade domn încă visa la o societate condusă de oameni îmbunătăţiţi în cunoaşterea faţă de propria conştiinţă de psihologie şi psihanaliză. Evident, nici nu s-a schiţat vreo aplicare practică, nu ca era vreuna foarte la îndemână. Au mai urmat ceva convulsii, dar a prevalat linia unui domn mult mai brutal şi pragmatic, cu care Fromm fusese prieten dar care propunea soluţii mult mai radicale, dl. Marcuse. Dl. Marcuse propunea chestii mai simple şi care o să vă sune cunoscut. Ce să ne batem capul cu conştiinţa, lumea e în criză, să destabilizăm capitalismul mai întâi. Ce prostie e asta să stăm să definim chestii complicate, trebuie doar să trecem la acţiune. Au apărut în Occident stângişti radicali de confecţie nouă, ipocriţi, care se strecurau peste tot în politic cu scopul de a dinamita, fisura, măscări, gripa şi distruge tot ce le pica în raza de acţiune. Doar capitalismul e putred, nu? Faza mişto este că Marcuse fusese ofiţer al serviciilor secrete americane contra nazismului, o perioadă, așa încât şi el şi alţi revoltaţi pe sistem au beneficiat de vieţi foarte mişto de la putredul capitalism. Care îi ocrotea cu toate drepturile posibile… pentru ca ei să-l submineze.

NU VĂ SUNĂ CUNOSCUT? „Ce program, nene, să scăpăm de Băsescu întâi!”, deşi e departe de vremea şi nivelul intelectual al d-lui Marcuse, este expresia machiavelismului de stânga reşapat după insuccesul masiv al Uniunii Sovietice. De vreo 50…70…100 de ani e lumea în criză şi oameni care altfel nu ar fi avut slujbă, intrucat, de fapt, au valoare adaugata zero, ca Marcuse, la capătul mai bun al scării academice, sau Remus Cernea, la ăla mai cu copy-paste, dobândesc apanaje, privilegii, vieţi frumoase hrănite din banii infami ai capitalismului, ne calca nervii povestind cine ce drepturi le încalcă şi sunt plătiţi din banii capitalismului, ne scot icrele pentru o poezie de Radu Gyr în acelaşi timp în care Mihai Răzvan Ungureanu e acuzat că e jidan (!!!) de aliaţi politici ai dânşilor, şi sunt plătiţi din banii capitalismului, ne fac persecutori de homosexuali dar se pupă cu Becali, care spune deschis că poponarii sunt combustibil veşnic al lui Lucifer, şi sunt plătiţi din banii capitalismului. Pe scurt: dovedesc în toate felurile că li se brehăne de conştiinţă. Lumea e în criză, că aşa au proclamat dânşii. Întâi ne puneţi la putere, că se prăpădeşte lumea, conştiinţa o rezolvăm mai încolo. Plateşte-mă ca să stric societatea ta infamă, capitalist împuţit! Am drepturi!

Ştiu că e infam să alătur un om cu carieră academică vastă şi CV solid ca dl. Marcuse de un om ca Remus Cernea. Dar există un terţ personaj cu care, dacă sunt alăturaţi, o să vedeţi ce au în comun. Puneţi poza d-lui Marcuse şi poza d-lui Remus Cernea în dreapta şi în stânga pozei unui copil famelic din Somalia. O să vedeţi ceva interesant. În Somalia e tot foame de pe vremea lui Marcuse. Marcuse avea burtă, şi Cernea are una promiţătoare. Păi credeţi că e uşor să lupţi cu atâtea persecuţii?
Un sfat scurt şi o sentinţă simplă. Dacă cineva proclamă lumea în criză, ca s-o salveze dânsul în regim de urgenţă, contra unei remuneraţii, după buget, mică, dacă are burtă, viaţă mişto, e protestatar de profesie şi dacă respectivul, la întrebarea cum e cu conştiinţa, o dă pe „tovărăşisme” din astea, puneţi-i o etichetă scurtă. Se cheamă „proxy of Lucifer”. Cu Dumnezeu, tovarăşe, nu suntem bine lămuriţi, dar am aflat cum e cu Satana. Îl reprezinţi dumneata, măi dragă. Măi, salvatorule.

P.S.: de când am scris articolul, era cât pe ce să scriu „evrika”. Un agnostic a paşit cu îndrăzneală pe terenul conştiinţei. Dar… după ce era cât pe ce să-l premiez, capoteaza. Îmi descrie nişte progrese ale neuroştiinţelor care, de fapt, spun cum funcţionează fragmente ale conştienţei (contactul activ cu lumea), pe urmă îl ia pe Claude Bernard de coadă, proclamă ceva adevărat – „funcţia organului poate fi indirect dedusă din suferinţa provocată de funcţionarea lui rea sau întreruperea funcţionării” şi scoate o concluzie di granda: întrucât deleţii parţiale în creier provoacă alterări ale conştiinţei, decurge automat că tot ce discutăm e „doar” o sumă de funcţii cerebrale. Şi pe urmă dă cu bâta finală în baltă: aşa stând lucrurile, dânsul este ferm „determinist”. Se întâmplă cu noi „doar” rezultatul unei succesiuni de miliarde de ani de întâmplări, fericite sau nu, asta e tot. Îmi venea să zic două chestii. Prima era cam aşa: tovarăşe, dacă Mao se punea cu determinările rivuluţiei culturale pe matale şi familie, ai fi zis că aşa a fost cursul istoriei? (mai exact: eşti determinist, uhm, cât de determinist poţi rămâne la capătul prost al acţiunii unui criminal în serie?). A doua întrebare era: tovarăşe, conform raţionamentului matale „impecabil”, dacă scoţi computerul din priză, nu mai merge, dacă nu mai merge, dumneata încetezi să exişti pe facebook, unde dialogăm, eu trag concluzia triumfătoare: discutam cu un computer animat de o priză, până când alte determinări… ţi-au stins becu’. Dacă voiam să-l scutur, i-aş fi semnalat că până şi Engels s-a ginit unde-l duce determinismul şi, chiar dacă experimentul tot a rămas şchiop, a trebuit, subliniez, trebuit sa inventeze un determinism niţeluş mai dialectic, Miţule. Altfel ieşea rău de tot cu necesitatea de rivuluţie. Dar, până la urmă, nu i-am mai zis nimic domnului agnostic, chit că mă privea de sus pentru că gândea la nivelul erorilor curente în secolul 19. Măcar, sărmanul om, încercase.
Un alt agnostic îmi da o definiție care, de fapt, era sinistră pentru propriile premise. Conștiința așa cum e ea este fructul religiei care a intoxicat omul cu false premise morale. Religia este doar spaima omului de necunoscut și, conchide băiatul, trebuie doar să ne eliberăm de teama de necunoscut și vom scăpa de toate relele. Wow. Ăsta nu știa că Lenin însuși cu-a lui trei coroane puse una sub cealaltă (sic!) a trebuit, în ”Materialism și empiriocriticism”, să combată teza. Religia nu putea fi fructul fricii de necunoscut ȘI doctrina marxistă să mai pretindă vreo legitimitate. Motivul era simplu. Până și un idiot ca Lenin înțelesese că orizontul cunoașterii umane e coincident cu frontiera necunoașterii, ergo, întrucât cunoașterea e finită, necunoașterea va exista câtu-i lumea și pământul, ergo, va exista și frica de necunoscut (că e comportamental indelebilă) și ca urmare, religia e o consecință permanentă a structurii lumii. Niet, niet. Tovarășul Lenin, cu o dialectică (credea el) mult mai subtilă, demonstrase (cică) o chestie cam așa: soliditatea de monolit a clasei proletare în jurul conștiinței de clasă va genera o forță atât de mare încât dinamica ei va fi superioară forței ignoranței, obscurantismului șamd.
Problema a fost când au pus rahatul în aplicare. S-au dovedit inferioare. Asta e. Life is a bitch. As a matter of fact, așa inferioare încât luminatul Stalin a persecutat cu închisoare, morți și schingiuiți… biata genetică, suspectată de a fi ”pseudoștiință rasistă”. That much about cănștință proletară superioară obscurantismului.

