degetul mare: cheie-nţelesului;
degetul arătător: stâlp uneori;
mijlociul: binecuvântarea
inelarul: împerechere,
cel mic: priveghere,
şi, nevăzute, înconjurând apucarea,
înalte, din repede, văzduh răsturnat, treptele
sfântă mână-n degete
sfântă cale-n pregete
silind cărămida spre rostiri minunate
eu, excelenţă, ales-am iubirea către lucruri mici
aici
nu atât coada sângerândă a inimii de câine
nevoind să fie pentru sfinte adieri
steag de mătase, cât, mai ales, pe ales
trecerea: rost înotând izvor de lemn
îndemn, aşteaptă un sărut
să-şi soarbă, la miez de nopţi
ciripitul.

Alexandru Amarfei

Dualitatea minte-corp poate fi:

• a) Refuzată. Această duce imediat la impas moral absolut.
• b) Interpretată fals. Interpretarea falsă de mare succes, recentă, care e revelatoare pentru ce-şi face omul singur cu mintea lui este materialism şi empiriocriticism a idiotului genial Lenin.

Rezultatul sofismelor prin care Lenin se proclamă acolo papă al cunoaşterii… se cunoaşte. Ce se cunoaşte mai puţin e ce influenţă cumplit de toxică au în ştiinţa contemporană. S-a ajuns că total oarba credinţă în paragrafele lucrării prin care Lenin speră să încununeze dogmatica (sic!) materialismului dialectic să producă savanţilor contemporani autocenzură la modul anxios-compulsiv când e vorba de zone ale cunoaşterii care ar putea contrazice drăcia.

• c) Poate fi acceptatată aşa cum este, nu aşa cum ne-o dorim, nu aşa cum am alterat-o prin surogate.

Această ultimă variantă duce la necesitatea cunoaşterii de sine prin rit. Discuţia cu adevărat dificilă este: cum identificăm ritul corect? Însă necesitatea exercitării lui e cu atât mai evidentă cu cât e evident şi că suntem fiinţele cele mai echipate pentru ritual, dar şi că ritualul există la orice animale care au sistem nervos dotat cu lateralitate, cu excepţii care confirmă regula. Pe scurt:

RĂSPUNSUL CORECT LA DUALITATEA MINTE-CORP ESTE DEMERSUL PENTRU A IDENTIFICA RITUALUL CARE O REZOLVA.

Aceasta este prima treaptă a conştiinţei de sine cu caracter uman. Restul sunt doar reflexii. Cei care cred că dialectica rezolvă ceva sunt osândiţi să îşi vadă adevărul cangrenat de trei pestilențe:

• ignoranţa,
• palimpsestul şi
• virusarea limbajului.

Și nu se poate scăpa nici măcar de efectele uneia singure, necum combinate.  În esenţă aceasta este, tradus în limbaj modern, punctul de plecare în filosofia indiană samkhya karika, unul din locurile care poate reconcilia filosofic hinduismul cu creştinismul, deşi am rezerve serioase la unele „tokens” ale principiilor samkhya în privinţa practicii, subliniez cuvântul „token”. Însă până la a formaliza cu entităţi cognitive derivate din tradiţii, aş spune: acesta e punctul de plecare al cunoaşterii naturale. În absenţa unei poziţii coerente la acest capitol, iluzia dominării naturii ca şi a identificării cu ea produc orice doriţi, dar nu dominare şi cu atât mai puţin identificare.

Dr. Alex Amarfei

şederi de scoici în calcar – vas de gândiri sedus
de picurarea umbrei; chiliile tăcerii
dospesc monahi răbdării, când se vor cerne, sus
seminţe noi de stele în vămile-nvierii…

7. ”A zis către ei: „Nu, fraţii mei, să nu faceţi nici un rău.

8. Am eu două fete, care n-au cunoscut încă bărbat; mai degrabă vi le scot pe acelea, să faceţi cu ele ce veţi vrea, numai Oamenilor acelora să nu le faceţi nimic, de vreme ce au intrat Ei sub acoperişul casei mele!””

Episodul în care un drept oferă pe cineva din casa sa spre necinste mai degrabă decât a necinsti tradiția ospitalității are recurențe în Biblie – incidentul cunoscut drept ”nelegiuirea din Ghibeea”, când evrei nelegiuiți din seminția lui Veniamin asediază un om în casa unde era adăpostit temporar, fiind în călătorie, gazda se oferă să își scoată fiica fecioară, mai degrabă ca ei să-și facă poftele cu ea decât să necinstească oaspeții, dar oaspetele le scoate pe propria concubină pe prag mai degrabă decât să sufere o fată fecioară. Acest incident, în care, ca să nu trădeze bunăvoința gazdei, un bărbat din Israel preferă să își vadă concubina violată până la moarte, un păcat groaznic, despre care bătrânii lui Israel, aflând, spun că nu s-a mai văzut o asemenea nelegiuire, prefigurează trădarea bisericii (siluirea ei…) de către arhiereii și bătrânii dintre farisei, saduchei și cărturarii templului. Mântuitorul, călător fără adăpost în lumea aceasta, este prins și dat celor fără de lege în vinerea mare. Conform descrierii, nelegiuirea din Ghibeea s-a produs într-o noapte de joi spre vineri. Seminția lui Veniamin este aproape stârpită în războiul care urmează, așa că bătrânii și căpeteniile îngăduie ca tinerii din trib să își ia femei dintre fecioarele unei ginte (Galaad) care nu răspunsese la apel când au fost făcute tragerile la sorți pentru recrutarea la război. Aceasta prefigurează intrarea în biserică a neamurilor prin propovăduirea Sfântului Apostol Pavel, israelit din seminția lui Veniamin. Aici (în cartea lui Lot) însă se pot vedea niște deosebiri care fac trimiteri la alt fel de simbolică. În episodul nelegiuirii ghibeoniților, aflăm de un om care locuia pe un deal înalt în Efraim, loc puțin cunoscut, a cărui concubină îl înșeală și, la început, el preferă ca ea să se întoarcă ”la tatăl său în Betleem”. Acesta este un antitip al Mântuitorului ascuns gândurilor oamenilor, chiar și între evrei. De aceea biserica veche nu-i este credincioasă, dar, după ceva timp în care o părăsise (robia Babilonului), el decide totuși să se împace cu ea. Pe drum, găzduiesc cinci zile la tatăl femeii, iar a șasea zi sunt surprinși de nelegiuiți în casa unui om cumsecade care-i adăpostise. La început, gazda se oferă să scoată pe fiica sa fecioară alături de concubina omului numai să nu pățească acesta o nelegiuire. Refuzând însă să expună pe cea neprihănită, călătorul scoate la cei nelegiuiți pe concubina lui, iar ei o violează până o rănesc de moarte. Simbolic vorbind, întrucât omul și femeia lui sunt ”un trup”, vedem aici pe farisei și mai marii templului trădând legea veche. Ei ucid trupul Mântuitorului, adăpostit vremelnic de legea veche, și prin aceasta golesc de taine, adică necinstesc ca printr-un viol, tot conținutul legii vechi. Parabola arată o dualitate a naturilor și voințelor în Iisus Hristos, prefigurând în forma unei pilde complicate taina teandriei. El abandonează răutății și morții corpul care nu putea menține legământul nestricat, întrucât avea sămânța morții, și prin aceasta legea veche, care e similară unei concubine (soție temporară, luată prin tocmeală) și lasă nestricată biserica nouă, născută din duhul ospeției, ca o fiică, deci rudă de sânge, nu prin învoială, cu oricine Îl primește. În episodul nelegiuirii asupra lui Lot și a îngerilor, avem două fete fecioare, fiicele lui Lot, iar siluirea nu se consumă. Înțelegem indirect că sodomitenii nu erau interesați de păcat după legile firii, adică, pe scurt, nu-i interesau femeile. Lot spune ceva important: ambele fete erau neprihănite, nu cunoscuseră bărbat. Chiar și cunoscând că pofta oamenilor Sodomei nu viza femei, să ne întrebăm cu teamă: câți din noi, ca să nu predea doi oaspeți unor tâlhari, și-ar oferi fetele fecioare acestora? Fiicele lui Lot semnifică din nou mai multe realități suprapuse. Mai întâi, ele reprezintă chinurile la care se supunea dreptul Lot pentru nelegiuirile cetății, preferând să poarte asupra lui o vină oribilă, aceea de a-și fi abandonat propriii copii întinării și morții, decât să consimtă să sufere alți nevinovați. Din punct de vedere interior, fiicele lui Lot sunt felul cum omul înaintat în viața după duh sacrifică fără cârtire atât cele de-a stânga cât și cele de-a dreapta. Trupește, aceasta ar reprezenta abandonarea emisferelor creierului, cea rațională și cea intuitivă, așa încât sufletul, chiar lucrând vreo dreptate după trup, să nu se miște spre trup. Pe plan sufletesc, ele sunt contemplarea și fapta animate de Duh (dreptul, chiar făptuind și contemplând cu neprihănire, nu se socoate superior altora prin nimic – rugămintea lui Lot este să nu se facă un rău, altfel el numește pe nelegiuiți ”frații mei”). În viața duhului însă, fiicele lui Lot sunt dobândirea preoției ascunse, sacrificiul celor feciorelnici cu duhul, și oferirea lor de către Lot prefigurează minunile (lucrările peste fire) și dezvăluirile aduse de Mântuitorul nelegiuiților din viața Sa istorică și nouă tuturor, în dorința fierbinte de a ne întoarce de la calea nelegiuită la cea dreaptă. Ele mai reprezintă și semnul că niciun om care încearcă să salveze pe cineva din nelegiuiri adânci nu poate cruța nimic și nu poate numi de la sine nimic al său drept sau bun. Nici nu poate cârti în fața întinării și nedreptății, pe scurt, singurul ajutor în asemenea împrejurări nu vine de la noi, nici de la oameni. În acest sens, Lot și cele două fiice oferite ca schimb pentru a nu fi întinați oaspeții sunt pe de o parte chip al coborârii la iad al Mântuitorului cu ambele naturi ale sale cu totul neprihănite, dar și o prefigurare a unei vindecări în cea mai mare parte dincolo de gândirea omenească: prin înomenirea Sa, și prin completa golire de Sine, Mântuitorul ia asupra Lui lipsurile și necazurile provocate lumii îngerilor buni de căderea celor răi. El împlinește în Sine și prin Sine (prin lucrările suprafirești ale Sale ca Dumnezeu și Fiu al omului) atât cele ale dregătoriei adamice primare rămasă în decădere după păcatul protopărinților, cât și bunele vestiri și lucrările netrupești ale lumii îngerilor. De aceea este numit ”înger de mare sfat, sfetnic luminat”. Aceasta este necuprinsa Lui bunătate și delicatețe: în miezul celor mai mari nelegiuiri, El deschide sufletul unui drept, ca ultim obstacol înaintea pierzaniei nedrepților, și pune acolo daruri care să producă o cât de mică oprire celor care se rostogolesc pe pantele răutății. Pe pământ se golește de Sine și de roadele Sale. În iad, propovăduiește ”duhurilor neascultătoare”. În cer, arată îngerilor cum suferă cele de nesuferit, ia asupra Sa cele de neluat, schimbă toate căile nedreptății în porți spre dreptate. Mai putem spune că fiicele lui Lot prefigurează propovăduirea de dinainte de eshaton prin neprihăniții Enoh și Ilie, două suflete atât de curate încât, așa cum o fecioară e neatinsă de mire, ei au rămas neatinși de moarte, căpetenii ale cetei neprihăniților cu duhul. Atunci când lumea în adâncul necurățeniei va suspina că și-a pierdut modelele, că mântuirea nu mai e cu putință, vor veni învățători ai pocăinței cei care au fost atât de desăvârșiți, în ciuda păcatului strămoșesc, că moartea nici nu îi poate atinge. Ei singuri se dau pe sine jertfă, urmând exemplului Mântuitorului. Deosebim aici și un răspuns indirect dat rugăciunii lui Avraam și nedumeririi multora: cum Dumnezeu, ființa iubirii fără margini, osândește la iad? Iata însă că cei care se osândesc pe sine la iad, deși un drept le spune ”mai degrabă făceți-vă poftele cu fiicele mele”, nu ezită și nu au îndoieli. Iadul este al celor care au plecat din lume într-o stare (într-un ipostas) prielnic iadului prin propria lor decizie. În acest sens părinții bisericii au spus că iadul este mai întâi o stare, nu un loc. Avem o paralelă între două rude: Avraam și Lot. Avraam roagă pe Dumnezeu să nu pedepsească pe cei drepți pentru păcatele celor nedrepți și merge până acolo încât se târguie cu Dumnezeu bucățică după bucățică încercând să facă mai ușoară judecata celor puși în pericol de propriile fapte. Lot adăpostește pe îngeri (lucrările și chipurile tainice ale Lui Dumnezeu) ca și Avraam și se roagă de nelegiuiți să se întoarcă de la hotărârile lor ticăloase. Avraam oferă ca jerfă pe fiul său Isaac, Lot – pe cele două fiice. Fiicele lui Lot sunt cele de sprijin, lucrările și suporturile din cele necunoscute rațiunii omenești înlăuntrul bisericii luptătoare, pentru judecățile tainice ale Lui Dumnezeu, lucrări și viziuni care se descoperă doar rațiunii luminată de biserica triumfătoare. Ele sunt semințe ascunse în firea umană decăzută, aparent nevrednică de har, pentru lucrări și descoperiri mântuitoare neînțelese omului. Ele sunt și dovada că, așa cum spune ortodoxia, binele este întrucâtva indelebil în persoana umană. Deși s-au umilit să privească nelegiuire după nelegiuire, deși au deznădăjduit și consimțit ele însele la răutăți după aceea, deși au zămislit aparent spițe de oameni nelegiuiți, în realitate ele sunt părți importante în iconomia mântuirii. Traseul lor ulterior simbolizează cele două naturi ale Lui Hristos lucrând în ascuns și pe termene foarte lungi, mult dincolo de capacitatea umană de a observa în istorie, iconomia mântuirii între neamuri.

