Ai privit vreodată Lumea – darul lui Dumnezeu pentru tine – ca și cum nu ai mai vedea-o prea mult timp?
Ai idee cum s-ar schimba tot disconfortul tău mărunt în privilegiu?
Sau bucuria de a privi un nou răsărit – ce banal! Sau ce șansă!
Oamenii ce aleargă năuci spre împlinirea destinelor lor, ce te incomodează, te strâmtorează, te limitează – i-ai văzut vreodată ca frățiori, i-ai privit cu dragoste?
Te-ai gândit că și ei sunt la fel de singuri și pierduți în lumea asta mare – exact ca tine! Căutând un sens acestei nebunii splendide, numită viață.
N-o să verific textul ăsta – ți-l dau așa cum a ieșit ”din condei”!
Prețuiește-ți viața, omule bun și frumos, dă-i un sens generos și nobil! Nu trăi în minor și derizoriu!
Ești chemat la o misiune atât de mare, încât e jenant să trăiești ca o amoebă!
Ești amprentat cu chipul lui Dumnezeu și chemat să-ți lucrezi asemănarea cu El!
Timpul este scurt – rentabilizează-l!
Fii fericit! Iubește, spune-i, primește, dăruiește, nu pleca dincolo cu darurile neîmpărțite! În urma ta va rămâne doar cât de frumos ai iubit.
Fii bun, dăruiește, acordă timp celui ce ți-l cere; ascultă cu sufletul, când cineva îți face onoarea de a-ți încredința taina inimii lui. Fii prezent în viața lui, dar și într-a ta!
Binecuvântează-ți viața și roagă-L pe Dumnezeu s-o binecuvinteze și El – pe-a ta și-a celor dragi.
Iubește-ți corpul – ai grijă de el: spală-l, hrănește-l sănătos, odihnește-l, plimbă-l, pune-l să muncească, să îngenuncheze, să se roage. Îmbrățișează!
Ai grijă și de suflețel – fă curat și în el, spovedindu-te cât mai des și împărtășindu-te de câte ori ai dezlegare de la duhovnic! Nu aștepta doar posturile de peste an; de câte ori îți simți sufletul greu, fugi la părintele duhovnic și deșartă povara!
Fii pregătit în orice moment de MOARTE – prietena pe nedrept urâtă, care ne trece în veșnicia pregătită nouă cu dragoste de către Dumnezeu. Să ai căndeluța mereu aprinsă!
Și fii deschis către Viață – viața ta! E șansa dată ție de a te mântui, în această unică viață!
Te iubesc, frate de după această interfață ce ne desparte, dar prin intermediul căreia comunicăm!
Te rog nu irosi darul vieții! Sporește talanții dați la naștere și dăruiește dragoste și bucurie! Să ne vedem la Rai 🙂 !
Sexualitatea umană presupune Responsabilitate – personală şi faţă de celalalt şi exercitarea liberului consimţământ al părţilor. Partenerul se alege rugându-L pe Dumnezeu să aducă în cale persoana potrivită şi să pună între cei doi viitori soţi legătura de dragoste reciprocă, trainică şi binecuvântarea Sa în Taina Sfintei Cununii. Nimic din ceea ce avem nu ne aparţine. Totul am primit în dar. Doar voia noastrăliberă ne aparţine; pe aceasta i-o putem da Lui Dumnezeu, punându-ne viaţa în mâinile Celui ce ne-a dăruit-o şi lăsându-ne în Sfânta Sa voie, plini de linişte, pace şi bucurie.