Nu faceţi asemenea experimente acasă, în prezenţa copiilor mici, a bătrânilor şi persoanelor cu dizabilităţi. Spre deosebire de domnii ăştia, ei ar putea suferi sincer.

Alexandru Amarfei

Imaginaţi-vă o reuniune despre dezarmare, pace şi fericire pe planetă unde vine o doamnă sclivisită, sensibiloasă, ochi umezi, patos în voce. Vorbeşte vibrant despre bieţii copii ucişi in Gaza. Despre bietele victime fără apărare. Lacrimi, sentimente adânci. Criminalii ăia.

Şi pe urmă vine dineul şi doamna vă prezintă, cu tonul gazdei mămoase care anunţă surprize culinare, meniul haute cuisine.

Caviar din ochi de embrion! Pe felii de pâine crocante mustind de unt delicat aromat cu trufe tronează ochi de copil de 3 luni, care n-au apucat să vadă lumina.

Mousse din organe de fetus cu sos dulce-iute! Platouri elegante cu cupe pline de gelatină în care se lăfăie pastă de ficaţei, inimi şi rinichi de copilaş.

Creier de copil pane în terrină ! Neuroni care nu au apucat să transmită posesorului lor chipul mamei raclaţi cu chiureta şi făcuţi cu sos de ciuperci în aluat.

Şi gazda, surâzător, vă ţine un discurs liniştitor, frumos, spumos, povestind cum copilaşii nu pot fi consideraţi încă oameni şi transformarea lor în cină nu e decât o manifestare a dreptului dumneavoastră de a alege. Libertate, în forma cea mai clară!

ÎN TIMP CE PACIFISTA PRO CHOICE ÎŢI INFECTEAZĂ MINTEA CU UN CONFLICT PE CARE NU L-AI VĂZUT ŞI NU PREA AI ŞANSE SĂ-L VEZI, CABINETUL DE GINECOLOGIE DE ALĂTURI DIN CARTIER UCIDE EL SINGUR CÂT CONFLICTUL DIN GAZA.

Vă dau un sfat. Războiul, oricât ne chinuim să spunem că se poate evita, este, de fapt, inevitabil. Băieţii şi fetele cu pacifism din ăsta în venă, mergeţi mai bine la război şi ucideţi copii de oriunde din lume oricât de crud. Aceştia măcar au apucat să vadă soarele sau cum arată un prieten înainte să vadă un duşman. Cei pe care îi ucideţi nou născuţi nu au trăit aceste lucruri. Asta e tot ce am să vă spun. Luaţi mitraliere, bombe, napalm şi faceţi cu ele oricâte ucideri. Eu cred că, deşi e tragic, Dumnezeu poate ierta un soldat care a trebuit să facă asta la ordin. Până la urmă orice război încetează. Dar a face pântecele mamelor iad pentru copii nenăscuţi ca pe urmă să vă proclamaţi sensibilitatea faţă de inocenţi convenabil plasaţi suficient de departe ca, de fapt, să nu vă pese, e o faptă care cred că lasă dracii şomeri şi şocaţi.

Alexandru Amarfei

„Şi au adus la El fariseii şi cărturarii pe o femeie, prinsă în adulter şi, aşezând-o în mijloc, au zis Lui: Învăţătorule, această femeie a fost prinsă asupra faptului de adulter; iar Moise ne-a poruncit în Lege ca pe unele ca acestea să le ucidem cu pietre. Dar Tu ce zici? Şi aceasta ziceau, ispitindu-L, ca să aibă de ce să-L învinuiască. Iar Iisus, plecându-Se în jos, scria cu degetul pe pământ. Şi stăruind să-L întrebe, El S-a ridicat şi le-a zis: Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra asupra ei. Iarăşi plecându-Se, scria pe pământ. Iar ei auzind aceasta şi mustraţi fiind de cuget, ieşeau unul câte unul, începând de la cei mai bătrâni şi până la cel din urmă, şi a rămas Iisus singur şi femeia stând în mijloc. Şi ridicându-Se Iisus şi nevăzând pe nimeni decât pe femeie, i-a zis: Femeie, unde sunt pârâşii tăi? Nu te-a osândit nici unul? Iar ea a zis: Nici unul, Doamne. Şi Iisus i-a zis: Nu te osândesc nici Eu. Mergi; de acum să nu mai păcătuieşti.”

Îndeobște, această scenă ne atrage atenția asupra femeii care trece, cutremurător, de la osânda morții la viață, asupra fățărniciei fariseilor, asupra nevoii (cu adevărat nevoie, adică necesitate firească) de a nu pretinde că răul remediază un rău și multe altele. Puține comentarii am auzit despre amănuntul pe care Apostolul ține să-l marcheze. Este singurul loc din Noul Testament unde se spune explicit că Mântuitorul scria ceva. Și cu precizarea: aplecându-Se.

Un prim înțeles care silește fariseii să lepede ideea că pot ispiti fără să fie puși în fața propriilor ispite este anihilarea confortului aparent oferit de asumarea colectivă a execuției. Lapidarea este accesibilă unei conștiințe vindicative pentru că ucid condamnatul… toți și niciunul. Lovitura de grație nu e neapărat vizibilă, totul se divide și vina dispare. Cerând ca piatra să fie aruncată cel dintâi de cel fără păcat, Iisus Hristos abolește de jure ceva care era artificial și de facto. Mesajul este: nu poate fi început al binelui cineva contaminat el însuși de rău.