9. ”Iar ei au zis către el: „Pleacă de aici! Eşti un venetic şi acum faci pe judecătorul? Mai rău decât Acelora iţi vom face!”” Şi repezindu-se spre Lot, se apropiară să spargă uşa. O nouă treaptă și din păcate ultima a decăderii sodomitenilor. Așa cum demonii strigau imprecații Mântuitorului, ca și cum L-ar fi certat că le invadează domeniul (lumea), sodomitenii pun în evidență ceva: deși nu-i judeca personal, ba chiar se umilea în fața lor și ar fi acceptat răul asupra casei sale mai degrabă decât să necinstească oaspeții și legea, Lot, tocmai prin aceea, era, într-un sens interior și major, judecătorul lor, le punea în evidență răutatea, neputințele, împietrirea. Acest ”pleacă de aici” îl spunem Lui Dumnezeu pe ultima treaptă a învoirii cu păcatul. ”Ești venetic” este starea care spune Mântuitorului că prințul lumii acesteia nu are nimic în El, și de asemenea nici El în acela. ”Mai rău decât acelora îți vom face” este anunțarea patimilor înfricoșătoare ale Mântuitorului, Care a înfruntat puterea duhurilor răutății de la scară de om, fără a-și aroga apanaje divine sau măcar îngerești.

10. ”Atunci Oamenii aceia, care găzduiau în casa lui Lot, întinzându-Şi mâinile, au tras pe Lot în casă la Ei şi au încuiat uşa” Este așa frumoasă această parabolă încât ne îndeamnă să spunem: Moartea Mântuitorului face iadul loc din care se iese, dar în care nu se mai intră. Lot împreună cu cele două fiice sunt neprihănirile celui feciorelnic cu trupul și cu sufletul care, murind, întră în mormântul de viață purtător și vede pe Mântuitorul ca înger de mare sfat, cu cele două naturi ale sale (închipuite de cei doi îngeri), păzindu-i neprihănirile cum au păzit îngerii pe fiicele lui Lot. Într-adevăr, nu a fost îngăduit niciunui om să vadă Învierea dinăuntrul mormântului de viață purtător, dar fiecare drept care se face fiu al împărăției va trăi aceasta la propria trecere din lume. Lot închipuie și preoția legii noi, aducând cele neprihănite trupești și sufletești ale lumii în altar ca în mormântul învierii, Lot preînchipuind cum preotul reprezintă pe Hristos iar îngerii – întâlnirea în preot a lui Hristos cu Tatăl și Duhul, în timp ce Hristos poartă cu Sine toate ale naturii umane îndumnezeite. Îngerii găzduind la Lot sunt cele două naturi ale Lui Iisus Hristos ascunse în inima unde petrece lăuntric dreptul și care, când se arată lucrătorii nedreptății, trag pe drept și cele neprihănite născute de el dinaintea acelora. Ei însă prefigurează și pe Nicodim și Iosif din Arimateea luând de la cei fără de lege trupul Mântuitorului și închizându-l în mormânt, în taina inaccesibilă celor din lume și acoperindu-L cu in (ascundere vederii) și miresme (ascundere înțelegerii). În fine, scena mai prefigurează pe Iisus Hristos coborând la iad și scoțând de acolo pe toți cei neprihăniți pe care îi dă în mâna îngerilor (”că nu vei da pe sfântul Tău să vadă stricăciune”), atât pe cei aparținând legii vechi care au așteptat acolo, cât și pe cei care se vor nevoi în legea nouă, suferind chinuri și la sfârșit însăși priveliștea cumplită a iadului ca să nu cadă asupra celor păcătoși mânia cea dreaptă după faptele lor.

11. ”Iar pe oamenii, care erau la uşa casei, i-au lovit cu orbire de la mic până la mare, încât în zadar se chinuiau să găsească uşa”. Omul nelegiuit nu poate intra în propria inimă, nici nu poate înțelege tainele dreptului. Omul nelegiuit care se da singur morții nu poate sfinți moartea lui cu Dumnezeu împreună. Iadul devine ușă deschisă pentru rai drepților iar diavolii se chinuie să oprească aceasta dar sunt loviți de orbire și apoi de focul gheenei. Dreptul pare din lume, dar nici el, nici judecățile lui, nici păzitorii lui din nevăzut nu sunt din lume. De aceea lumea este ca oarbă pentru el, iar cei care sunt după chipul lumii se dau aceleiași orbiri. Versetul proorociei lui David cu care satana a ispitit pe Mântuitorul (propunându-i o interpretare mincinoasă și ucigașă de suflet) ”pe mâini te vor ridica pentru ca nu cumva să lovești de piatră piciorul tău” devine aici: îngerii scot din ispită pe drept, pentru ca nu cumva diavolii, asediind cu judecăți mincinoase asemănările lui cu Hristos, să-i facă poticnire. Dar și: Fiul și Duhul, prin lucrarea îngerilor, păzesc ca dreptul să nu fie în mod fals antagonizat materiei, lumii nedesăvârșirii, să nu fie silit la pătimire peste măsură care să-i pună în pericol neprihănirile.

Dr. Alexandru Amarfei

berbecu-i bălan, berbecu-i bălan şi oaia-i verde;

se dau cap în val, se dau râu în ram

şi marea se pierde;

mozaic în furtuni şi aer în stânci, pământul se toarce;

lâna e-n fus, stelele-n brânci,

mor doamnele parce eu, ridichea, nu mă întorc, euridice;

aştept să ridici sudul în nord,

cu note critice

berbecul e verde, oaia e val şi marea e-n aer;

furtuni de sepale vor cerul bălan,

corolă şi caier

se ţes flori de creştete, stânci ard furtuni şi lâna e-n linişti;

la desveşmântare dăm ocna de-azur,

privește-te-n miriști

berbecul e val, oaia albește de neprihănire

în mare, mări, înoată din nou

cununi peste fire

îmi pun rădăcina chezaşă-n zenit, în centrul bătăii

orfeu se dizolvă şi-n burtă la chit

cresc mirii văpaii

Alexandru Amarfei

Obscurantism înseamnă Brâncoveanu, Miron Barnovschi, Antim Ivireanul, Pârvu Mutu, aşezămintele brâncoveneşti, Sf. Calinic de la Cernica, pustnicii de la Rarău, schitul Prodromu, Nicolae Steinhardt, Noica (senior şi junior), duhovnicii închisorilor, Piaţă Universităţii („există Dumnezeu” s-a scandat imediat lângă „vom muri şi vom fi liberi”), Palama, Biblia, Lindisfarne, Cartea din Kells, Sf Ioan Scărarul, Sf Ioan Damaschinul, Sf Maxim Mărturisitorul, Sf Dionsie Exiguul, sihăstriile din cretă din Dobrogea, diaconul Coresi, Psaltirea în versuri a lui Dosoftei, sau, last but not least, Nicola Tesla.

Lumina raţiunii înseamnă alina pippidi, remus cernea, madam lunacek, cetăţeni scandalizaţi de o icoană, majorete militând pentru avort, daniel dennett, marx, lenin, stalin, ceauşescu, pol pot, puşcării de reeducare, sex oricât de pervers, proclamat normal, infanticid şi pedofilie legalizată, trebuie să fii tot timpul atent ce spui, că se ofensează ba partidul comunist, ba un minoritar, ba amândouă; wc-uri la comun; proprietate de stat; ce-a-pe; ateism „ştiinţific”; robespierre, leana ceauşescu, emil bobu, andrei marga, barrack obama; cozi la brânză; trandafir cocârlă ministru de externe şi ion iliescu plantând liniştea în capul cetăţenilor.
Și apropos: NU există cale de mijloc.
Cică să mai alegi liber…
Religia e grea, nene. aproape că-mi vine să mă rog să apară câte un iresponsabil, măcar cumsecade. Că deştept pare cu neputinţă.
Dr. Alexandru Amarfei

Imagini:  Cartea din Kells  http://ro.wikipedia.org/wiki/Cartea_din_Kells

Aşa cum, în curgerea vremurilor până la Mântuitorul, s-au arătat şapte feluri de botez încununate de al optulea, cel al Său, avem şi în lucrarea de la prima venire la eshaton şapte feluri de botez încununate pentru cei vrednici de înscrierea în cartea vieţii şi cetăţenia Ierusalimului celui nou.

Botezul după ritul văzut şi nevăzut.

Botezul obişnuit (din apă şi duh) este cel pe care îl obţinem majoritatea creştinilor şi el este plăcut Lui Dumnezeu, mai ales în aceea că nu implică jertfe sângeroase, prigoană, suferinţe, dimpotrivă, el îndepărtează de la om necazurile produse de moartea dintâi (păcatul adamic) şi deschide calea scăpării din moartea a doua (judecata finală).

Botezul sângelui este al martirilor.