“Este bine să te predai voii lui Dumnezeu. Atunci în suflet este numai Domnul şi nu alte gânduri; şi el se roagă lui Dumnezeu cu minte curată şi simte iubirea lui Dumnezeu, chiar dacă s-ar chinui cu trupul. Cine s-a predat pe sine voii lui Dumnezeu, acela nu se întristează de nimic, chiar dacă ar fi bolnav, sărac şi prigonit. Sufletul ştie că Domnul poartă grijă de noi cu milostivire. Când sufletul s-a predat cu totul voii lui Dumnezeu, Domnul însuşi începe să-l călăuzească şi sufletul este învăţat în chip nemijlocit de Dumnezeu, în vreme ce înainte era povăţuit de învăţători şi de Scripturi..”[16]
“Numai în spaţiul iubirii jertfitoare a lui Hristos, libertatea şi responsabilitatea morală a omului rămân în dimensiunile autentice pentru că în acest spaţiu fiecare om este privit ca purtător al chipului veşnic al lui Dumnezeu, pentru care a murit şi înviat Hristos şi cu care el se identifică până la sfârşitul veacurilor. Libertatea şi responsabilitatea ni s-au dăruit de Dumnezeu, ca să fim veghetori şi să lucrăm în istorie în aşa fel încât trebuie să ne întoarcem acasă în cămara de nuntă a împărăţiei sale, dar nu singur, ci împreună cu întregul cosmos, care suspină după mântuire. Creştinul este chemat să trăiască în aceasta perspectivă a libertăţii şi responsabilităţii ceasului de nuntă. Dacă răspunde liber la această chemare timpul nu mai este pentru el „o clepsidră ce-şi curge nisipul, ci un semănător ce-şi leaga snopul”, în aşteptarea binecuvântării finale;
1. Libertatea şi responsabilitatea morală sunt două realităţi esenţiale în viaţa creştină, dăruite omului pentru a continua dinamica întrupării lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, în istorie şi în acelaşi timp pentru a da un sens dumnezeiesc istoriei.
2. Libertatea şi responsabilitatea presupun recunoaşterea a două voinţe care se caută una pe alta şi se întâlnesc în spaţiul tainic al iubirii, pentru că numai în iubire alegerea este liberă. În iubirea răstignită a lui Hristos se întâlneşte într-un mod teandric voia lui Dumnezeu cu voia omului. Omul simte atunci că împlinind voia lui Dumnezeu se sporeşte pe sine.
3. Prin lucrarea Duhului Sfânt, în comunitatea Bisericii, creştinii primesc harul ca pe o împuternicire spre libertate, iar faptele lor concrete trebuie să reprezinte o realizare a acestei libertăţi şi în acelasi timp o expresie a responsabilităţii morale.
4. În acest sens Biserica este chemată să conştientizeze pe credincioşi că nu poate să existe libertate fără responsabilitate şi responsabilitate fără libertate. Împlinindu-se în spaţiul iubirii lui Hristos, ele îmbracă pe credincioşi cu maximum de demnitate şi valoare. De aceea ele nu trebuie să rămână realităţi formale şi abstracte, ci trebuie trăite într-un mod plenar în iubirea comunitară a Bisericii, Trupul tainic al Domnului şi templu al Duhului Sfânt.”[17]
5. Resonsabilitatea noastră este însă și o modalitate de a ne proteja viața: a noastră și a partenerului/ei, pentru că riscurile contaminării și transmiterii pe cale sexuală a unei boli grave sau chiar mortale este maxim.
(Va urma)
Cristina Ghenof
Bibliografie:
[16] Sfântul Siluan Athonitul – “Despre voia lui Dumnezeu şi libertate”
În limbaj patristic, adicția de sex se numește patima desfrânării.
“Desfrânarea este, în general, poftirea sau satisfacerea fără rânduială şi nepermisă de legea morală a plăcerilor sexuale” .
Pofta trupească vine la oameni uneori:
1. Din mulţimea sângelui, alteori
2. Din hrană sau băutură prea multă, din somn mult şi din răsfăţare, apoi
3. Din lucrarea diavolului,
4. Din clevetire şi
5. Din înălţarea minţii, când cel nepătat se înalţă întru sine, socotindu-se mai vrednic decât alţii. Pe unii din aceştia din urmă îi slobozeşte Dumnezeu să cadă, pentru a-şi veni întru simţire din smerenie, făcându-li-se cu asta pricină de mântuire. Căci cel mândru, până nu cade, nu se smereşte.[14]
Desfrânarea se poate săvârşi:
a) în cuget, adică prin închipuiri şi pofte;
b) prin cuvinte şi fapte,
c) după rânduiala firească, când se face în afara căsătoriei,
d) împotriva rânduielii naturale, ca în păcatele sodomiţilor, care este aşezat între păcatele strigătoare la cer,
e) după persoanele care o săvârşesc:
desfrânare simplă,
incest,
adulter şi
sacrilegiu.”