Dar gestul repetat de a se apleca și a scrie are două înțelesuri inteligibile. Primul este unul prin deducție. Întrebarea mută din spatele aplecării și scrierii este: care mână de om poate rearanja grăunțele de țărână după scriitură ca și cum scriitura n-ar fi avut loc? Așa cum aceasta e cu neputință, nici așternerea de pietre (țărână în formă mai grosolană) peste o vină nu șterge vina. În schimb, orice scriitură greșită poate fi urmată de una corectă…

De aici, sensul simbolic al întâmplării devine: Desfrânata prinsă în adulter reprezintă însăși firea căzută a omului. Acuzatorii care o pun la mijloc sunt duhurile răutății – diavolul ”care pârăște pe oameni înaintea Lui Dumnezeu” așa cum scrie ulterior Apostolul. Prima scriere este prima zidire a lui Adam, căzută sub osândă, iar a doua -rezidirea de după pogorământul Întrupării și după minunea Învierii. Uciderea cu pietre este moartea prin păcat (materia desfigurează și sufocă sufletul privat de har ca și cum l-ar lovi). Înălțarea dintâi (și stăruind să-L întrebe S-a ridicat…) este ridicarea la luptă prin Cruce. A doua ridicare este revelația Învierii și izgonirea definitivă a răutății și ispitei (”nevăzând pe nimeni decât pe femeie”), taina firii care rămâne singură cu Dumnezeu fără să mai poată fi tentată de a se despărți pentru vreo iluzie.

Semnificativ pentru înțelegerea mai adâncă a întâmplării este pasajul ulterior, unde, acuzat de farisei că Se proslăvește singur, Iisus Hristos răspunde ceva șocant până și pentru un creștin inițiat și școlit.

”Voi judecaţi după trup; Eu nu judec pe nimeni.

Şi chiar dacă Eu judec, judecata Mea este adevărată, pentru că nu sunt singur, ci Eu şi Cel ce M-a trimis pe Mine.

Şi în Legea voastră este scris că mărturia a doi oameni este adevărată.”

O primă remarcă este că fariseii au această apostrofare după ce au refuzat mărturia Mântuitorului, Care, cu asupra de măsură răbdător, vine din nou la ei (”Deci iarăşi le-a vorbit Iisus zicând: Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii.”) Oamenii ancorați în literă refuză să vadă în persoană taina vieții și preferă să îngrădească viața cu litera legii fără să își pună alte probleme. Dar fraza șocantă este: ”în legea voastră scrie că mărturia a doi oameni este adevărată”. Tatăl este mărturisit ca acceptând pogorământ uman, deși Tatăl nu se întrupează Însuși. Este ca și cum am spune că, iertând, nu numai noi suntem adoptați de Tatăl, ci El se lasă adoptat de noi. Aceasta este tâlcul zicerii ”căzând pe grumazul lui” despre fiul risipitor. Zicând acestea, Iisus Hristos delimitează marginea Legii Vechi, spunându-le fariseilor ”legea voastră”. Din nou o aparență scandaloasă, ca și cum El S-ar deroga pe sine ca autor al legii și participant la lege. În realitate, fraza spune: acolo unde funcționează judecata milei și Eu mărturisesc Tatălui, legea a fost deja împlinită. Cine refuză aceasta va rămâne cu legea ca și cum ar ”avea-o”, dar, tocmai de aceea, legea va funcționa întru cele ce pot fi avute, nu pentru descoperirea ființei.

Aceasta este, de fapt, indiciul indirect despre ”a doua aplecare” pentru a scrie pe pământ.
Adică pe inimile noastre…

Alexandru Amarfei

Putem marca în starea întâia a psalmului 118 multe feluri cum sufletul este incitat să parcurgă simultan mișcări fine, discrete, și puternice, evidente. Un exemplu fin poate fi trasat între un verset de la începutul psalmului – ”în calea mărturiilor Tale m-am desfătat ca de toată bogăția” este mărturisirea de început – care pune o bogăție ipotetică mai jos decât aprinderea luminii pocăinței în conștiință și versetul final al stării: ”bună-mi este mie legea gurii Tale mai mult decât mii de comori de aur și argint”, și anume, chiar și actualizarea bogățiilor și chiar dobândirea de la sine putere a echivalentului sufletesc al comorilor (calități individuale care aduc strălucire în lume) nu echivalează relația personalizată cu Dumnezeu. Astfel, sugestia discretă este că, deși ambele versete se referă la a nu pune valorile exterioare înaintea celor lăuntrice, de la mărturiile din versetul de început (legea moștenită prin învățătură) la ”legea gurii” este distanța între literă citită, însușită din exterior și legea care vorbește natural dinăuntrul sufletului, aceasta din urmă fiind cea care, restaurând firescul, gonește patima. Această interiorizare a legii, de la voce exterioară acceptată de conștiință la voce a conștiinței insuflată de Dumnezeu Însuși, este de fapt fructul despătimirii. Ea produce o mișcare puternică, a inimii, adică a omului lăuntric în trezire, de la ”lipitu-s-a de pământ sufletul meu, viază-mă după cuvântul Tău” la ”închegatu-s-a ca grăsimea inima lor, iar eu cu legea Ta m-am desfătat”, adică, de la starea smerită a inimii abia ieșită din patimi, pentru care nicio scăpare nu e cu putință decât prin auzirea cuvântului vieții, la starea în care vocea inimii este sinergică vocii conștiinței și inima vorbește ca și cum Dumnezeu Însuși mlădiază legea după sufletul credinciosului. Aceasta este de fapt starea dobândită de marii păcătoși care s-au pocăit sincer, stare inaccesibilă învățătorilor de lege fățarnici, care socotesc că se mântuiesc din faptele proprii sau după vreo înțelegere subtilă, rezultată din gnoză și diferită de a păcătosului. În această stare, coborârea la inimă prin smerenie naște urcarea vocii la Dumnezeu. În același timp, acest urcuș se naște și renaște firea umană după chipul sfintelor pătimiri ale Mântuitorului, și anume ”lipitu-s-a de pământ sufletul meu” înseamnă și că sufletul Lui Iisus Hristos S-a lipit de pământescul nostru și a suferit moarte pentru patimile omului pământesc, fiind înviat de asemănarea desăvârșită cu dumnezeiescul, restaurată nu prin forță ci prin mărturia Duhului. În contrapondere – așa cum grăsimea rece este solidă și fără o feștilă și foc nu poate lumina, inima păcătosului se află în imposibilitate de a lucra cele necesare luminării sinelui. Legea ca o feștilă a candelei și căldura ostenelilor sinergice cu lucrarea mântuitoare sunt cele care ”înmoaie” sufletul și fac arderea pentru cele sfinte posibilă.