Mântuitorul spune: ”Pentru cel care Mă va mărturisi pe Mine înaintea oamenilor, voi mărturisi şi Eu înaintea Tatălui”, precum şi ”Nu este iubire mai mare decât să îşi pună cineva viaţa pentru aproapele”. Mărturisirea cu preţul vieţii sau punerea vieţii pentru aproapele sunt echivalentul botezului şi au fost situaţii când mucenici nebotezaţi au fost sfidaţi de prigonitori, crezând aceia că, dacă îi ucid fără să fi primit ritul creştin obişnuit (botezul cu apă), vor rămâne fără roadele muceniciei, însă Dumnezeu a făcut minuni văzute că să întărească pe toţi în credinţă că mucenicia este ea însăşi botez, făcând să plouă deasupra capului unui mucenic înainte de a primi martiriul şi arătând cu aceasta botezul.
Botezul mărturisirii.

Nu ştim ca Petru să fi fost botezat formal, însă Mântuitorul de fapt îl botează răspunzând mărturisirii sale – ”Tu eşti Petru” şi, când Petru face pocăinţă pentru lepădare prin întreita mărturisire a iubirii, îl restaurează în dregătorie (însă mai întâi numindu-l cu numele din legea veche şi după trup, ”Simone, fiul lui Iona”, ca să arate că fusese decăzut din botez prin propria lepădare). În acelaşi fel, Ioan Teologul, pentru patimile vedeniei Apocalipsei, Maica Domnului, pentru pătimirea vederii morţii Fiului său, şi alți drepți, mergând până la dreptul Lot (care ”chinuia sufletul sau cel drept, din pricina faptelor lor nelegiuite”, zice Apostolul Petru, vorbind de nelegiuirile Sodomei şi Gomorei), au dobândit prin aceasta botez din nevăzute. Acest botez, în locul unei cufundări exterioare în apă, cufundă cele lăuntrice în paharul amărăciunii băut de Însuşi Mântuitorul pentru neamul omenesc – pentru aceasta şi întreabă pe apostoli – ”paharul pe care îl beau Eu îl puteţi bea, şi cu botezul cu care Mă botez Eu va puteţi boteza?” El este o mucenicie repetată, pentru care Apostolul Pavel spune ”mor în fiecare zi”.
Botezul lepădării de sine.

Acesta ar putea fi numit şi botezul ascezei, dar nu orice asceză aduce botez, ci completa lepădare a tuturor semnificaţiilor veacului prezent şi asumarea interioară a chipului Lui Hristos. Un exemplu este Melchisedec, care a fost numit de Apostolul Pavel: ”rege al dreptăţii, apoi şi rege al Salemului, adică rege al păcii / Fără tată, fără mamă, fără spiţă de neam, neavând nici început al zilelor, nici sfârşit al vieţii, ci, asemănat fiind Fiului lui Dumnezeu, el rămâne preot pururea.”, Apostolul tâlcuind evreilor că atât de mare a fost jertfa lui lăuntrică, încât îl ridică peste cea a lui Avraam, adică peste făgăduinţa tăierii împrejur – „fără îndoială cel mai mic ia binecuvântare de la cel mai mare”. Melchisedec este chipul preoției ascunse a Lui Hristos, care a fost lăsată pentru ca în creștinism să nu triumfe ritualismul – adică cei care au primit de la Dumnezeu să se nască într-o familie creștină să se poată mântui prin botezul obișnuit, iar ceilalți – nu. Dimpotrivă, cei care au primit naștere între creștini, botez și propovăduire creștină sunt datori să se lepede de sine la măsuri mai mari decât cei care, neprimind acestea, au lepădat totuși ceea ce ținea de lumescul și aparența lor egoistă în lumesc. Melchisedec este naturalețea ortodoxiei lăuntrice, care este, cum s-a spus ”firea adevărată a omului” și îndeamnă pe cei care au apartenență văzută la biserică să ia seama că au de purtat un dialog permanent cu apartenența nevăzută. Pe de altă parte lepădarea de sine nu este cu putință la scară universală. Nu se pot lepăda de sine copiii mici, neputincioșii, cei împovărați peste măsură de greutatea unor încercări peste puterile lor – aceștia au drept chip pe Iov, cel care, drept fiind, dar încercat de necazuri, nu înțelegea lepădarea de sine până Dumnezeu Însuși nu i-a descoperit-o. De aceea preoția lui Melchisedec rămâne excepția pentru aleși și nu trebuie să devină pretext ca vreun fel de cugete rătăcite să îndemne la încălcarea deliberată a ritului pentru ca ne socotim aleși și liberi de orice constrângeri prin propria putere.
Botezul smereniei.

Acesta este diferit de lepădarea de sine în aceea că smerenia este încă mai mare decât orice jertfă. Putem spune aceasta despre fiinţe precum Maica Domnului, care nu s-a socotit pe sine vrednică în vreun fel nici cu un gând, deşi era mai presus de toţi îngerii, sau Ioan Botezătorul, care spunea că nu este vrednic să dezlege curelele de la sandalele Mântuitorului, deşi Mântuitorul îl numeşte ”cel mai mare dintre cei născuţi din femeie” şi ”prietenul Mirelui” iar evanghelia îi atribuie profeția de la Maleahi și Isaia care-l numește înger.
Botezul pocăinţei.

Acesta este arătat de numeroasele ocazii când Mântuitorul primeşte pocăinţa cuiva şi îi spune că ea însăşi i-a agonisit mântuirea – exemplul cel mai clar fiind Zaheu vameşul, pentru a cărui mărturisire nu numai că iartă păcatele lui, ci dăruieşte mântuire întregii familii – ”astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia” şi primeşte sufletul celui pocăit în rândurile drepţilor – ”căci şi acesta este fiu al lui Avraam”.
Botezul prin alegere.

Există suflete legate de Dumnezeu prin taine adânci şi aceşti aleşi, uneori cunoscut oamenilor, alteori necunoscut, primesc Duhul Sfânt în forme îndeobște inaccesibile oamenilor aflaţi sub păcat. În general, botezul acesta pare să se refere la cei feciorelnici cu duhul, la proorocii mari, la ”aleşii între aleşi”. Ioan Botezătorul, din pântecele dreptei Elisabeta, s-a umplut de Duh Sfânt şi a arătat că Îl recunoaşte pe Mesia Mântuitorul deşi El era încă în pântecele Fecioarei.
Putem vedea că unii sfinţi s-au învrednicit nu de una ci de numeroase forme de botez, acumulând har peste har – ”merge-vor din putere în putere”. Înţelegem şi din aceasta şi din tradiţie că botezul nu este un simplu ritual care funcţionează automat, ci o stare care se actualizează şi se îmbunătăţeşte permanent în cei vrednici.
Însă aceste forme de botez sunt, toate, deschideri de drum pentru botezul final, despre care spune Ioan Botezătorul, vorbind de Iisus Hristos: Acesta vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc. Iar Mântuitorul spune apostolilor: ”Căci fiecare (om) va fi sărat cu foc, după cum orice jertfă va fi sărată cu sare”. Iar în Apocalipsa sunt descrise cele şapte daruri care vor fi date celor care se învrednicesc de naşterea din nou înaintea Judecăţii:

”Celui care va birui îi voi da să mănânce din pomul vieţii” (către îngerul bisericii din Efes);

”Cel ce biruiește nu va fi vătămat de moartea cea de-a doua” (către îngerul bisericii din Smirna);

”Biruitorului îi voi da din mana cea ascunsă şi-i voi da lui o pietricica albă şi pe pietricica scris un nume nou, pe care nimeni nu-l ştie, decât primitorul” (către îngerul bisericii din Pergam);

”Celui ce biruiește şi celui ce păzeşte până la capăt faptele Mele îi voi da lui stăpânire peste neamuri / şi le va păstori pe ele cu toiag de fier şi ca pe vasele olarului le va sfărâma, precum şi eu am luat putere de la Tatăl Meu. / Şi-i voi da lui steaua cea de dimineaţă. (către îngerul bisericii din Tiatira)”;

”Cel ce biruiește va fi astfel îmbrăcat în veşminte albe şi nu voi şterge deloc numele lui din Cartea Vieţii şi voi mărturisi numele lui înaintea părintelui Meu şi înaintea îngerilor Lui (către îngerul bisericii din Sardes)”;

”Pe cel ce biruiește îl voi face stâlp în templul Dumnezeului Meu şi afară nu va mai ieşi şi voi scrie pe el numele Dumnezeului Meu şi numele cetăţii Dumnezeului Meu, – al noului Ierusalim, care se pogoară din cer, de la Dumnezeul Meu – şi numele Meu cel nou” (către îngerul bisericii din Filadelfia);

”Celui ce biruiește îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu, precum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui” (către îngerul bisericii din Laodiceea).

Aceste fructe ale zilei a opta dăruite biruitorilor sunt într-adevăr botezul desăvârşit, al celor vrednici de Ierusalimul ceresc.

Dr. Alexandru Amarfei

Întrucât ne-am plimbat puţin prin ogradă cu Ion Barbu…

Timbru – Ion Barbu

Cimpoiul veşted luncii sau fluierul în drum
Durerea divizată o sună-ncet, mai tare
Dar piatră-n rugăciune şi-a humei despuiare
Şi undă logodită sub cer vor spune, cum?
Ar trebui un cântec încăpător precum
Foşnirea mătăsoasă a marilor, cu sare
Sau laudă grădinii de îngeri, când răsare
Din coasta bărbătească al Evei trunchi de fum