“Demonul preacurviei îl sileşte pe om să poftească trupuri diferite.” Desfrânarea este un păcat foarte grav. Patericul îl numeşte cădere, şi aşa cum zice Sfânta Scriptură, este păcatul pe care îl facem în trup, care este templu al Duhului Sfant.
Din desfrânare se naşte:
nesocotinţa,
orbirea minţii,
iubirea de sine,
ura față de Dumnezeu,
alipirea de cele materiale,
groaza de moarte etc.
Desfrânarea este o degradare, o sinucidere şi are ca urmare degradarea trupească, istovirea acestuia, degenerare biologică etc. Din cauza desfrânării suferă neamurile, se nasc copii bolnavi mintal, se înnebuneşte (vezi sifilisul) etc., dar cea mai gravă consecinţă este pierderea mântuirii.
Ca Terapeutică a Desfrânarii, Părinţii Pustiei recomandă:
1. Rugăciunea: “un frate a întrebat pe avva Agathon pentru păcatul curviei şi i-a răspuns aceluia: mergi, aruncă neputinţa ta înaintea lui Dumnezeu şi vei afla odihnă.” (Agathon, 21); “
2. Postul: “un frate l-a întrebat pe un bătrân, zicând: ce voi face, părinte, că pântecele meu mă supără şi nu pot să-l opresc? De aceea zburdă trupul meu. Zis-a lui bătrânul: de nu vei pune întru el frică şi post, nu vei îndrepta paşii tăi pe cărarea lui Dumnezeu,” (VI, 34)
3. Răbdarea: “un ucenic foarte supărat şi necăjit de dracul curviei a zis: da-mi Doamne răbdare ca să pot purta cu mulţumire această ispită..” (VI, 5)
4. Nădejdea: “un frate oarecare, ce trăia în Enat, în mănăstirea Alexandriei, a căzut în păcatul desfranarii, dar fratele cu nădejdea şi cu ajutorul lui Dumnezeu, s-a pocăit şi s-a mântuit.” (VI, 24)
5. Luarea aminte la cauza patimii şi tăierea acesteia: “daca curvia se luptă cu trupul tău, s-a pornit războiul asupra ta din desfătare, sau din somn mult, sau din mândrie, sau de te socoteşti pe tine mai bun decât pe altul, sau ai osândit pe cineva când greşea. Fiindcă afară de acestea nu se luptă omul spre curvie.” (VI, 42)
6. Înfrânarea simţurilor şi a gândului: “un bătrân, care mergând pe un drum, a văzut urme de femeie pe nisip. Iar el mergând, tot astupa cu piciorul acele urme, zicând: ca nu cumva să le vadă vreun frate neputincios şi din vederea acestora să înceapă a-l supăra gândurile şi războiul curviei.” (VI, 18)
7. Fuga de prilej: “zicea ucenicul lui avva Sisoe, către dânsul: părinte, ai îmbătrânit, să mergem de acum aproape de lume. I-a zis lui bătrânul: unde nu este femeie, acolo să mergem. Deci i-a zis lui bătrânul: la pustie du-mă!” (Sisoe, 3)
8. Fuga de compania sexului opus: “zis-a un bătrân: sarea este din apă şi când se apropie de apă, se topeşte şi piere! Aşa şi omul, din femeie este născut şi de se va apropia de ea, se va topi şi va pieri.”(VI, 27)[15].
9. Taina Spovedaniei este Taina în care Dumnezeu iartă, prin duhovnic, păcatele creștinilor care se căiesc sincer și le mărturisesc la scaunul spovedaniei, în fața preotului. Spovedirea gândurilor, cât mai deasă și mai amănunțită, face păcatul să nu prindă rădăcini în ființa noastră.
10. Taina Sfintei Euharistii este leacul cel mai puternic. Sfânta Împărtășanie (Euharistia sau Cuminecatura) este Taina în care, sub chipul pâinii și al vinului, se împartașește creștinului însuși Trupul și Sângele lui Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor și spre viața de veci, înfățișându-se totodata, real si nesângeros, jertfa de pe Cruce a Mântuitorului. Ea dă putere în lupta cu ispita și este foc curățitor de păcate.
Spune Alex că eu sunt Entuziasmul pe două picioare (căz doar n-oi fi v’un miriapod)! Ei, da, și sunt ! Dar sunt așa, pentru că Te cunosc pe Tine, pentru că m-am vândut pe vecie Ție, sunt a Ta!