”Istovitu-s-a sufletul meu de supărare, întărește-mă întru cuvintele Tale” este o expresie care denotă două înțelegeri profunde: a limitei dată de patimi și a limitei dată de neînțelegerea desăvârșirii după asemănare. Psalmistul arată că, până nu se împotrivește răutății cu toată puterea disponbilă (latura cantitativă), sufletul nu are nici măcar șansa să discearnă puterile proprii de cele trupești, trăind în amestec anomic de porniri. Așa cum o herghelie de cai, dacă nu aleargă cu maximă viteză, nu poate deosebi ”la grămadă” campionul de calul de rând, nici puterile sufletești nu pot osebi pe cele guvernate de pronia și arătările divine de cele grosolane și supuse veacului și materiei, până nu depun toate ostenelile necesare la intensitățile necesare. Dar chiar și această stare este limitată de o latură calitativă: omul ajutat doar ca dinafară de intervenția divină proniatoare și revelatoare este tot prizonier al zilei a șaptea, al veacului, al lumii. Acest fapt abia aduce conștiința că sufletul însuși, chiar nepătimaș, este în stare de profundă nedesăvârșire, într-adevăr, nu absența păcatului, ci numai prezența personală a Lui Dumnezeu putând împlini sufletul. Nu Dumnezeu lipsește a acorda ceva omului după nevoi, ci omul, incomplet, nedesăvârșit, amputat de păcatul adamic de la scopul însuși al vieții, nu are cu ce întâmpina harul care să ne ajute să depășim condiția de om sub vremuri. Avem aici, încă în starea întai, sămânța stării a doua, mai avansată, în care sufletul caută pricinile dumnezeiești ale mântuirii, depășind neliniștile obișnuite pentru trup, apăsarea lumii și lumescului și împotrivirea din neascultare la lege. Folosirea expresiei la plural – ”cuvintele Tale” denotă că lucrarea sufletului este încă în împrăștiere, nu percepe Cuvântul ca Unul-născut, ci doar cuvintele izvorâte din Cuvânt, adresate deosebit stărilor sufletului aflat ca o turmă de oi în rătăcire, trebuind chemate fiecare deosebit și fiecare după numele ei.