 
S-a spus despre aceste versuri că ar reprezenta panteism. Acest lucru, dificil de exclus în aparenţă, devine greu de conceput ţinând cont că poezii din acelaşi ciclu exprimă clar apartenenţa lui Ion Barbu la credinţă în sacramentele creştine – a se vedea versul „pe slujite vinuri firimitură-i astru” (în poezia „Poartă”), trimitere clară la liturghia creştină. Dar mai putem adaugă ceva. În multe locuri dificile din punct de vedere hermeneutic, este un ajutor să concepem, dacă poezia are vocaţie mistică, un fapt simplu: părţile din poem care se referă la instrumente, instrumentar sau personaje antagonice sunt fie părţi din trupul uman privite din perspectiva sufletească, fie virtuţi sau chiar familii de virtuţi, aşa cum am văzut, într-un comentariu anterior, că trei ciobani din Mioriţa nu înseamnă niciodată trei fiinţe umane separate, ci omul cărnii, omul pornirilor sufleteşti şi omul spiritual.
În acest sens, al explicaţiei simple dar întregitoare, de vreme ce cântecul propus de poet trebuie să fie încăpător, şi nu oricum, ci acoperind un spectru lichid comparabil cu oceanul, sau vastitatea imnurilor îngereşti care proslăvesc omul în plenitudinea sensurilor lui (un înger poate anticipa despre un om totalitatea tendinţelor lui), putem riscă să susţinem că atât „cimpoiul veşted luncii” cât şi „fluierul în drum” sunt metafore pentru instrumente ale conştiinţei, şi nu orice fel de instrumente, ci cele care ritmează conştiinţa.
Este ridicul să apelăm la explicaţii ţinând de lumea sensibilă pentru expresii evident metaforice. Nu poate fi vorba deci de un cimpoi în sensul literal, ci de un instrument cu atributele cimpoiului faţă de o lunca. Lunca este locul unde apele răului devin molcome, fără agitaţii, fără valuri. Cimpoiul, prin contrast cu fluierul, este un rezervor de aer care întâi este acumulat, apoi presat, şi abia apoi generează ritmuri. Veşted luncii înseamnă extras, îndepărtat, sintetizat (prin oarecare opoziţie) din zona apelor molcome. Fluierul în schimb este un instrument care trebuie ritmat direct cu răsuflarea, fără un rezervor-tampon. Referirea este la fluierul în drum, adică loc uscat, pe unde se merge cu piciorul.
Dar aceste instrumente au un rol minor, ele sună durerea divizată. Putem aici duce deja interpretarea la esenţă: produsul apelor liniştite (creierul, locul înecat în apă al gândirii molcome, generează conştiinţa ritmurilor proprii şi, cu această, gândirea şi fragmentarea lumii că univers al inteligibilelor), precum şi produsul răsuflării sincopate (vorbirea, gândirea care poate fi expusă în cuvinte şi transmisă) sunt atributele prin care omul, singură fiinţă care poate suferi cu sens, modulează universul suferinţei divizate (în cuvinte) – acea suferinţă la care conştiinţele individuale au acces, fie din curgerea vieţii interioare, fie din drumul agitat al faptelor. Cimpoiul, gândirea sintetică, în veştejirea (uscarea de sensuri caduce) a luncii (viaţă meditativă), face o comprimare întru ritmare a apelor vieţii, aşa cum cimpoiul-instrument comprimă aerul, iar acest loc-tampon, acest rezervor în care intră viaţă şi din care ies sensuri, este modulat de gândirea personală. Vorbirea discursivă, fluierul, în schimb, operează pe drum, la vedere, oarecum exoteric, comunicând semenilor deschis sensurile atribuite de noi lumii.
Şi, cu toate acestea, spune poetul, este cu neputinţă că aceste instrumente, deşi operează înţelept, să producă adevărul despre fiinţă în întregime. Piatră-n rugăciune înseamnă conştiinţa care a operat schimbări atât de puternice încât, deşi limitat de materie, sufletul transformă această limitare însăşi în suport al solidităţii rugăciunii, că şi cum sufletul e amplificat de trăirea în trup, că şi cum trupul este un cimpoi din care, departe de a fi sechestrat, sufletul dobândeşte un rezervor de trăiri, realimentabil, care fac ruga să pară tangibilă şi chiar dura, cu sensuri de neclintit, aşa cum chimia pietrei este imuabilă şi, întrucâtva tainică (de ce are atomul de siliciu 4 valenţe şi de ce materia, în general, se organizează aşa cum este organizată, sunt întrebări afundate în mister…)
A humei despuiare: cuvântul, deşi se atinge de materie, aşa cum şi răsuflarea se atinge de fluier, are aptitudinea de a modifică absolut orice, virtual vorbind, în conştiinţele celor care îl ascultă. Deşi sprijinit de material, el pătrunde la încheieturile sufletului, că şi cum s-ar debarasa de materia de care, paradoxal, se serveşte că suport.
Aceste realităţi, pe care poetul doreşte să le indice drept tangibile, deşi subtile, ţinând de obiect (real, de la res, obiect), nu de subiectivitate dezlânată, duc la percepţia ritmurilor celeste oglindite în creatură umană şi, prin această, în tot cosmosul. Este o promisiune (logodnă), umbrită de şederea în trupul trecător. Dar cum să conţină instrumentele superioare (sufletul solidificat în ruga şi cuvântul penetrant până în adâncimile sufletului) anvergură necesară cerului?
Cântecul, spune un ierarh ortodox1, este prima activitate umană care a început să reunească omul cu raiul după cădere. Foşnirea mătăsoasă a marilor cu sare este amplitudinea uriaşă a pocăinţei, apă sărată care udă ochii, răspunzând apei sărate care scaldă creierul, asigurând gândirii mediul ideal de propagare şi sufletului locul de ieşire din coexistenţa cu păcatul, chiar dacă într-o formă care nu desprinde de trup. Lacrimă, deşi finită, conţine un infinit de promisiuni foşnite cerului. Dar nu vorbim de un plâns al depresiei, al frustrării, al ricoşeului prin dezamăgire faţă de lume, ci de lacrimă cântată, foşnetul schimbării minţii, care devine, din loc al tristeţii şi secluziunii, loc al cântecului sărat de lacrimi dar şi sărat de cunoştinţă unde cerul dobândeşte ecou, întristat pentru cădere dar şi cântând comuniunea cu cerul prin apă cunoaşterii în curăţie.
La celălalt capăt, cuvântul care seamănă virtuţi produce în conştiinţa miracolul jertfei. Trunchiul de fum al Evei este mărturisirea (fumul se înalta la cer, adică jertfă se înalta la cele divine) că dumnezeirea încape în făptură umană prin întrupare. Acest proiect, pe care ortodoxia îl mărturiseşte că fiind, de la origine, independent de cădere (Dumnezeu urmă să se întrupeze şi dacă Adam nu ar fi căzut, pentru a odihni îngerii de un etern urcuş) este contrapunctul la pocăinţă, virtutea cunoscătoare a firii umane care a fost desemnată că alternativă odihnitoare pentru arderea veşnică a conştiinţelor îngerilor. Priveliştea că Dumnezeu infinit binevoieşte să încapă în Adam şi Eva, finiţi, este atât prilej de extaz angelic cât şi modalitate de a cunoaşte în întregime cosmosul, fără durerea păcatului şi fără agonia pedepsei. Răul poate fi vindecat, dar nici nu este necesar. Cunoaşterea (gnosis) se identifica, atunci când omul asimilează revelaţia întrupării, cu firea adevărată, desăvârşită, firea natural-divină a omului. Înţelegem că titlul (timbru) este o chemare la identificare prin ritm şi hiatus (ritmul rostirii, ritmul ascultării) la a deveni, prin rezonanţă, solidari cu dumnezeirea, personali în instrumentarea relaţiilor noastre cu lumea, recognoscibili aşa cum o voce este identificată după timbru. Departe de a fi o mărturisire panteistă, poezia trimite mai degrabă la armonia heruvimilor, fiinţe „pline de ochi” (care identifica peste tot armonia, sinergia cu divinul, şi o fac cu maximă exactitate, dar şi dorinţa naturală a fiinţei spre îmbunătăţirea după Dumnezeu, în hiaturile armoniei), arată „ecoul” care ne extrage conştiinţa din lume, atunci când este ecoul Cuvântului din care primim întruparea dumnezeiască.

Dr. Alexandru Amarfei

”De la toată calea cea rea mi-am oprit picioarele mele ca să păzesc cuvintele Tale”: înțelegem aici expresia lucrătoare a veșniciei pe care omul și-o poate asuma prin Fiul fără să și-o mai facă osândă, care apare și în versete precedente dar în forme mai atenuate. De exemplu, la ”În veac nu voi uita îndreptările, Tale, că într-însele m-ai viat, Doamne”, această asumare a veșniciei e încă anamnestică, așa cum am consemnat, dar aici vorbim de restaurarea dregătoriilor adamice originare în formă mai bună: i-a dat Dumnezeu grădina raiului lui Adam ca s-o lucreze și s-o păzească, pe când aici îi dă poruncile care prefigurează pe Fiul în legea veche și actualizează harul în legea nouă. Abia aici inocența (nu mai umblăm în căile răului) este posibilă în formă pozitivă, completă, lucrătoare, nu negativă, așa cum, atunci când strălucește soarele, nimeni nu mai are nevoie de lămpi.

Versetele care urmează întăresc contrastul și subliniază îndulcirea sufletului de cele dumnezeiești: ”Cât sunt de dulci limbii mele cuvintele Tale, mai mult decât mierea în gura mea!”. Calea nedreptății este expusă sufletului în întregul ei – ”Din poruncile Tale m-am făcut priceput, pentru aceasta toată calea nedreaptă am urât”. De marcat că după acest fascicul de versete începe cel care corespunde literei N, nun, figurată la semiți ca un șarpe. Iluminarea strivește șarpele, distruge căile lui și îndulcește sufletul de tainele veșnice scoțându-l pentru veșnicie din influența otrăvii răului. Aici parcurgem a doua etapă după luminarea voinței și restaurarea pazei grădinii veșnice, pregustarea raiului, scăparea de sub consecințele împărtășirii nelegiuite a protopărinților. Psalmul dobândește o mișcare accelerată. Dacă până aici mișcările erau ample ca parcurs al sufletului și totuși smerite ca dimensiune, de aici percepem sufletul într-o alergare spre cele dumnezeiești pe măsură ce devine din ce în ce mai imobil față de cele trecătoare, și nu numai aici ci în toate, de la cele cerești mergând la cele pământești și cele dedesubt. Toiagul lui Aaron făcut șarpe înghite toiegele preoților Egiptului făcute șerpi, Fiul a coboară în mormânt cu trupul transformat în lege și cu legea îmbunătățită cu cele veșnice din suflet până în iad. Șerpuirea apelor îneacă șarpele ca un al doilea potop.

”Făclie picioarelor mele este legea Ta și lumină cărărilor mele”. Înțelegem iluminarea ca pe o alergare în calea Domnului și ca pe o însușire în sens trupesc a harului – de aici este în mod tainic dezvoltată fraza cutremurătoarei spălări a picioarelor unde Domnul, invitat de Petru să-i spele și mâinile și capul, spune că cel căruia i-au fost spălate picioarele este curat, simbol pentru aceea că pogorământul dumnezeiesc nu pune ca vină asupra omului decăt încălcarea cu voie a căii Sale, nu păcatele lucrate din slăbiciune (lucrul mâinilor) sau ignoranță (capul). De aici înainte lumina este îndoit percepută de suflet, care devine capabil de discriminări fine și în anticipare, nu numai ca și cum în conlocuirea cu trupul sufletul nu mai simte povara păcatului, ci și pentru căile pe care urmează să fie îndrumat de Domnul. Nu numai simțirea ci și voința întreagă se află sub stăpânire dumnezeiască, încât sufletul știe că nu va mai fi călcător de lege, nu în aceea că împlinește legea ca o faptă de îndreptățire, ci pentru că însușirea jertfei Fiului lucrează toate îndreptățirile și oferă și energia corespunzătoare, ba chiar în prisos ”Juratu-m-am si m-am hotarat sa pazesc judecatile dreptatii Tale”.

Sufletul dobândește asemănarea cu Logosul după har dar și prin experiența umilinței până dincolo de marginile înțelesului lumesc și până la moarte – ”Umilit am fost până în sfârșit : Doamne, viază-mă, după cuvântul Tău”. E prima dată că sufletul cere îndreptățit de Dumnezeu însăși învierea prin asemănarea cu Logosul, de unde într-un fascicul precedent învierea era un act al milei iar în altele – o lucrare de rob pentru asemănarea prin antitipurile legii. De aceea sufletul poate spune acum Lui Dumnezeu cele mai intime înțelesuri ale sale. Așa cum la prima treaptă sufletul în necunoștință spunea legea doar cu buzele, aici sufletul în accelerată cunoaștere de sine spune ”întru oameni bunăvoire” și prin bună voia de a se asemăna Logosului învață nu doar cele generice ale legii, ci primește învățămintele despre judecată. Învierea vestește sfârșitul lumii în prefigurarea eshatonului. ”Cele de bunăvoie ale gurii mele binevoiește-le, Doamne, și judecățile Tale mă învață”. Percepem aici alergarea duhovnicească a celor iluminați prin cele dumnezeiești – epocile trec precum clipele, sufletul parcurge tot eonul până la final. Fiind în învățarea personală a judecății, el este în sânul lui Avraam, în anamneza permanenta a legii și în bucuria eternității cu Domnul: „Sufletul meu în mâinile Tale este pururea și legea Ta n-am uitat”.

Despre această fericită stare și însetat să ne-o ofere spune Domnul: Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce ascultă cuvântul Meu și crede în Cel ce M-a trimis are viață veșnică și la judecată nu va veni, ci s-a mutat de la moarte la viață. Adevărat, adevărat zic vouă, că vine ceasul și acum este, când morții vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu, și cei ce vor auzi vor învia. Acest ”Amin, amin”, dubla asumare a legii și harului, ascultarea și bunăvoirea, natura divină și umană transmise făpturii, fac sufletul imun nu numai la rătăcirile trecutului ci și la orice ispită: ”Pusu-mi-au păcătoșii cursă mie, dar de la poruncile Tale n-am rătăcit”.