Tu știi că fac ca toate fiarele când mi se întâmplă ceva: mă umplu de nervi, mă lamentez, mă jelesc, sun un prieten, mă trântesc pe jos, țip și urlu și apoi, îmi vine să râd 🙂 .
Știu că Te uiți la mine și Te distrezi, că sunt așa caraghioasă; știu că îmi vezi zâmbetul poznaș, care mi se ascunde în colțul gurii, în chiar cele mai grele momente, pentru ca ȘTIU, știu sigur că nu mă lași, că totul se poate rezolva – cu Tine! Totul, în afară de Moarte!
Orice am negociat cu Tine, în afară de Moarte: măreția ei îți aparține integral, la fel ca și Viața! Acolo spun doar: „Facă-se voia Ta, nu voia noastră!”. Și adaug în gând: dar, dacă e cu putință, să treacă de la mine paharul acesta…!
Smerenia am uitat-o pe undeva, așa că strig la și după Tine: Te iubesc, Doamne al meu! Mi Te-ai dăruit mie, acolo, pe Cruce; ești Dumnezeul meu personal! Și ne-ai dăruit ca fii și Maicii Tale, Celei Sfinte!
Ai fost mereu cu mine: în boală, în nefericire, în părăsire, în sărăcie, în durere, în bucurie, în zilele în care – astmatică și însărcinată fiind – riscam să-mi „tarez” copiii cu tratamentul specializat, dar tu mi-ai dăruit 18 luni fără nicio criză! Și câte altele…!
Mi-ai dăruit părinți buni, care-au făcut și ei ce-au știut mai bine pentru mine; profesori buni, care mi-au dezvoltat mintea, mi-au deschis larg orizontul gândirii; soț bun – care-a venit în viața mea când a trebuit (și care a plecat la fel) – și care m-a ajutat să devin o femeie de oțel, care nu poate fi distrusă; prieteni buni, chiar minunați; copii buni, care mi-au arătat cum sunt eu de fapt 🙂 ; cățel iubitor, care mă smerește cu dragostea lui totală față de mine; simțul umorului, care mă salvează în aproape orice împrejurare; o scăfârlie zăpăcită, dar care înțelege orice; un zâmbet interior permanent; dragoste de natură, de oameni și de viața!
Îți mulțumesc, Boierule 🙂 ! Ești Mare! Și ești al meu!
Studiile demonstrează în mod evident că scoaterea sexualităţii din contextul afectiv al relaţiilor maritale îl introduce pe individ în cercul vicios al anxietăţii şi al depresiei, al dependenţei de sex şi al confruntării cu patologii de tot felul[10].
Woman snorting cocaine or amphetamines, symbol of sex addiction
Dependența de pornografie este una dintre acestea și se instalează în etape:
1. Expunerea timpurie: cei mai mulți bărbați încep devreme expunerea la pornografie, văd imagini pornografice când sunt foarte tineri și acestea pun stăpânire pe imaginația lor.
2. Instalarea dependenței: se intoarce mereu la pornografie, devine o parte regulată a vieții tânărului, care este deja prins și nu mai poate renunța.
3. Accentuarea dependenței: începe să caute imagini și mai sugestive, să folosească ceea ce înainte l-a dezgustat iar actul îl excită. Sexul solitar.
4. Desensibilizarea: începe sa devină indiferent la imaginile văzute; nu-l mai excită, devine disperat să simtă emoție puternică, dar nu o mai poate simți.