Alex Amarfei

Complexitatea psalmului 118, care alcătuiește cea mai mare parte a slujbei miezonopticii, este de așa natură încât putem să-l comparăm cu o sită a minții, însă una vie, care nu numai că ar cerne grăunțele vieții gândite de lucrurile trecătoare, ci dă și sens acestora potrivit cu trecerea de la cele pământești la cele cerești. Mai mult, ca peste tot în psalmi, găsim înțelesuri multiple în aceeași exprimare, cu alte cuvinte, care leagă mintea în rugăciune de mai multe realități omenești și dumnezeiești împreună și în sinergie. Fericitul Teodoret arată că psalmul 118 face cea mai completă nuanțare a exprimărilor legii vechi, numind pe acestea în mod deosebit: poruncă, lege, îndreptare, judecată, mărturie, la singular și la plural. Față de aceste cinci subiecte sufletul are mișcări care denotă toate nuanțele, și cere de la Dumnezeu mișcări corespunzătoare nevoilor și neputințelor sale, de la cea mai grosieră și exterioară manifestare, la cea mai înaltă și subtilă, de la cea mai slabă la cea mai intensă etc. Amestecul puterilor rele în suflet este subtil delimitat și în același timp arătat ca pricină a pocăinței. Puterile sufletești umblă (se mișcă), păzesc, lucrează, caută, laudă, învață, ascund, binecuvântă, rostesc, cugetă, cunosc, trăiesc, desfată, își amintesc, aprind, stau (șed), lipesc, vestesc, înțeleg, se istovesc, aleg, aleargă, doresc, răspund, nădăjduiesc, vorbesc, cugetă, ridică, smeresc, se mâhnesc, cântă, se topesc, se sfârșesc, iubesc. Există și calități definite negativ, în lipsa unui termen adecvat: a nu se rușina (că a păzit îndreptările), a nu se tulbura (să păzească poruncile). Puterile rele nedreptățesc, se înfășoară ca funiile, ocărăsc, batjocoresc peste măsură, lucrează fărădelegea, defaimă, stau la clevetire (de remarcat că a sta pe loc este un atribut divin în lumea sufletului, dar puterile rele pot mima starea pe loc pentru otrava clevetirii). Acțiuni primite sau așteptate de la Dumnezeu: a nu părăsi, a deschide, a nu lepăda, a învăța, a răsplăti, a nu ascunde, a certa, a blestema (pe cei răi, adică, în înțelesul ascuns al psalmului, pe diavoli), a îndepărta (răul de la suflet), a sfătui, a da viață, a întări, a milui, a nu rușina, a lărgi, a așeza (întemeia), a înțelepți, a povățui, a apleca, a întoarce, a împlini, a aminti, a mângâia, a milui, a face, a zidi, a înțelepți, a smeri, a ajuta, a fixa (permanentiza). Fiecare din aceste acțiuni (și nu am enumerat pe toate) are înțelesuri de la imediat la veșnic și de la superficial la profund. Încă mai importantă decât acestea este plasarea subiectului prezumat al frazelor într-o situație tranzitivă: cel care vorbește ar putea fi sufletul Psalmistului, al cititorului, sau Dumnezeu Însuși. Astfel, un părinte din Pateric, întrebat cine este cel care spune în psalm ”părtaș sunt cu toți cei ce se tem de Tine și păzesc poruncile Tale” tâlcuiește: Duhul Sfânt este Cel care zice. Acesta este, pentru omul obișnuit, poate cel mai important mesaj al stării întâia, și anume că, deși omul încovoiat de păcate nu poate primi Duhul Sfânt în formă sensibilă, participarea la porunci cu conștiința că ele sunt cu adevărat mărturisire dumnezeiască pentru om duce la primirea împărtășirii cu Duh Sfânt în formă gânditoare, inteligibilă, și aduce promisiunea vieții veșnice pentru că acela care se învrednicește de ea, deși nu a cunoscut pe Dumnezeu față către față, se face cunoscut Lui cu intimitatea sufletului. Dimpotrivă, cel care nu își modelează conștiința după mărturisirea că doar respectarea poruncilor cu referire la Dumnezeu, nu la minte și înțelegere omenească, aduce de-circumscrierea omului din propria condiție, riscă să își ia plata doar în veacul actual și să rămână necunoscut Lui, nu în aceea că nu ar fi omniscient, ci că refuză să numească ale interiorului nostru cele pe care noi înșine, din aplecarea spre vanitate și egoism, le facem de fapt periferice. ”Niciodată nu v-am cunoscut pe voi” amenință egoismul nostru ca un uriaș paradox: chiar dacă cineva ar scoate demoni și ar întoarce pe mulți la credință cu minuni, dacă face acestea fără a mărgini pe Dumnezeu în sine pentru ca Dumnezeu să-l scoată din circumscrierea propriei vieți, acest om va rămâne tranzitiv, nu va afla odihnă, nu va putea accede la veșnicia fericită a zilei a opta, ca unul care a îndrăznit să conceapă să circumscrie pe Dumnezeu pentru propria închidere în sine, egoistă. Pe scara dinamică a sufletului, întâia stare a psalmului pleacă de la materialitatea imediată – ”cu buzele am rostit toate judecățile Tale”, dar și aici cu o încercare de integralitate: toate judecățile, adică integralitatea legii, nu doar părțile convenabile. Rugăciunea buzelor este prima etapă a rugăciunii și, chiar dacă exterioară, consfințește o primă formă de mărturisire a credinciosului. Este de asemenea forma de comunicare elementară cu ceilalți și forma elementară de a trece celorlalți, care nu o știu și au nevoie de ea, învățătura legii. Credinciosul știe că despătimirea este imposibilă cu de la sine putere, nu numai datorită neputințelor proprii, ci și pentru împotrivirea constantă a răutății: ”pentru că au șezut căpeteniile și pe mine mă cleveteau iar robul tău cugeta la îndreptările Tale” înseamnă deopotrivă că gândurile despre starea păcătoasă tind să inoculeze sufletul cu deznădejde, dar și o stare disociată în altă direcție: acest ”pe mine mă cleveteau” devine Hristos pe care Îl clevetesc gândurile răutății în minte, așa cum L-au defăimat fariseii în cursul vieții pământești, calomniind cele dumnezeiești ca nefiind potrivite sufletului, la care însă sufletul se smerește persistând în condiția de rob, adică aducându-și aminte că este străin pe pământ, că în condiția de rob cele înalte ale dumnezeirii nu sunt revelate și că toată dulceața aparentă a lumii este trecătoare și inaptă să ofere odihnă măcar trupului, necum sufletului, în același fel în care Hristos, deși defăimat, a continuat să Își asume chip de rob, nu atribute ale majestății care să constrângă prin forță. Calea adevărului este alegere personală (”calea adevărului am ales”) și este pricinuită de anamneza constantă a răspunderii (”și judecățile Tale nu le-am uitat”), de aceea este folosit termenul judecăți, nu altul. Rodul așteptat de la parcurgerea acestei stări este înțelepciunea fără care legea pare goală de conținut. ”Înțelepțește-mă și voi căuta legea Ta și o voi păzi cu toată inima mea” este mărturia că nu orice iubire cu inima este bună, ci doar aceea care conectează mintea cu inima, la început prin stăruința în a păzi poruncile. Fructul ei este că Dumnezeu, văzând ostenelile, acceptă să își împlinească cuvântul către credincios, adică să personalizeze relația Sa cu omul statornic în dialog cu El. Nu este posibilă personalizarea relației cu Dumnezeu umbrită de păcat câtă vreme despătimirea nu e o cale aleasă și urmată personal. Cu acestea sufletul obține lărgime – ”Am umblat întru lărgime că poruncile Tale am căutat”, așa cum un slujitor al unui stăpânitor puternic, dacă umblă pentru a face poruncile acestuia, nu va întâmpina nicio rezistență pe teritoriul împărăției. Legea, deci, se ține pentru a identifica în noi lucrarea Domnului și se împlinește de către El, nouă, pentru ca noi să lărgim lucrările sufletului lucrând pentru El. Această sinergie duce sufletul la expansiune și el poate mărturisi înaintea împăraților (puterile majore ale sufletului aduse în stare neînțelegătoare a celor veșnice de căderea adamică) – ”Am grăit despre mărturiile Tale înaintea împăraților și nu m-am rușinat”. Anticipez aici că, mai departe, în stările avansate, psalmistul arată cum lucrarea care, la început, aduce stăpânire asupra puterilor sufletului conform zilei a șaptea (trăirea după natura adamică restaurată), depășește apoi această stare, făcând omul să se plaseze deasupra ”bătrânilor” (puterile modelate după ziua a șaptea, neîmplinite de lucrarea teandrică după chipul zilei a opta). Dar la etapa actuală avem abia o modestă schiță a iubirii (față de cele cerute de Dumnezeu conform lucrării Lui și râvnite de El pentru noi conform iconomiei Lui) – psalmistul spune că omul despătimit nu este capabil de iubire pur și simplu, ci doar de a iubi poruncile și conform poruncilor și legii. Totuși, chiar și această stare este suficientă pentru ca sufletul să iubească cele lăuntrice mai mult decât lumea – Bună-mi este mie Legea gurii Tale, mai mult decât mii de comori de aur și argint. Osteneala puterilor întunericului de a trage sufletul spre cele rele devine deșartă, ba chiar, cu cât se ostenesc puterile răutății, sufletul nu face decât să intensifice efortul de a se îmbunătăți după chipul poruncilor: ”Înmulțitu-s-a asupra mea nedreptatea celor mândri, iar eu cu toată inima mea voi cerceta poruncile Tale.” Smerenia apare ca pricină a înțelegerii îndreptărilor divine, adică sufletul înțelege în mod lucrător smerenia ca posibilitate de îndreptare, nu ca o neputință asumată exterior, de dragul poruncii – ”Bine este mie că m-ai smerit, ca să învăț îndreptările Tale”. Lumescul este caduc, nevaloros la comparație cu valorile sufletului îndreptat de lege: ”Bună-mi este mie Legea gurii Tale, mai mult decât mii de comori de aur și argint”. În sens metaforic însă, credinciosul prețuiește cele ale sufletului născute din legătura personală cu Dumnezeu mai mult ca rațiunile proprii (argintul) și chiar ca inima proprie (aurul). Credinciosul a plecat de la mărturisirea cu buzele și a ajuns la starea în care toată lumea cu toate valorile ei poate fi socotită net inferioară față de împlinirea dreptății din lege, chiar dacă aduce supărări și defăimare.