Dr. Alexandru Amarfei

Este ușor, subliniez acest lucru cu oarecare îndrăzneală, să constrângem la tăcere pe adversarii credinței atunci când folosim cunoașterea naturală însuflețită de experiența personală a dogmaticii ortodoxe (cazul celor cu stare îmbunătățită) sau cel puțin reflexia ei intelectuală (cazul majorității).
Despre asemenea întâlniri, în care gândurile smintitoare și fructele lor mai complexe – ideologiile rele –  sunt învinse, scrie în abundență Vechiul Testament, întrucât este rar ca vreo bătălie descrisă acolo să nu reprezinte de fapt, simbolic, o luptă lăuntrică, adică un război cu patimile și cu agenții lor, gândurile.
Adăugând o îndrăzneală, aș spune că, față de cea mai subtilă dialectică, dogmatica ortodoxă incită la trăirea Logos-lexis. Ce altceva înseamnă, de exemplu, ”cuvânt bun a răspuns inima mea” (Ps. 44)?
Mai mult, întrucât Vechiul Testament descrie evlavia prin care firea umană face loc întrupării Cuvântului, nu există, adaug a treia îndrăzneală, și, să mă ierte cei care citesc, ultima, vreo filosofie sau formă de gândire care să reziste la această experiență. Nașterea fără sămânță bărbătească e prefigurată în căderea zidurilor Ierihonului. Distrugerea împărățiilor Canaanului prefigurează desfacerea de pe firea umană a oricăror ”logici” sau ”lexicuri” care pot împinge sufletul spre ”lecturi” pătimașe. Așa stând lucrurile, filosofiile lumești triumfă numai contra dreptei credințe știrbite sau întinate, niciodată până la capăt în fața celei autentice.
Dar, cu tot atâta ușurință, emisarii noștri buni, variile arme care dau actualitate acestor arme spirituale, lasă loc celor răi. Învins pe față de armele dreptății, răul încearcă să altereze, dacă nu poate altceva, brațul, inima sau planurile războinicului.
Învingem cu retorica pe un necredincios, pe un blasfemator, pe un răzvrătit. Argumentele înalță forțat rațiunile omului la rațiunile firii și de acolo la ușa unde se întrevăd rațiunile divine. Mare scofală… Ce buni am devenit, ce împreună-lucrători, poate, suntem… Sau nu.
Și romanii, neștiind ce fac, dar posedând rațiuni suficient de puternice de a subjuga lumea, au înălțat doi tâlhari aproape de locul unde Cuvântul suferind putea să mai vorbească. Starea suferindă în care se aflau, însă, nu produce aceleași efecte și cugetul lor nu urmează aceleași căi.
În orice om răzvrătit, Cuvântul se află în forme dintre cele mai suferinde. Chiar constrângând cu argumente de necombătut rătăcirea, nu facem decât să legăm mintea omului de crucea noastră. Cu gânduri, nu cu funii. Cu logici puternice, nu cu piroane. Dar tot se cheamă că legăm și străpungem. Nu va supraviețui cel constrâns la acestea multă vreme la înălțimile Logosului suferind de alături de el. Va spune mărturisirea bună sau, de fapt, ridicându-l acolo, i-am ucis și sufletul?

Dr. Alexandru Amarfei

”De n-ar fi fost legea Ta gândirea mea, atunci aș fi pierit întru necazul meu. În veac nu voi uita îndreptările Tale, că într-însele m-ai viat, Doamne. Al Tău sunt eu, mântuiește-mă, că îndreptările Tale am căutat.”
Conștiința, spune un sfânt părinte, vede că a conlocui omul cu sufletul aflat încă sub sechelele căderii adamice este ceva similar cu a locui cu un șarpe veninos. Numai obișnuința de a trăi zi de zi sub imperiul legii este ca funia care salvează naufragiatul de înec. Pentru prima dată apare o schiță a trăirii că numai Dumnezeu face veșnicia suportabilă omului, ceea ce duce la o ”anamneză întru veșnice”, deșteptarea în trăitor a forței părții eterne a legii și anume conlocuirea trupească și sufletească permanentă cu Hristos Cel jertfit nouă. Căutarea îndreptărilor relevă faptul că omul este incomplet, este ca un altoi despărțit de trunchi, nimic din noi, nici chiar împlinirea cu acribie a legii, nu este mântuitor, ci doar ca un pansament pe un membru amputat în așteptarea regenerării. În această stare sufletul începe să poată distinge lumina proprie conștiinței de lumina veșnică dumnezeiască necreată. Dacă la început avem ”mâinile Tale m-au făcut și m-au zidit”, adică sufletul se recunoaște ca lucrare a creatorului dar știe că este în stare căzută, drept care cere să fie înțelepțit, către jumătatea stării a doua mărturisirile încep să se refere din ce în ce mai strâns la a redobândi continuitate cu lucrarea mântuirii, a depăși condiția de simplă luptă cu patimile. Fasciculul reprezentând litera lamed (lambda) (de la ”în veac, Doamne, cuvântul Tău rămâne în cer” la opoziția ”pe mine m-au așteptat păcătoșii ca să mă piardă; mărturiile Tale am priceput/la tot lucrul desăvârșit am văzut sfârșit, dar porunca Ta este fără de sfârșit”) reprezintă în tradiția iudaică simbolic dorința de a urma chemarea păstorului de către turmă dar și dorința elevului de a învăța direct din gura și povețele învățătorului. Aceasta este demarcarea de la literă la duh – legea nu mai este doar cea scrisă și sufletul conștientizează că acea lege scrisă care aduce expunerea păcatului (”pe mine m-au așteptat păcătoșii ca să mă piardă”, adică duhurile răutății încearcă să-și imprime mișcările în suflet și să obțină consimțământ de la conștiință) și priceperea că în Lege Dumnezeu Se spune pe Sine omului (”mărturiile Tale am priceput”) reprezintă doar o primă etapă a îmbunătățirii. Abia lumina zilei a opta strălucind sufletului prin darul dumnezeiesc aduce conștiința rădăcinii de veșnicie în care sufletul poate primi veșnicia înnoită de jertfa Lui Hristos.
Interesant că litera care urmează, mem (m), este deopotrivă simbol al apei la iudei dar și al lui Mesia, Cel uns, cel Care mântuie. ”Că am iubit legea Ta, Doamne, ea toată ziua cugetarea mea este”. Sufletul nu poate rămâne legat tot timpul de Dumnezeu decât prin iubire, orice altă virtute, oricât de înaltă, este o osteneală de nesuportat fără minunea iubirii. Dar putem citi ”toată ziua” și drept ”cugetul meu este în întregimea zilei Domnului”, adică sufletul primește luminarea cugetătoare că lumina nezidită lucrează în el moștenirea împărăției. Urmează o triplă mărturisire care ne face să putem înțelege de ce starea a doua a psalmului reprezintă iluminarea, treapta a doua spre desăvârșire: ”Mai mult decât pe vrăjmașii mei m-ai înțelepțit cu porunca Ta, că în veac a mea este. Mai mult decât învățătorii mei am priceput, că la mărturiile Tale gândirea mea este. Mai mult decât bătrânii am înțeles, că poruncile Tale am căutat.” Sufletul poate distinge clar lumina demonică de lumina propriei conștiințe și de lumina dumnezeiască necreată. Despre această stare, în care Hristos Însuși devine învățător, vorbește toată predania bisericii începând cu Hristos Însuși (”Voi însă să nu vă numiţi rabi, că unul este Învățătorul vostru: Hristos”) (Sf. Ev. după Matei, cap. 23) și mergând la ultimul mare ascet și teolog, părintele Sofronie Saharov, care descrie cum experiențele sale vizionare au făcut ca sufletul său să primească de la Dumnezeu capacitatea de a distinge între lumina mincinoasă a duhurilor decăzute, lumina proprie omului, rămășiță a conștiinței adamice, și lumina dumnezeiască a harului, cea necreată. Sufletul luminat de această înțelegere primește porunca nu ca pe o lege ci ca pe o sursă de înțelepciune, trece de la iudeul după lege la ”iudeul întru ascuns” și ca urmare dobândește putere de a discerne intrigile și capcanele duhurilor necurate peste puterea acestora de a elabora curse și seducții. Mai mult, sufletul depășește nevoia de a avea învățător pământesc, pe de o parte pentru că primește lumină de la Duhul Sfânt, pe de alta – pentru că, deși un ascet este un ascultător desăvârșit al superiorilor lui în ierarhia bisericească și al duhovnicului și îndrumătorilor lui, și merge până la a face ascultare (lăuntric și după har) și de dușmani, nedorind nici cu gândul acestora niciun rău, el vede în toți aceștia nu oameni ci tot pe Hristos și, cu adevărat cunoscător al harului, se supune Lui în orice formă de a conlocui cu ei. (”Mai mult decât învățătorii mei am priceput, că la mărturiile Tale gândirea mea este”). Aici sufletul dobândește prima formă aptă pentru veșnicie a răspunsului la întrebarea care frământă fiecare om: cine sunt eu, cu adevărat? Această cunoaștere personală a Lui Hristos Învățătorul este adevărata împlinire a legii. ”Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos, pe care L-ai trimis”. Înțelegem ceva cu delicatețe și indirect. Întrucât Hristos vorbește de Sine ca despre un altul, El, pe de o parte, anunță apostolilor desăvârșita Sa smerenie (nu amestecă pe omul Iisus cu Dumnezeul Hristos), și prin aceasta se golește de dumnezeirea Sa în folosul oamenilor, însă, mai direct, întrucât Hristos, veșnicie dinainte de veșnicii și singurul adevăr veșnic vorbește de Sine ca de altul El de fapt lasă Duhul Sfânt să vorbească, printre cele două naturi ale sale, divină și umană, direct ucenicilor. Acest dar al Duhului primit în formă sensibilă, este atingerea iluminării.
Această treaptă a iluminării dumnezeiești, atinsă în formă sensibilă și explicită, duce la depășirea nu numai a condiției pătimașe, ci și a înțelesurilor zilei a șaptea în totalitatea lor: ”Mai mult decât bătrânii am înțeles, că poruncile Tale am căutat” este mărturisirea care spune, prin Iisus Hristos, ”nu am venit să stric legea, ci s-o împlinesc”. Sufletul pătruns de puterea energiilor dumnezeiești dobândește nu numai personalitate spirituala ci și lucrări potrivite ei, nu mai primește pasiv legea ci merge în întâmpinarea nevoii ca legea Lui Hristos să stăpânească omul și lumea. Arhetipurile, principiile, ceea ce numim (ca reflexie din lumea angelică) începătoriile zilei a șaptea încep să fie caduce pentru om, care deja este un prunc al zilei a opta, renăscut încă de pe pământ pentru rai.