5. Exprimarea din punct de vedere sexual: face saltul la a transpune în realitate imaginile văzute, cu oameni reali, în moduri distructive: viol, sex violent, posturi și tehnici ce ating demnitatea partenerei. Apare o răceală monstruoasă în sufletul lui și, mai mult decât atât, nu mai are satisfacția actului sexual în cuplu. Dragostea se stinge sau chiar se transformă în ură.[11]
Recomand cu căldură excelentul studiu al domnului Nicu Pârlog: ”A 69-a artă” – http://www.descopera.ro/cultura/4181137-a-69-a-arta
“Toţi exaltă astăzi viaţa, dar continuă să exalte şi ceea ce distruge viaţa, şi anume sciziunea schizofrenică dintre sex şi sentiment, dintre dragostea sacră şi dragostea profană.”[12]
Cauzele împuținării dragostei ne apar in Icosul I al Acatistului Domnului nostru Iisus Hristos:
“Din pricina păcatelor, dragostea oamenilor s-a răcit și s-au împuținat căile de la inimă la inimă. Dar Tu Însuți, Hristoase, Te faci neîmpuținată Cale ce apropii și unești în iubirea Ta pe toți cei care cu dreaptă slăvire cântă: Iisuse, Calea de la inimă la inimă; Iisuse, Calea de la moarte la Viață; Iisuse, Calea din iadul deznădejdii la raiul smereniei; Iisuse, Puntea peste prăpastia întristării;”
Sex addicted – nou diagnostic în nomenclatorul de afecțiuni al zilelor noastre:
Dependența de sex sau adicția sexuală tinde să ajungă un diagnostic al secolului nostru, sub numele de donjuanism și nimfomanie!
Jim Pfaus, psiholog la Universitatea Concordia, spune: ”dupa o partidă de sex, crește nivelul de serotonină, oxitocină, vasopresină și opioizi endogeni (echivalentul anatomic natural al heroinei)”, ceea ce ar explica biochimia adicției.
Adicția sexuală este caracterizată de:
compulsivitate sexuală;
conduce la creșterea preocupărilor legate de sex;
continuă, în ciuda problemelor asociate;
dependentul se implică în diverse aventuri riscante, cu potențial autodistructiv;
sentimente de vină și rușine;
preocuparea pentru sex devine obsesională.
se pierde controlul asupra comportamentului respectiv;
se diminuează capacitatea de a se atașa de partenerul sexual,
nevoia de sex capătă amploare, deși satisfacția este din ce în ce mai greu de atins;
apar consecințe medicale, legale, interpersonale severe;
încercările de a stopa comportamentul sexual compulsiv sunt de obicei eșuate;
apar schimbări severe de dispozitie; depresie sau euforie,
comportamentul sexual ajunge să interfereze cu cel social, ocupațional sau recreațional.[13]
O echipă de cercetători de la Universitatea din California a stabilit o listă de criterii pe baza cărora poate fi definită „tulburarea hipersexuală” ca boală mentală. Printre simptomele clasificate de psihologi se numără fanteziile sexuale şi dorinţele arzătoare, dacă aceste tipuri de comportament durează mai mult de şase luni, atunci când nu sunt provocate de consumul de substanţe specifice.
Mai mult, cei diagnosticaţi cu dependenţă de sex trebuie să prezinte o activitate sexuală ca răspuns la stres sau stări depresive.
La sugestia unuia dintre prieteni, voi iniția un ciclu de articole pe tema Sexualității Normale și Patologice; sexualitatea ca întâlnire umană, ca totală dăruire, dar și despre sexualitatea ajunsă patimă, într-o societate ce dorește să ne dezbrace de veșmântul de ființe amprentate cu chipul lui Dumnezeu, trimise aici pentru a lucra asemănarea cu El! Vă voi arăta drumul pe care l-am parcurs, până la a ajunge să studiez acest subiect, atât de sensibil și delicat. Iată motivele/cazurile de care am auzit atunci, care m-au determinat să fac acest studiu:
În anul 2011 absolvisem Psihologia și un Master în Teologie și îmi doream să fac Psihoterapie ortodoxă; o firească smerenie m-a împiedicat, realizând enorma responsabilitate pe care-o implica o călăuzire a unui orb de către alt orb! Deși destul de în vârstă, încă mai a(vea)m de învățat despre condiția umană. Spun asta, deoarece primul caz despre care am auzit, ce necesita ajutor psihologic calificat a fost un puiuț de om – sau de ne-om, numit Mădălin! Avea doar 7 ani și era integrat într-o casă de îngrijire a copiiilor orfani. Pân-aici, trist, dar încă nu v-am spus răul cel mare; acest omuleț fusese abuzat sexual de tatăl lui, care între timp murise, lăsându-l, la doar 7 ani, singur pe lume – mutilat sufletește, pervertit la trup și la minte! De ce spun asta? Pentru că nu știu ce s-o fi petrecut în micuțul lui căpșor, dar începuse să se dezbrace în fața celorlalți copii, într-un fel foarte nepotrivit. Părinții celorlalți copii – nu erau toți orfani; pe unii îi lăsau părinții la orfelinat, ca la ”săptămânal”, fiind foarte săraci și neavând cu cine-i lăsa , nici cu ce-i întreține -, au cerut ca Mădălin să fie exclus din acel așezământ, pentru că le strica celorlalți copii educația…! Să știți că se mai găsesc oameni ai lui Dumnezeu: am descoperit în proximitatea așezământului – consultând lista psihologilor din țară -, o doamnă psihoterapeut, care a avut bunătatea să se ofere să-l trateze pe Mădălin, acordându-i asistență psihologică gratuită!