Alex Amarfei

în zadarul segmentat pamântului – râma

în zadarul inimos cerurilor – drama

în zadarul inimos tecii – sabia

şi al drumului mătăsii către camile– corabia

ma scărpinam, bietul, peste iov, cu grămezi

de înţelegeri de caravane acului, cu urechi;

eşecuri dulci izvora cântarul cântării

undele noi, unde ducesele erau nemăsurat retrogradate

de aristocraţia capacelor de ceară

Doamne, blândule, cu ce parfum ai putut

întregi risipele noastre!

diafan din canguri sărea dorul de a cuprinde

făcătorii de galaxii ca într-un zgârcit marsupiu: australia,

loc de stat cu capul în jos, ca si cum josul ar fi încăperea.

Doamne, smeritule, cum ai făcut lipsa-n răspuns

nespus sa desăvârşească tăcerilor tăcerea!

îmi trăgeai tot deşertul pe cap ca unui struţ,

pentru primejdia oului din care veşnicia se amână

ca răsadurile de flori, în glastre.

Doamne, pofta de sarut-mână, pofta de a atinge

neatinsele coaste!

naşterea mişcării: stăpânirea. a căldurii – atot-tăcerea,

cuminţenii fuioarelor de dincolo de haos, gerul.

izbeşte de nesimţirile mele cremenea, îmblânzeşte

resfinţirilor fierul şi focul. sunt pustia. calcă-mă.

naşte-mi oazele, ibişii, mireasma sorilor. răcoreşte-mi-te.

eram noroiul. fi-mi rinocerul.

Alex Amarfei

Slujba miezonopticii amintește de punerea în mormânt a trupului Mântuitorului, simbolic, însă, ea înseamnă și: creștinul moare pentru trup și lume pentru a primi sacrificiul Lui Dumnezeu întrupat. Dând Lui Dumnezeu în posesiune prin nuanțe și asamblări tainice ale poruncilor însuși trupul și însuși sufletul nostru, noi recunoaștem: că acestea sunt moarte fără Dumnezeu; că le oferim Lui așa cum Iosif din Arimateea I-a oferit mormânt; că dorim îngroparea Lui în noi știind că starea noastră de decădere ne ucide singuri dacă murim singuri și sperând ca îngroparea cu El să ne ucidă spre înviere. Mărturisim că cele mai bune și osebite lucruri ale noastre nu sunt decât, în cel mai bun caz, vrednice să-I atingă trupul, așa cum s-au atins de El inul giulgiurilor și mirul miresmelor. Spunem dreptățile noastre, dacă avem unele, dar știm că până și de Maica Preacurată și de cel mai iubit ucenic au trebuit să se atingă durere, vecinătatea deznădejdii și, cum remarca Nicolae Steinhardt, nu le-a făcut cu ochiul de pe cruce spunand ceva de felul ”stați liniștiți, ne vedem duminică”. În slujba miezonopticii psalmul 118 este rostit „în trei stări”. Și anume, el este fragmentat în două locuri de „slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh și acum și pururea și în vecii vecilor”, urmat de „aleluia, aleluia, aleluia, slavă Ție, Dumnezeule” și din nou „slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh…” Împărțirea „în trei stări” este o regulă prezentă în Psaltire, la rugăciunea Sf. Efrem Sirul și la Prohoade. Îi putem atribui numeroase înțelesuri. Un înțeles adânc este că lucrarea mântuitoare a Fiului a făcut ca slujba, care trebuia reactualizată permanent, a jertfelor Vechiului Testament, care, deși înnoite iar și iar, nu aduceau mântuirea prin ele însele ci doar rememorarea promisiunii ei, să poată grefa în sine atributele majestății divine a zilei a opta. Fiul și Duhul pătrund ca două brațe ale Tatălui în mijlocul creației. Un înțeles smerit este că, în timpul înfricoșătoarei nopți din Ghetsimani, rămas singur în fața uriașei suferințe care-L aștepta, Mântuitorul și-a trezit de două ori ucenicii adormiți, amintindu-le neputința lor omenească. Un înțeles care vestește veacul viitor este că prima venire a Mântuitorului este o primă trezire din patimi și o odihnă de neîncetata apăsare a trupului și morții, în timp ce a doua venire este chemarea la veșnicie, și împărțirea slujbelor marchează „ca în oglindă și ghicitură” acele lucrări ascunse prin care Fiul a chemat Duhul și cu binecuvântarea Tatălui au semănat și asemănat părțile înțelegătoare ale creației cu semințe ale Împărăției.

Deși nu este o idee bună să ne răspândim prea mult în simbolistică speculativă, este de remarcat că prima diviziune prin „slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh” a psalmului 118 este înainte de partea corespunzătoare literei Yod și a doua începe cu aceasta. Litera yod este prima din numele ebraic al Lui Dumnezeu-fiitorul („Eu sunt Cel ce sunt”) și fragmentarea psalmului aici semnifică trezirea din noaptea păcatului prin revelația adusă de prooroci și lege. Întrevedem o primă „stare”, reprezentând tânguirea și suferințele creației rămasă în afara Împărăției datorită căderii și starea a doua, urcușul de la primirea legii la Întrupare. A doua diviziune survine însă în interiorul fasciculului de versete reprezentând litera Phe (Fi al grecilor) ca și cum litera ar fi fragmentată ea însăși. Vom remarca faptul că despărțirile nu împart psalmul simetric, adică cele trei părți nu sunt egale (de altfel numărul 22 nu este divizibil la 3). Dacă am împărți psalmul în două jumătăți egale, singura cifră care poate divide pe 22 fiind 2, ajungem la versetul 87: „Puțin a fost de nu m-am sfârșit pe pământ dar eu n-am părăsit poruncile Tale”, iar jumătatea a doua începe cu versetul 88: „După mila Ta viază-mă și voi păzi mărturiile gurii mele”. Vedem aici esența celor două stări: legea și harul, dar și cele două naturi ale Mântuitorului reflectate generic în natura umană. Legea spune: sub amenințarea morții fiind, nu părăsiți poruncile, în timp ce harul adaugă: cunoscând mila dumnezeiască, omul poate păzi în sine mărturiile Cuvântului. Dar aceasta este o diviziune nemarcată formal. Cercetând ce ar putea însemna cea marcată formal, litera Phe corespunde suflării gurii, suflului vieții în sensul de întrupare ca ființă cu respirație. Vedem aici frângerea și jertfa până la moarte și golire de Sine a Cuvântului dar și arătarea în mijlocul acestei înfricoșătoare realități a slavei înnoite a Treimii. Cuvântul s-a frânt ca ființă trupească dar a lăsat cu aceasta Duhul să sufle în tărâmul morții, chemând pe toți la viață. Cu prețul jertfirii suflării (simbolic – litera Phe), litera următoare, Tzadeh, care înseamnă simbolic „seceră”, dar și „dreptate” face ca secera morții să ne secere spre dreptate și între drepți. Deslușim sensul a ceea ce urmează mai ales din versetul „râvna casei tale mă mistuie”, care e menționat de apostoli ca explicit legat de râvna Mântuitorului când Acesta a alungat din templu schimbătorii de bani și negustorii de animale. Starea a treia reprezintă deci eliberarea de orice posesie a materiei și posesivitate a pulsiunilor sufletești nestăpânite, până acolo unde trupul este absorbit în dumnezeire și asemănarea cu Hristos mistuit de dorința de a îndrepta lumea devine desăvârșită.