Alexandru Amarfei

Acest text este o teologumenă, cu alte cuvinte autorul îl consideră o părere proprie şi nu-i atribuie nici o autoritate teologală absolută. Consider însă că argumentele ştiinţifice că Facerea reprezintă un monument de cunoaştere umană reflectând în adânc detalii ale embriologiei care au devenit cunoscute abia după cam 3500 de ani sunt peremptorii aşa cum rezultă la o minimă exegeza a textului. Desfid pe această cale pe orice materialist vulgar să producă argumente contrarii ştiinţei acceptate, exceptând desigur că pare greu de crezut geneza unui fiu din tată divin şi mama pământeană. În cursul carierei mele medicale am dezbătut această problema cu embriologi, geneticieni şi anatomisti şi chiar şi cei atei sau agnostici de bună credinţă, exceptând obiecţia naşterii suprafireşti, nu au putut identifica defecţiuni majore. Sunt conştient de faptul că textul în sine este interpretabil în numeroase sensuri. Totuşi pasajele peremptoriu absurde dacă ar fi interpretate că referindu-se la geneza universului, devin perfect coerente la nivelul ştiinţei actuale, dacă li se atribuie o descriere metaforică (cum putea ea fi altfel cu trei milenii în urmă???) a apariţiei unui embrion uman cu paternitate cerească.
La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul.
Şi pământul era netocmit şi gol. Întuneric era deasupra adâncului
şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor.
Şi a zis Dumnezeu: “Să fie lumina!” Şi a fost lumina.
Şi a văzut Dumnezeu că este bună lumina, şi a despărţit
Dumnezeu lumina de întuneric.
Lumina a numit-o Dumnezeu ziua, iar întunericul l-a numit noapte.
Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua întâi.
Această descriere duce cu gândul la un ou fecundat în prima zi, care parcurge prima diviziune. Această prima etapă este “goală” de personalitate genetică, ştiut fiind că, dacă survine clivajul oului la etapa de două celule, este posibilă producerea unei sarcini cu doi gemeni identici.
Corpul femeii nu are control direct asupra oului fecundat, fiind posibilă oricând eliminarea lui. Embrionul bicelular însă dobândeşte ritmuri. El nu va mai fi niciodată o entitate “unică” organic. Va avea din ce în ce mai multe clivaje, diviziuni, compartimente, separări. La această etapă, dacă presupunem intervenţia divină pentru a concepe un om divin din mama pământească şi tată ceresc, controlul divinităţii trebuie să fie perfect, mai întâi pentru că biologic mama nu are nici o influenţă definită, apoi, pentru că, dacă avem intenţia producerii unui fiu unic, “noaptea” (clivajele, diviziunile…) trebuie să fie sub control, altfel apărând potenţial cu o frecvenţa destul de mare posibili gemeni.
Dumnezeu, pătrunzând în lumea materială la nivel microscopic, după epoci de trăire a umanului în izolare anatomică şi spirituală, nu şi-a însuşit “forţat” atributele omnipotenţei. Din contra, el şi-a folosit puterea ca să-şi însuşească slăbiciunile umane. A “verificat” pe cont propriu binele şi răul. Consider că trebuie interpretate aşa şi nu altfel pasajele care repetă ca un leit-motiv „şi a văzut Dumnezeu că este bine”. Dumnezeu a „verificat” nu bunătatea creaţiei la origine (care nici măcar nu este cuviincios să fie chestionată), ci soliditatea trupescului pe care El însuşi îl genera, însă în lumea căzută sub păcat, pentru Fiul Sau.
Şi a zis Dumnezeu: “Să fie o tărie prin mijlocul apelor şi să despartă ape de ape!” Şi a fost aşa.
A făcut Dumnezeu tăria şi a despărţit Dumnezeu apele cele de sub tărie de apele cele de deasupra tăriei.
Tăria a numit-o Dumnezeu cer. Şi a văzut Dumnezeu că este bine. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a două.
Ziua a două a concepţiei duce la embrionul de 4 celule. Ele sunt încă echipotente genetic (fiecare poate genera un embrion independent dacă ar fi separată) dar de obicei aici intervine o polaritate. Embrionul dobândeşte un “sus” şi un “jos” în cel mai direct sens şi uneori apar diferenţe de dimensiune între poli. Această polaritate se menţine pe tot restul existenţei embrionului, deşi faţă de formă primară suferă numeroase schimbări, transformări, diferenţieri anatomice.
Şi a zis Dumnezeu: “Să se adune apele cele de sub cer la un loc şi să se arate uscatul!” Şi a fost aşa.Şi s-au adunat apele cele de sub cer la locurile lor şi s-a arătat uscatul. Uscatul l-a numit Dumnezeu pământ, iar adunarea apelor a numit-o mari. Şi a văzut Dumnezeu că este bine.
Apoi a zis Dumnezeu: “Să dea pământul din sine verdeaţă: iarbă, cu sămânţa într-însa, după felul şi asemănarea ei, şi pomi roditori, care să dea rod cu sămânţa în sine, după fel, pe pământ!” Şi a fost aşa.
Pământul a dat din sine verdeaţă: iarba, care face sămânţă, după felul şi după asemănarea ei, şi pomi roditori, cu sămânţa, după fel, pe pământ. Şi a văzut Dumnezeu că este bine.
Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a treia.
Dacă până la acest pasaj nu era clar că Biblia NU se referă la apariţia universului ci la un eveniment uman cu “inserţii” din istoria universului, aici lucrurile sunt clare cu minim efort hermeneutic şi cunoştinţe ştiinţifice neprejudiciate de concepţii “aliniate” doctrinar. Este şi acum şi era şi pe vremea lui Moise de un absurd perfect că plantele să apară pe uscat înaintea luminii solare. Biblia nu vorbeşte de aşa ceva ci de ULTIMA ETAPĂ EMBRIONARĂ LA CARE EMBRIONUL SE MAI ASEAMĂNĂ LUMII VEGETALE. Embrionul de 8-12 celule corespunzător zilei a 3-a a concepţiei este ultima etapă la care o celulă izolată de embrion mai este totipotenta (are toate competenţele genetice) şi nu se produc specializări. Genetică umană străbate ultima etapă la care semănăm unei plante (ţesuturile plantelor pot fi altoite, sau un fragment de ţesut embrionar poate reproduce pe cont propriu plantă întreagă). Forţele genetice asemănătoare lumii vegetale sunt responsabile de tot ceea ce în organism va produce formă vie. Nici la această etapă mama nu are control asupra embrionului şi între mama şi embrion există o soluţie de continuitate (sunt separabili).
Şi a zis Dumnezeu: “Să fie luminători pe tăria cerului, că să lumineze pe pământ, să despartă ziua de noapte şi să fie semne că să deosebească anotimpurile, zilele şi anii,
Şi să slujească drept luminători pe tăria cerului, că să lumineze pământul. Şi a fost aşa.
A făcut Dumnezeu cei doi luminători mari: luminatorul cel mai mare pentru cârmuirea zilei şi luminatorul cel mai mic pentru cârmuirea nopţii, şi stelele.
Şi le-a pus Dumnezeu pe tăria cerului, că să lumineze pământul,
Să cârmuiască ziua şi noaptea şi să despartă lumina de întuneric. Şi a văzut Dumnezeu că este bine.
Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a patra.
Etapă premergătoare specializărilor celulare este cea mai importantă pentru orice embrion de mamifere şi în general pentru orice embrion animal. La acest moment embrionul se “pregăteşte” pentru un proces încă foarte puţin înţeles: selectarea competenţelor genetice şi instalarea unei cronologii proprii CARE POATE FI PERCEPUTĂ. De aici încolo, nici o parte a întregului embrionar nu va mai putea reproduce întregul. Dacă o celulă este îndepărtată din embrion, ea va muri, iar restul embrionului va fi grav malformat şi posibil incapabil de supravieţuire. Embrionul cunoaşte o perioada de maximă vulnerabilitate, până când celulele “cap de serie” pentru diverse competenţe se replică în mod suficient pentru a permite pierderea unora fără a fi afectat întregul. Unele ţesuturi vor păstra caracteristici simple, de menţinere a formei vii, fără atribute specializate de funcţii complexe. Altele vor deveni sursă (stem) pentru ţesuturi complexe, apte de mişcare, de funcţii sofisticate, de transmitere de informaţie proprie numai lumii animale. Embrionul îşi separă din ce în ce mai clar funcţii animale faţă de lumea vegetală şi devine marcat diferit prin competenţe complicate şi aservite pe sectoare faţă de ordine de viaţă mai simple.
Acest lucru este comparabil apariţiei unor “sectoare de ritmuri”. Aşa cum astrele produc ritmuri diurne şi nocturne, sectoare din ce în ce mai vaste, mai complicate şi mai interconectate ale embrionului produc ritmuri de creştere şi dezvoltare proprii. La această etapă, putem consideră embrionul, deşi încă separat de mama, că având conexiuni în formare cu tot ceea ce este universul vizibil. Fără aceste specializări, nici o fiinţă vie nu ar percepe nimic, ar fi insensibilă la ritmuri temporale exceptând cel sezonier şi circadian, la propria trecere prin timp, iar cantitatea de informaţie conexă cu mediul ar fi de nivelul unei vegetale.
Apoi a zis Dumnezeu: “Să mişune apele de vietăţi, fiinţe cu viaţă în ele şi păsări să zboare pe pământ, pe întinsul tăriei cerului!” Şi a fost aşa.
A făcut Dumnezeu animalele cele mari din ape şi toate fiinţele vii, care mişună în ape, unde ele se prăsesc după felul lor, şi toate păsările înaripate după felul lor. Şi a văzut Dumnezeu că este bine.
Şi le-a binecuvântat Dumnezeu şi a zis: “Prăsiţi-va şi va înmulţiţi şi umpleţi apele marilor şi păsările să se înmulţească pe pământ!
Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a cincea.
Paragrafe dovedind încă odată, cu prisosinţă, că Biblia se referă la concepţia unui om. CU O ŞTIINŢă APROAPE EGALÂND DE PE ATUNCI PE A SAVANŢILOR EVOLUŢIONIŞTI DE AZI, Biblia remarcă un fapt de o acurateţe ştiinţifică imposibil de atins în acele vremuri: embrionul uman parcurge întâi etape de dezvoltare care-l omologhează animalelor cu sânge rece (peşti, reptile inferioare) şi apoi parţial păsărilor, animale cu sânge cald dar cu înmulţire prin ouă. Această etapă este scurtă şi strict legată de nevoile embrionului de mamifere de a se dezvoltă puţin timp fără o placentă. Specializările embrionului din această perioada duc la formarea de puţine ţesuturi din care o parte amintesc de oul păsărilor, dar duc imediat la formarea de conexiuni cu ţesuturile materne şi la direcţionarea spre formarea placentei. Este cu neputinţă de ştiut pe cai obişnuite în ce fel a primit Moise informaţii despre fenomene atât de subtile, care urmau să fie cunoscute abia pe vremea microscoapelor perfecţionate şi erau străine observaţiilor coerente la începutul carerei lui Darwin, fiind cunoscute numai fragmentar întrucât coloranţii pentru microscopie şi examenele de ţesuturi în secţiuni subţiri abia urmau să fie descoperite.
Apoi a zis Dumnezeu: “Să scoată pământul fiinţe vii, după felul lor: animale, târâtoare şi fiare sălbatice după felul lor”. Şi a fost aşa.
A făcut Dumnezeu fiarele sălbatice după felul lor, şi animalele domestice după felul lor, şi toate târâtoarele pământului după felul lor. Şi a văzut Dumnezeu că este bine.
Şi a zis Dumnezeu: “Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră, că să stăpânească peştii marii, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul!”
Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Sau; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie.
Şi Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: “Creşteţi şi va înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi; şi stăpâniţi peste peştii marii, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile ce se mişcă pe pământ şi peste tot pământul!”
Apoi a zis Dumnezeu: “Iată, va dau toată iarbă ce face sămânţa de pe toată faţă pământului şi tot pomul ce are rod cu sămânţa în el. Acestea vor fi hrană voastră. Iar tuturor fiarelor pământului şi tuturor păsărilor cerului şi tuturor vietăţilor ce se mişcă pe pământ, care au în ele suflare de viaţă, le dau toată iarbă verde spre hrană. Şi a fost aşa.
Embrionul cunoaşte primordiile genetice ale dezvoltării de mamifer. El dobândeşte funcţii celulare şi tisulare care-l fac să străbată în uter în formă abreviată toată istoria mamiferelor. În acest sens, embrionul uman devine un suveran al lumii animale, stăpânind şi perfectionand până la o culme toată istoria animalelor cu sânge cald şi care nasc pui crescuţi prin placentă.
El manifestă primordiile funcţiilor sexuale trupeşti, care curând vor deveni manifeste prin ţesuturi specializate, deşi la această etapă diferenţele sunt minime, nerecognoscibile altfel decât la nivel biochimic şi microscopic. Funcţiile umane superioare precum şi atribute sofisticate ale organismului uman se pot hrăni suficient cu resurse vegetale. Există însă rudimente ale stăpânirii omului asupra lumii animale care au nevoie de resurse sofisticate, accesabile numai în lumea animală. Paradox, dar organe precum creierul pot să subziste numai cu glucoză (deci cu hrană vegetală simplă) tocmai pentru că funcţiile superioare să fie relativ protejate de perioade de acces dificil la hrană complexă. Fundamentele animale ale trupescului uman au însă nevoie de hrană complexă. Fiarele pământului nu sunt aici animale terestre, ci funcţii omologabile animalului cu sânge cald de care trupul uman este încă legat intrinsec. Puterile conştiinţei au suveranitate asupra animalului, deşi una limitată, de unde referirea la animale domestice, deşi ele evident nu ar fi putut există înaintea omului. Paragraf care completează pe precedentul, şi dovedeşte încă odată că Biblia se referă EXPLICIT LA GENEZA UNUI ORGANISM UMAN CARE ÎN ETAPĂ EMBRIONARĂ “RECAPITULEAZĂ” DATELE ESENŢIALE ALE ÎNTREGII LUMI VII. Fapt remarcabil, vorbim încă de un embrion cu un număr mic de celule. Cu toate acestea SPECIALIZĂRILE GENETICE corespunzătoare familiilor mari de ţesuturi sunt trasate exact de la această etapă. Cutare mic fragment din embrion va deveni sursă cutărui sector a cărui genetică reprezintă cutare etapă din evoluţia animală. Pentru a discerne că aceste specializări se produc încă din această etapă a oului ne-nidat, un savant ar trebui să dispună de cunoştinţe perfecţionate şi asimilate la sfârşitul secolului 20.
Rafinament maxim al Genezei: deşi reptilele terestre (târâtoarele de pe pământ) sunt inferioare că organizare mamiferelor, şi ar reprezenta o etapă embriologic inferioară, ţinând de “ziua” precedentă, este posibil, sugerează evoluţionismul modern (de după Darwin!) că mamiferele să nu fi avut de-a face cu evoluţia din reptile primitive, ci să fie un “trunchi” de evoluţie desprins ÎNAINTE că reptilele mari să fi cucerit Pământul. Că urmare, deşi în istoria terestră reptilele mari au apărut înaintea păsărilor şi a mamiferelor, în “repetiţia” filogenetică în utero, embrionul nu parcurge decât puţine etape “reptiliene”, concentrate în puţine secţiuni de dezvoltare (printre altele formă cea mai rudimentară a creierului de exemplu). Că să ştie aşa ceva, autorul Genezei ar fi trebuit să posede cunoştinţe de paleontologie şi embriologie sofisticată, consolidate în sec. 20.
Şi a sfârşit Dumnezeu în ziua a şasea lucrarea Să, pe care a făcut-o; iar în ziua a şaptea S-a odihnit de toate lucrurile Sale, pe care le-a făcut.
Şi a binecuvântat Dumnezeu ziua a şaptea şi a sfinţit-o, pentru că într-însă S-a odihnit de toate lucrurile Sale, pe care le-a făcut şi le-a pus în rânduiala.
Începând cu ziua a şaptea embrionul se implantează în peretele uterin. El devine legat direct şi dependent absolut de corpul mamei. De aici înainte, dacă privim din perspectiva unui Tată ceresc la nevoile vieţii copilului, intervenţia protectoare paternă nu mai este utilă la scară şi eficientă absolută, pentru că trupul matern va oferi pruncului tot ceea ce este necesar pentru dezvoltarea pământească normală şi desăvârşită. Tatăl ceresc şi-a încetat lucrarea suprafirească şi îşi lasă Fiul să fie încorporat într-o făptură. Iată deci odihnă Tatălui divin de intervenţia care, până aici, era neapărat necesară, pentru a evita accidente care puteau compromite chiar şi prin minime defecţiuni concepţia Fiului Unul-născut.
Aceste 7 zile (etape), care descriu specializări genetice din celulele oului-embrion înainte de nidare, duc la consolidarea a tot ceea ce este ulterior ciclu de dezvoltare. Embrionul este perfect că aparat genetic, deşi formele vii corespunzătoare specializărilor genetice pot apare numai cu luni de zile mai târziu, încât ciclii de “recapitulare” a specializărilor lumii vii se reiau de numeroase ori pe numeroase sectoare, în forme din ce în ce mai perfecţionate. De la etapă nidarii însă, embrionul dezvoltă forme de cooperare cu mama din ce în ce mai complexe şi este din ce în ce mai puţin susceptibil unor defecţiuni de dezvoltare. Mama pământească a luat asupra să cea mai mare parte a efortului de hrănire, dezvoltare şi ocrotire a copilului.
Dr. Alexandru Theodor Amarfei