O tânără, abuzată!
Copii violați de propriul tată, de concubinul mamei, de un vecin, de un apropiat al familiei.
Familie: preot – preoteasă -> se destramă.
Fete cuminți, căsătorite cu băieți cuminți, care nu avuseseră – nu o educație sexuală -, dar nicio călăuzire, care transformă noaptea nunții într-un viol, datorită lipsei de autocontrol al pulsiunii sexuale. Comportamentul sexual marital continuă, neschimbat.
Căsnicia lor – un dezastru.
Apar copiii! Cresc într-o stare de nervozitate familială și frustrare nesănătoase.
Doar nu credeați că discută, ca bărbatul cu muierea lui, nuuuu, că e rușine!!!
Unul o ia hăis și unul, cea!
Unul sau mai mulți copii nefericiți.
În cealaltă extremă – o cunoștință s-a sinucis, pentru că devenise sex addicted și nu mai putea controla această patimă și se rușina de fetița lui, că va afla.
Tineri, adulți, maturi – înebuniți, datorită abuzului de pornografie sau dimpotrivă,
Dezabuzați, datorită excesului de sex.
Sensibilitate sufletească redusă, până la uscăciune; dar și
Plictiseală fizică, dată de experimentarea masivă.
Împuținarea dragostei.
Nu pledez pentru a începe viața sexuală înainte de căsnicie, nu, dar admiteți măcar că aveți SEX, că această pulsiune e mai aprigă decât setea și foamea, pentru că este INSTINCTUL VIEȚII, cel care face specia să se perpetueze și nu-l puteți înfrânge, doar controla! Și asta înseamnă cunoaștere de sine, acceptare de sine, discuții sincere soț-soție; un exercițiu de conviețuire plin de răbdare și bunăvoință; ceartă, chiar, dar sinceră și constructivă! Nu vă victimizați și nici martirizați – comunicați unul cu altul, pentru că sunteți cei mai apropiați oameni de pe pământ – distanța dintre voi devenind chiar negativă, în momentul de maximă intimitate -, sunteți legați prin Sfânta Taină a Cununiei: el e bărbatul tău, ai toate drepturile asupra trupului lui; așa cum ea este femeia ta și ai tot dreptul asupra trupului ei, desigur fără a o forța sau umili! Pentru cazurile din cealaltă situație, continuăm studiul.
Ideologia consumeristă a devenit dominantă pe glob, fiind un instrument de control al maselor și de asigurare a unui climat ideologic favorabil neocolonialismului economic. Unul dintre domeniile în care a excelat ideologia consumeristă este cel al hipertrofierii sexualității umane, prin pornografie, filme, cărți, reclame, mesaje subliminale, schimbarea mentalității și încurajarea unui teribil relativism moral. ”Cei care, de pe baricadele „desacralizării” capitalismului au denunţat această ideologie mercantilă (“funcţionând” ca pulsiune sexuală), instaurând – prin libido-ul public – tiranica domnie a plăcerii, au sesizat că e vorba de o gigantică manipulare. Tripleta excitare – inovare – mimetism, prin jocul seducţiei, oferă ”noilor hipnotizatori” posibilitatea de ”a ne coloniza pe furiş”. O propagandă silenţioasă, aşadar, subjugând inconştientul colectiv, făcând din posesie crezul contemporaneităţii.”[1]
Scurt istoric al “liberalizării” relațiilor sexuale:
În timp ce în lagărul de est, existența, chiar si cea intimã, se desfãșura în limitele ideologiei, manifestările de tot felul fiind dacă nu reprimate, cel puțin diminuate, sub privirea atotpătrunzătoare a Fratelui cel Mare[2], în Occident, după moartea lui G. Orwell, apare fenomenul hippie[3] – Flower Power, a cărui ideologie este caracterizată de: atotputernicia dragostei, sex liber, eliberarea de tipare, hedonismul; trăiau după legile făcute de ei, nu după cele impuse de guvernul american. Eliade a interpretat fenomenul ca dorința arhetipală a omului de a reconstitui Paradisul: eliberați de orice autoritate, purtând părul lung, adamic, trăiesc goi prin păduri, în meditație, dorind să demoleze pașnic frontierele naționale, rasiale, religioase, sexuale, de clasă, ideologice. Cred în sex mai mult decât în lupta politică. Ca filosofie de viaţă, promovau „întoarcerea la natură” -„Mother Nature„, și aplicau practici orientale de shamanism, hinduism, apelul la droguri – inițialnaturale, dar s-a ajuns în cele din urmă la consumul de droguri puternice, care a dus la dezechilibru psihic şi căderea in promiscuitate a hippioţilor.