Alex Amarfei

Psalmul 118

Este cel mai lung psalm din psaltire. Se spune că proorocul David l-ar fi învățat pe fiul său, Solomon, literele alfabetului iudaic, în număr de 22, cu înțelesul lor simbolic, grupând câte 8 versete pentru fiecare literă. Psalmul conține 176 de versete, din care primele 3 sunt adresări indirecte (la persoana a 3-a), versetul 115 este singurul care numește pe Dumnezeu ca fiind <al meu> iar versetul 121 nu conține forme posesive ci cererea ca Dumnezeu să nu lase sufletul în mâna vrăjmașilor. Tot restul versetelor se adresează la persoana a 2-a către Dumnezeu și reprezintă cereri de luare în posesie și afirmări ale posesiunii, fie a Lui Dumnezeu în formă directă, fie a poruncilor, fie a omului ca întreg, fie a sufletului, inimii, ochilor, voinței, cugetului. Este cea mai lungă și completă solicitare ca Dumnezeu să fie stăpân asupra omului. Psalmul a fost socotit așa important încât este prezent în rugăciunile ceasurilor la miezonoptica de luni până vineri și la utrenia de sâmbată la citirea psaltirii. El reprezintă împlinirea și desăvârșirea poruncilor Legii în trupul Mântuitorului și amintește de momentul când, fiind pus acest trup desăvârșit în mormânt, moartea a încetat să stăpânească asupra oamenilor. Psalmul este însoțit de cântările prohodului la slujba Vinerii Mari și la slujba Adormirii Maicii Domnului și reprezintă pentru noi toți o parte importantă a slujbei îngropării. <Dreptatea Ta este dreptate în veac și cuvântul Tau adevărul> este mărturisire cântată la toate slujbele pomenirii morților. Nicolae Steinhardt numea miezonoptica drept una din cele mai importante slujbe pentru un monah, subliniind folosul ei pentru lepădarea de trup și de lume. Pentru mințile noastre, obișnuite cu multă varietate fără noimă, grupările de versete par sa aibă o oarecare monotonie, sau, în orice caz, puține diferențe ușor de ținut minte una față de alta. Pe măsură ce înaintăm însă în asocierea rugăciunii cantitative cu trăirea, vedem cum aceste înșiruiri de recunoaștere a nevoii de luare în posesie și cereri de luare în posesie de către Dumnezeu a făpturii umane au o sintaxă și o gramatică prin care sintaxa trupească, alcătuirea noastră carnală, supusă căderii, și anomiile sufletului, nesupuse unei sintaxe după chip și asemănare, sunt oferite spre reasamblare mai întâi legii și apoi harului. Un număr mare de grade și calități ale afinității încep prin a numi cuvântul Lui Dumnezeu drept scriitură și ridică mintea spre a-L numi întrupare și forța pe care altoim sufletul nostru în drum spre moarte. Este o sintaxă de puteri și afinități care duc de la literă la trup și de la gramatica vorbirii la gramatica altoirii pe Logos. Nu mă pot opri să remarc că lumea vie este asamblată ca identitate trupească din 22 de aminoacizi, cărămizile cu nesfârșite variații de compoziție ale corporalităților și individualităților. Știm azi că proteinele nu sunt produsul final rezultat din coborâșul cu un singur sens al scării adn-arn-proteine. Proteinele, în anumite situații, pot condiționa atât exprimarea cât și codificarea adn. Dacă ar fi să prelungim analogia, miezonoptica este parcurgerea cu sufletul a scării de la sintaxa trupească diversă și gramatica simplă a vieții sufletului în trup la reactualizarea identității pentru noua Geneză.

Alex Amarfei

Miturile și lozincile toxice prin care stânga îți remorchează viața

Hipsterul, reptilienii, masculul beta și bogățiile patriei

Există o funcție cerebrală la toate animalele care au creier, și ea reprezintă dezvoltarea unei funcții care există până și la animale rudimentare, pe care am putea-o numi „anticiparea și evitarea pericolelor”. Ea este conectată cu funcția apărării teritoriului la animale teritoriale sau cu cea a competiției pentru dobândirea resurselor. Discursul anti-virtute al stângii este construit de oameni deosebit de atenți să deturneze orice aptitudine umană în viciu, și nu orice fel de viciu, ci unul care face din victimă un sclav sigur al propagandei. Unul care, nu numai că ia de bună orice balivernă a „corifeilor”, ci mai produce și de la sine. Creierul uman are funcții de răsplată datorită cărora se simte bine, chimic vorbind, pentru că exercită aceste funcții. Așa este răsplătit chimic zelul paznicului și așa simte plăcerea datoriei îndeplinite gardianul care a prins hoțul. Dar tot de aceea counterstrike devine un viciu. Creierul se autopăcălește să primească răsplata chimică și sentimentele bunăstării și împlinirii pentru că un om conectat la o sârmăraie a ”ucis” un dinozaur sau un dușman fictiv, într-un joc virtual, care nu se va realiza niciodată. De aici își trage temelia de chimicale și atitudini toxice discursul stângii despre conspirația care amenință bogățiile patriei sau, mai rău, despre oamenii răi care doresc ruinarea minunatei noastre spiritualități.

Textul: țara este frumoasă, nemaipomenită, bogată. Conspirația puterilor rele vrea să ne jefuiască și să ne distrugă acest formidabil patrimoniu. Istoria țării e numai glorioasa. Toți ne tragem din Vlad Țepeș, nimeni nu se trage din (cu…) Radu cel Frumos. Gloria patriei este un fel de bancă fără dobândă, de la care orice ticălos își poate împrumuta pe cuvânt de… onoare istorie nobilă și strămoși respectabili. Chiar când suntem calici lipiți, mai rămâne în arsenalul stângii povestea leșinată cu „occidentul capitalist ne înjosește”. Occidentul capitalist, unde orice nene umbla dupa profit, își stoarce creierii să îl înjosească pe hipsterul Gicu, băiat de camionagiu și coafeză, ai cărui părinti suspinau la „Liceenii” și făceau sex în cort la Vama. Well, se pare ca a reușit. Gicule, știi ce e considerat josnic în Occident? Simplu. Să fii bozo și să crezi că ești Mihai Viteazu sau cel putin un super-erou din echipă. Economia României în 1992 avea cam aceeași distanță în sus față de Germania cât avea în jos față de Senegal. Dv. când v-ați gândit ultima oară să umiliți un senegalez pentru că, așa cum Germania producea 10x față de România, și noi produceam 10X față de Senegal? Dacă ați avea 200 de milioane de euro în cont, v-ați duce în Senegal ”chitiți” să le distrugeți… avuțiile patriei senegaleze…?