Eu sunt biserica pentru că am trăit darul fără preț de a fi născut într-o țară creștină, chiar dacă sub prigoană atee și am avut o mama creștină care m-a dus la botez.
Eu sunt biserica pentru că prin ungerea cu Sfântul Mir am primit harul de a folosi libertatea ca om întreg.
Eu sunt biserica pentru că am cerut să fiu cu biserica la vârsta maturității, în ciuda dar și din cauza a numeroase insuficiențe și păcate.
Eu sunt biserica pentru că așa spune Hristos Însuși, care S-a jurat și S-a adus pe Sine jertfă ca eu să pot fi biserica.
Eu sunt biserica pentru că „pe cine vine la Mine nu-l voi scoate afară”.
ȘI AȘA ESTE ORICARE DINTRE NOI CARE ÎNTR-UN FEL SAU ALTUL RĂSPUNDE CRITERIILOR DE MAI SUS, CARE NU AU DE A FACE NIMIC CU CEVA SAU CINEVA LUMESC ȘI SĂ FIE SOCOTIT NEVREDNIC ȘI SCĂZUT ÎN FAȚA MAJESTĂȚII DIVINE DIN DEMNITATEA DE OM CEL CARE SPUNE ALTFEL.

Ca urmare:

– Să nu îndrăznească nimeni pentru motive lumești să se numească creștin pentru ce pune în urnă, ce vorbește despre stăpânire lumească sau păreri proprii pe care Apostolul le numea <vorbe de clacă> și <cleveteală de babe>.
– Să nu îndrăznească nimeni să acuze biserica de a fi complacentă cu puterea pentru complacența unor membri ai ei. Creștinismul nu e decăzut din misiune pentru arginții lui Iuda și nici măcar pentru lepădarea lui Petru.
– Să nu îndrăznească nimeni să se intituleze de la creștinism propovăduind politica și împotriva creștinismului pentru (să mă iertați) nătărăii dintre creștini care se aliniază la sclavie. Eu sunt biserica dar eu sunt unul din cei mici. Au văzut ochii mei și au pipăit mâinile mele rănile celor care au stat în pușcării ca să nu fie sclavi. Și ei sunt biserica.
– Să nu se numească cineva creștin adică liber pentru că lupta pe teritoriu politic CHIAR DACĂ E APĂRĂTORUL UNEI CAUZE DREPTE. slugi ticăloase suntem pentru aceasta CĂ AM FĂCUT DOAR CE TREBUIA SĂ FACEM.
– Să înceteze să se preamărească cei care respectă bucatele din legea lui Moise (alea convenabile situației lor) ca și cum sunt toată ortodoxia. Legea lui Moise este caducă în prezența harului și chiar și făcând o mare pocăință Apostolul zice că suntem prea mici. Dacă nu sunteți în stare să spuneți cu ce diferă aplicarea poruncilor de către voi față de un pastor adventist sau un filosof stoic, puteți fi și voi biserica DAR ÎNCETAȚI DE A ÎNVĂȚA PE ALȚII ca și cum numai voi sunteți.

Nu există decizie umană, nu mai spun religie umană în absența conștiinței. Dacă discursul vostru despre conștiință și cât puteți investi în el uman nu depășesc lungimea postingului ăsta sau nici măcar nu se compară, încetați de a face parte din biserică vorbind. Vă stă mai bine să faceți parte din biserică tăcând. Nu e nicio durere. Dacă însă vreți să criticați biserica pentru scăderile unora din ea și nu-mi faceți față mie, prostului, la o discuție despre conștiință, cu atât mai mult țineți-vă gura. Și eu sunt biserica. ÎNCETAȚI SĂ NUMIȚI BISERICA SAU ÎN AFARA EI DOAR PE CEI CONVENABIL AFLAȚI MAI JOS CA VOI, PE CARE PUTEȚI SCUIPA. Nu are nevoie nimeni de conștiințe care transformă semenii în scuipători.

Alexandru Amarfei

Iohannis n-o să schimbe nimic pentru mine. Pentru că nu-mi trebuie. Schimb eu ce am chef şi ce pot schimbă.

Muncesc două norme full la două policlinici şi încă un part time ca antrenor de sport şi medic de ring. Am timp cu toate astea să fac sculptură şi poezie şi să-mi iubesc nevasta. Nu aştept de la Iohannis nimic. Nu îmi aduce neamţul din Sibiu bunăstarea şi nu m-a ruinat Băsescu. Nu mă interesează câţi marxişti au mai găsit o babă flămândă care e dovada asupririi imperialiste. Fac ceva pe socotitorii în avans ai avuţiei naţionale ceauşiste de la sergiu nicolaescu şi porcunescu cetire care ţine loc de ortodoxie şi care vaaaai va fi prădată de occident. Sunt fiul unei femei care a făcut puşcărie politică pentru că a susţinut că limba română nu e de origine slavă cum spuneau tovarăşii sovietici. Era să mor la revoluţie ”ca prostul, că nu se schimbă nimic” şi am avut prieteni bătuţi măr de minerii lui iliescucuvea, care apară România de moşieri. Luaţi-vă textele de rahat cu ce rău va fi. Mie îmi va fi rău într-un singur fel: dacă nu folosesc ce mi-a dat Dumnezeu, ca să îmi fac binele SINGUR. Rataţilor. Vă pică para mălăiață de la preşedintele ţării. Că neamul vostru prost de d(r)aci liberi de hărnicie şi rromâni verzi, liberi de bun simț, nu poate să-şi muncească binele, vă trebuie pară mălăiaţă, direct de la preşedinte. LA MUNCĂ, PUTORILOR! N-o să va fie bine cu Iohannis. Cool. Scrieţi-vă pe pernele pe care va lăfăiţi numele lui Băsescu şi nu mai dormiţi pe voi. Eu am văzut 22 de pacienţi ieri (normele UE spun maxim 18) şi probabil mai mulţi azi ŞI VĂD AMĂRÂŢi PRO BONO şi sunt mândru să vă spun, (riscând să-mi pierd plata de la Dumnezeu), că nu am văzut ratat socialistoid să sufere 10 ron pagubă, fără să socotească ce dobânda în avans i se cuvine în numele averii moştenită de la arhiducesa de mă-să, textilista apacăi pentru cota lui din moştenirea străbună. LA MUNCĂ! Vă trebuie avuţie naţională? Munciţi-o! Vă ustură săracii României – munciţi şi pentru ei! Asta să vă dea Iohannis: gură mică şi muncă pe brânci. Panaramelor! Şi mai sunt ăia cu „toţi sunt aceeaşi mizerie”; nu, serios! Pentru voi Pleşu e aceeaşi chestie cu madam Gaby Firea! Ce Doamne iartă-mă folosiţi, ca să vă drogaţi, că pare dur rău?