Beatles-ii vor fi un vârf de lance al culturii hippie, lansând melodii ce folosesc cuvinte specifice, cunoscute doar de cei din aceasta cultura “sex and drugs”:
*teenagers, cu sensul de adolescenți iubitori de muzica rock și de droguri-junkies;
*cool- care denumea starea provocată de droguri:
*discovered – cu semnificația: vise colorate, compensatorii ale tinerilor”junkies”
* “beatnik”, “hippies”, “flower children”[4]
Beatles-ii au fost fascinați de cultura indiană. Maharishi, venit pentru prima oară din India în 1960 a devenit repede un simbol al generației Flower-Power. El propovăduia autoperfecționarea. Promisiunile lui se întâlneau perfect cu filosofia drogurilor: “Vreți extaz, vă dau extaz și nu trebuie să renunțați la nimic!”
Mișcarea culminează cu Festivalul de muzica rock de la Woodstock din 1969. Printre mesajele de pe cartoane puteai citi: “God loves sex”.
Războiul din Vietnam, care a avut loc între 1 noiebrie 1961 și 30 aprilie 1975, căderea Saigonului . Războiul a fost purtat între Republica Democrată Vietnam (Vietnamul de Nord), sprijinită de China și URSS, și Republica Vietnam (Vietnamul de Sud), sprijinită de USA. Conflictul s-a încheiat cu înfrângerea Vietnamului de Sud și unificarea țării sub conducere comunistă. Trupele americane s-au retras din Vietnam, războiul fiind considerat unul dintre marile eșecuri ale politicii externe americane. Starea de nesiguranță a zilei de mâine, poate că a contribuit la accelerarea liberalizării relațiilor sexuale.
Alfred Kinsey (1894 – 1956) este considerat “părintele revoluţiei sexuale”. Cele două studii publicate de primul sexolog ştiinţific în anii 1940 şi 1950 – ”Comportamentul sexual al masculului uman”, din 1948 şi ”Comportamentul sexual al femelei umane”, din 1953 – au marcat profund societatea americană şi, ulterior, întreaga lume occidentală, ajungându-se aproape la un Sindrom Kinsey ( http://inliniedreapta.net/lavedere/sindromul-kinsey/)
In 1964 apare cartea lui Michel Foucault – “Istoria sexualitãtii”, Din perspective analizelor lui Michel Foucault, s-ar putea spune că ipoteza reprimării discursurilor despre sex, începând cu secolul al XVII-lea, culminând cu epoca victoriană, este doar o poveste care determină nașterea unei ideologii anti-represive, eliberatoare, demistificatoare, pe scurt este faptul discursiv global, transpunerea în discurs a sexului” (op. cit., p. 14); este voința de a cunoaște, o tot mai mare punere în valoare a discursului despre sex” (op. cit., p. 21).
Aldous Huxley, fratele lui Julian Huxley (cel ce a susținut puternic darwinismul) spunea: „Aveam motive pentru a nu dori ca lumea să aibă sens; ca urmare, am admis că nu avea nici unul, și am fost în stare, fără vreo dificultate, să găsesc justificare pentru această asumare. Pentru mine, ca și, fară îndoială, pentru majoritatea contemporanilor mei, filosofia nonsensului a fost, în mod esențial, un instrument de eliberare. Eliberarea pe care o doream era simultan o eliberare de un anumit sistem politic și economic, și o eliberare de de un anumit sistem de morală. Ne-am ridicat împotriva moralei fiindcă ne stânjenea libertatea sexuală„[5].