Realitatea: hipsterul trebuie momit să creadă că doamna stânga este scutul lui și sursa de inspirație în apărarea avuției, pe care nu o are și nu o va avea niciodată, de niște inși care, dacă și-ar aduce vreodată aminte că el există, oricum nu și-ar bate capul. Averea fictivă este pictată propagandistic atât de atrăgător, încât, de dragul ei, victima acceptă sărăcia, constrângerile, impozitele, șefi demenți și sefuleți sordizi. Acceptă și să participe la oprimarea altora în numele unor averi fictive! Discursul este: acceptăm acestea temporar, ca infamii să nu câștige definitiv războiul. Temporar… vreo 8 generații, dacă se poate, țineți-vă gura, în timp ce bieții eroi ai stângii combat din vilă sau din yacht conspirația. Și mizeria are efect până și când ticălosul e mort. Uitati-vă câti spălați pe creier povestesc istoria leșinată a datoriilor achitate de Ceaușescu (mai puțin datoria eternă a poporului de a fi automat sclavul oricarei fantezii bolnave a tovărășiei sale) și cum scuză orice crimă cu „da, dar occidentul amenința să ne înrobească, cel puțin ne-am păstrat demnitatea”. Nu numai în occident, nici macar în Burkina Fasso nu e demnitate să consimți la generații irosite la megaliți construiți cu muncă forțată că așa i s-a ridicat peste noapte faraonului ”demnitatea”, plus foame, persecuție, ateism persecutor și crimă, pentru teoria ca undeva, într-o mină, e un diamant, sau undeva, în subsol, e o baltă de petrol care trebuie, vezi-Doamne, apărate de cineva. Se cheama amanetarea conștiinței pe vise. Asta ca să nu spun istoria, păzită de stângiști cu 7 lacăte, că eroul Ceaușescu făcea cadouri de miliarde unor dictatori la fel de jalnici ca el din Africa și noi munceam să plătim angaralele… infamul FMI fiind, desigur, de vină că Bokassa și Mugabe nu puteau avea Bentley fără subvenții românești. Anticapitaliste!

Toxina mai perversă: RĂMÂI MASCUL BETA PE VIAȚĂ, FRAIERE. Ceea ce sistemul propagandistic mai ascunde cu grijă este un pact al înjosirii. Cetățeanul este pus permanent în defensivă, i se spune că e slab, că nu avem nicio apărare în fața conspirației dezlănțuite. Apărare permanentă și frică de dușmani întotdeauna descriși ca mai tari = statut de mascul beta. Dacă nu cumva zeta. E suficient să urmărim cu câtă grijă comunismul, deși oficial eram toți super-eroi, descuraja orice manifestare de demnitate personală, de curaj personal, nivela cu brutalitate orice ieșire în față. Ești erou doar sub șeful pus de partid. Ai voie să lupti doar dacă ai ordin. Și, dacă pui prea multe întrebări, o sa fii reprimat prompt. Capitalismul e prea puternic și viclean pentru tine ca să faci față. Ironic vorbind, ți se spune că ești mai slab ca un muncitor occidental – ăla putea face față la Volkswagen și concediu în Canare, tu nu ai să poți duce decât Dacie și concediu la Mamaia. Adică ești erou și liber cum și când îți spunem noi, mama ta de sclav.

Ce nu trebuie lăsați să facă și cum trebuie siliți să vorbească: simplu. Simplitatea și concretețea sunt dușmanii apărătorului închipuit de dușmani, care vrea și el o vilă la Butimanu și ”demnitatea” de a-l porcăi pe Coposu, care chiar a făcut pușcărie pentru România, în timp ce el, apărătorul de închipuiri, a fost pupător notoriu de funduri dictatoriale, adică singurul lucru care a făcut închisoare din viața lui sunt buzele, închise pe viață când apare un fund convenabil. Un fund care plătește scump și asigură existențe de lux apărătorilor scumpei țerrișoare. Și nu vorbesc aici de oameni care au o afacere concretă și, colateral afacerii, fac politică. Aceia, până la proba contrarie, sunt corect plasați. Vorbesc de calicul care nu știe să facă altceva decât să dea cu clanța, e obraznic, calomniază cum respiră, minte cum bea apă și pretinde să fie plătit pentru asta. Gras și ultra-gras.Tovarășe, dumneata pretinzi ca ești șeful luptei cu infama conspirație? Ia zi-ne, cine mama dumneavoastră te-a uns șef peste eroismul neamului? A, gura proprie și partidu’. Ok. Asta înseamnă să punem șef peste „avuția neamului” un gurist. Știi vreun general făcut general de Napoleon pentru că ar fi cântat mișto Marseilleza? Nu ești bun nici la asta, ai voce spartă. O preferăm pe Nana Mouskouri. Măcar cântă frumos. Și, by the way, tovarășe. Nu există avuția neamului. Există situația că un cocalar vrea sa fie ministrul minelor pentru că apără uraniul patriei de conspirații. Ok, ia apărați voi țara de roiul de ploșnițe care sunteți. Câți metri pătrați de Ardeal au fost luați de unguri de când ne apără eroicul Vadim? Și câți au fost restituiți prin nobila muncă a dânsului? Fiecare metru pătrat fictiv de Ardeal a produs metri pătrați concreți de moșie, vilă în loc de apartament la bloc, kilometri parcurși pe șosele cu Mertzanul, nu cu bicicleta, școli de lux pentru plozi în loc de școala de la colț. Atunci calculul e simplu. Frumosule apărător al țării, SERVICIILE TALE SUNT CAM SCUMPE. Noi am avut voievozi care și-au amanetat moșiile ca să apere țara. Dumneata, pentru câte ficțiuni aperi, ești cam scump, neicușorule. Prăpădești resurse mai ceva ca molima, stimabile. Ne usuci mai rău ca seceta, venerabile… Ia fă-ți un butic și apără țara din plusvaloarea lui, măi, voievodule. Și vezi că cimitirele sunt pline de apărători ai patriei care credeau că, fără ei, se oprește România. Măi, frumosule, binladenule, minunatule, fermecătorule…