Alexandru Amarfei

Subiectul „iertare” este cel mai greu pentru un om mânios și neiertător, dar chiar și în această stare (sau mai ales în ea) e mai bine ca învățăturile despre minte și conștiință să ne rămână accesibile. Iertarea e un subiect – din păcate – la modă în societatea actuală pentru că oamenii sunt plasați de obicei la distanțe confortabile de suferința semenilor, și chiar cei care suferă ceva sunt înconjurați, cu rare excepții, de o vastă ofertă de ajutor, speranță, ideea că lucrurile se pot schimba. Din această cauză, iertarea este îmbrăcată frecvent în forme, îndrăznesc să zic, de-a dreptul perverse, devenind, până la urmă, cu totul altceva decât virtutea ”nelucrării răului”. Fără să fiu în niciun fel o persoană iertătoare sau măcar îngăduitoare, îmi îngădui să remarc o rădăcină comună a răului mascat sub iertare. Ea are o bifurcare, și anume, rădăcina comună este depersonalizarea iertării și bifurcările ei sunt iertarea de capul propriu și sluga ei fidelă, iertarea cu sens trupesc, al confortului individual imediat. Față de aceste derapaje suntem învățați în multe feluri că iertarea pentru relele suferite de noi de la cineva este o virtute care se lucrează, adică are caracter de proces, nu de autoinvestire ca instanță supremă, și întotdeauna se lucrează ”în asociere”, și anume, în asociere cu oamenii și cu Dumnezeu. Biblia este, atât cât pot eu citi, străină de aspectul că până și Dumnezeu întrupat, Iisus Hristos, ar lucra iertarea ca de la Sine, deși ar fi cu totul îndreptățit să o facă. Episodul cheie pentru aceasta este însăși punerea pe cruce. ”Părinte, iartă-i, că nu știu ce fac” este cu totul altceva decât ”vă iert pentru ce faceți”. Întâi că evită orice poză personală. ”Priviți cum îmi iert dușmanii”. Acest ”priviți cum îmi iert dușmanii” este un obstacol greu de trecut. Pe de o parte, nu avem cum să spunem ”voi fi neiertător” și să continuăm să ne numim lucrători ai evangheliei, pe de alta, e de bun simț că poza iertării devine cu ușurință antidotul ei. De aceea, ”părinte, iartă-i”, este cu mult peste ”vă iert”. In al doilea rând, el arată că nimeni nu stăpânește în nume propriu iertarea, și regăsim aceasta peste tot în slujbele creștine, începând cu cele spuse la spovedanie de preot ”ca să iei iertare de la Domnul Hristos” și mai ales ”iar eu sunt numai un martor”. Deși este de nelucrat ca ”poză” și cu totul de nesuferit iertării să fie afișată spre laudă, ea necesită martor, și înțelegem că unul neutru. Mântuitorul făgăduiește ceva nemaipomenit în vreo religie: iertarea din postură de deplină neutralitate. ”Eu nu pun de la Mine nimic, precum aud, așa judec” este fraza care garantează oricărui om, oricât de păcătos, ceva formidabil: va fi judecat la măsura sa, nu la un etalon ideal făcut ca marea majoritate să piardă examenul. Cum să scrie grefierii sentința pe o hârtie gata scrisă cu altceva? Cum să fie judecătorul drept aplicând aceeași măsură virtuosului puternic și slăbănogului încovoiat de neputințe? Iertarea divină este tranzitivă și în același timp intranzitivă. Mulți creștini, din comoditatea de a analiza iertarea cu minte umană și interes uman, au ajuns la un model al iertării ”acum și gata”, faimoasa frază (îndrăznesc să zic: distorsionată față de spusele Apostolului Pavel) că marele nevinovat Iisus Hristos a fost jerftă pentru păcat ”odată pentru totdeauna”. Acest ”odată pentru totdeauna”, care se referă la abolirea consecințelor păcatelor moștenite, înseamnă de fapt: nimeni nu va fi judecat la măsura cerută omului primar, adamic, ci fiecare la măsura înțeleasă pentru el și suferită pentru el de Iisus Hristos. Pe scurt, odată pentru totdeauna înseamnă ”împăratul judecă pe fiecare nu după datoria părinților față de împărat, nici măcar pentru datoriile proprii, ci după înțelegerea Lui particulară cu fiecare”. În loc de aceasta, s-a răspândit în creștinism o boală (pentru că eu așa o văd, poate din deformarea profesională dată de lucrul omenesc cu medicina), boala aplicării de către alții la o situație tranzitivă a iertării intranzitive. Și aceasta ia forme deosebit de perverse. I se spune victimei ca e datoare cu iertare după iertare la măsura nici mai mult nici mai puțin a Lui Iisus Hristos, sau, în orice caz, a sfinților desăvârșiți. În contratimp, puternicul zilei și în același timp nedreptul care face răutate cu trufie, bătând din picior că i se cuvine, e acoperit cu scuze: să iertăm, să înțelegem. Aceasta nu este iertare, ci fățărnicie. Iertarea divină, nefiind lucrată în nume propriu, nefiind un ”acum te iert, e valabil și pentru tot ce va urma” și totuși fiind ”acum te iert pentru veșnicie”, poate fi înălțare pentru drept și scufundare pentru păcătos. Și, ce paradox, poate fi și invers. Dumnezeu nu iartă pentru ca să ne fie bună și (să mă iertați) mișto la pipăit ziua de mâine, să putem lua de la capăt șirul nedreptăților și să ne simțim bine cu pielea de nedrept mândru de sine și sigur că are ”abonament la iertare”. Cu atât mai puțin ca să punem un dop confortabil în gura asupritului, ca plânsul asupritului să nu ne fie incomod și să putem ierta pentru cele suferite de asuprit pe… puternicul zilei, cu care avem niște afaceri interesante de urmărit. Nici ca să devenim campionii dreptății, suiți pe un bolovan cât mai înalt, făcând dreptăți de capul nostru. Suntem avertizați de toți părinții bisericii, în multe feluri, că asemenea moduri de a privi iertarea și dreptatea sunt drăcești, nu creștine, și au consecințe ca atare. Ce poate înțelege o minte de om din consecințele veșnice ale păcatului și invers, din cele ale iertării? Moise, înfricoșat de puținătatea minții omenești (deși să marcăm încă odată, a sa nu era deloc puțină la scară omenească), întreabă ceva înfricoșător: Cine cunoaște puterea urgiei Tale și cine măsoară mânia Ta după temerea de Tine? Ne este greu să Îl reprezentăm pe Dumnezeul iubirii ca mânios, și o grămadă de texte care mai de care ne spun (ne ispitesc…) că de fapt astea sunt așa, mici greșeli de interpretare, Moise (să fiu iertat…) nu vedea prea bine. Dar întrebarea e foarte logica pentru un om. Cine din noi știe cât de mult se va mânia un om, aproapele nostru, pentru o greșeală, fie și un fleac? Și cine poate măsura pe piele proprie consecințele greșelii lui pentru celălalt? Abia după această grea, înspăimântătoare întrebare începe iertarea cu tendință la autentic.

Alexandru Amarfei

Există unele tandemuri false de calități împinse la înaintare conștiinței noastre de lume și lumesc. De exemplu, tâmpit și creștin. Sunt unii care pun creștin înainte de tâmpit în materie de afaceri lumești. Săracul, e tâmpit, dar trebuie să ne punem legile în societate și chiar țiglele pe casă cum ne zice el, că e creștin. Fals. El nu de creștin ce e spune ce spune, ci de tâmpit. E bine să fie smerit de alții unul ca acesta (spune cineva că a fi creștin și tâmpit exclude smerenia?) și mai ales cei care îl susțin și să li se spună: frate cutare, noi știm că Hristos a murit pentru ca în impărăția cerească să conteze creștinismul înaintea inteligenței, dar noi nu ne dorim să trebuiască să murim pentru că dumneata vrei la fel și pe pamant. Și nu vrei oricum, ci repede, cu calitățile de creștin, tâmpit și candidat proclamat în urgență cu ”musai”. Drept care, fă loc unuia necreștin sau mai puțintel creștin care se pricepe la problemă și vor pricepe și păgânii cum credem noi în Hristos Cel cu două naturi și două voințe, nu ca în religiile cu îndobitocire de tip sectă militantă, unde rugăciunea spusă prost scutește de PhD luat pe bune, si tu cu frații tăi veți cuceri astfel două cununi – a smereniei care închipuie pe Hristos Împarat ceresc, uimind îngerii, și a smereniei cu care patriarhii au cucerit până și sufletele împăraților păgâni, închipuind pe Hristos Care nu a vrut împărăție pământească, ba S-a și lepădat de ea. Nu cunoaștem smerenie zicând „lucrez prost, dar faceți-mă ceva mare, că știu să spun crezul, și numiți necredincios pe cine nu mă aproba”. Greu, nu?

Mai e ceva. Eu nu țin minte să fi venit Apostol, bunăoară Pavel, și să arunce de pe umeri responsabilitatea dregătoriei apostolice spunând ca împărații de la Roma… nu sprijină statul teocratic și nu numesc creștini în funcțiile importante. Mai nou umblă niște (să mă scuzați) aplaudaci de profesie, care e vizibil că operează în soldă, și fac paradă de cât de creștin e cutare candidat și cât de necreștin e oricare care se opune. Vă dau un sfat simplu. Uitați-vă la om ca și cum nu știți nimic despre el. Și să ne gândim că și proorocul David și Ștefan cel Mare au avut, mă scuzați, amante.

***

Alexandru Amarfei

*** Fragment din prezentarea de la a  XXVIII – a ediție a Cenaclului Monokeros, inițiat de Dr.  Alexandru Amarfei, aici de față :)! Ca să știți și dumneavoastră cine-i ‘mnealui :)!

(ciobanul pieptănând mioara)

îngerii ascund bob de tămâie în peştii care se satură de scoici

şi înghit din greşeală perle

îngerii cădelniţează din argint de dor şi frunză de nor

buna fugă de lumină şi lume a ciupercii şi fuga albului,

pentru cântec, din mierle

îngerii întind între soare şi lună atomii precum cinci degete

ale mâinelui şi mâinii

îngerii macină universul tot, pentru naşterea pământului

sub grâu, şi a ploii, şi cerului, peste putinţa, şi însorirea, şi sărarea pâinii

îngerii bat trecere pe ai inimii muri şi mângâie flăcări pe cununi de abis

pentru sfinte de trubaduri, aleasa viţă, divin

cuvinte de cremene sângerând retezarea fostului vis, cu vineri şi vin

îngerii dau nota zece la tot gândul văii plângerii

şi trec la corigenţă, chiar şi cu trei

lepădarea din ochii cei mai cei, tainei pleoapele

îngere, fluier de os al osiei şi de soc al focului

binecuvântă-mi, rogu-te, fagul cu drag şi apele

cu așteptări Cuvântului și cu dăruiri busuiocului!

însă, Doamne, mă apasă, cu viaţa Ta pe coasă

că ei nu pot să înoate în durere

când aduce înviere

şi noi nu putem, slăbănogi, neînvăţaţi serii

să înnoptăm în leşul morţii fagurii mierii

Alexandru Amarfei