Surprinzãtoare va fi, însã, analiza pe care o va face Julius Evola în “Metafizica sexelor”, apãrutã în 1958. Temporal, deci, la limită, dar studiul este reclamat de criza către care se îndrepta lumea occidentală la vremea aceea: o criză a vieții sexuale a cuplului, degradată, decăzută, golită de emoții și putredă. Ceea ce reprezintă astăzi și numim ca „invazie a erotismului” își găsește explicația în represiunea sexului, așa cum este înțeleasă ea de câțiva analiști. Cauza majoră a excesului de sexualitate în Occident stă în reprimarea unitătii dintre sex, sentiment și iubire sacră; „orgia sexului la care asistăm astăzi, filmele sexy, pornografia invadatoare, sex shopurile ș.a.m.d., reprezintă încă o acțiune a reprimării, fiindcă atâta timp cât sexul e vulgarizat, fiziologizat, terfelit, debarasat de orice obligație și cvasiironico-sarcastic, sexul nu mai e spirit, nu e aventură, nu e noutate, nu e creație, nu e dăruire, nu e descoperire, nu e tremur și cutremur”[6].
„Sexul este cea mai mare forță magică a naturii; în el acționează un impuls care prefigurează misterul Unului”. În afirmația evoliană trebuie să vedem încercarea de a recupera ceva din semnificația eroticii platoniciene din ”Banchet” și un semnal pentru degradarea omului contemporan, rob și neputincios unei ideologii în care politica, aparent, nu are nici un amestec…[7].
Încă de la începutul anilor ’70, Statele Unite s-au declarat o societate „eliberată sexual”. De-a lungul anilor, atât experiența pastorală, cât și mass-media au arătat că revoluția sexuală a adus în societatea americană mai mult confuzie decât libertate, mai mult libertinaj decât eliberare.
Odată ce televiziunea și-a intrat în rol, iar producătorii au început să realizeze puterea sexualității în vânzarea produselor, a început reeducarea socială în masă privind valorile sexuale, aceasta ducând la o importantă restructurare a rolurilor sexuale tradiționale. O consecință majoră a fost dărâmarea vechilor tabuuri legate de pornografie, sex extraconjugal și copii „ilegitimi”. S-a creat în schimb o atmosfera de fixație și exploatare sexuală ce impune o imoralitate indispensabilă -o ieftină și seducătoare trivialitate – în toate domeniile.
Filmele prezintă acum actul sexual atât de explicit, încât ele ar fi fost evaluate drept pelicule „X” în urma cu câțiva ani.
Limbajul explicit sexual și scatologic a devenit obligatoriu, chiar și în prime time.
Prezervativele sunt mai la îndemână pentru adolescenții de azi decât țigările, iar educatorii, psihologii și pastorii sfătuiesc pe tinerii noștri, băieți și fete, să nu plece de acasă fară a avea unul asupra lor.
Mare parte din această îndoctrinare perversă, (numită în școlile noastre eufemistic: „educație sexuală„[8]) este justificată cu referire la SIDA . Dar această boală nu ar exista, dacă societatea noastră nu ar scuza ceea ce în generațiile anterioare era socotit drept comportament imoral.
Cu alte cuvinte, pragul nostru de toleranță a explicității și exploatării sexuale s-a micșorat în mod dramatic.
S-au înregistrat:
Peste un milion și un sfert de avorturi în fiecare an,
frecvența înspăimântătoare de abuzuri la copii,
o rată a divorțului de aproape 50%, împreună cu
practica general acceptată a concubinajului,
„căsătoriile” homosexuale și
dezmembrarea excesivă, dar nu mai putin reală a familiei moderne ca unitate sociala de baza – acestea sunt consecințele unei revoluții sexuale deviate.[9]
În anul 1992, OMS a exclus homosexualitatea din lista diagnosticelor, urmând, astfel, Asociației Psihiatrice Americane (APA), care exclusese homosexualitatea din al său “Manual de diagnoză statistică” (DMS), deși Academia Medicală din New York concluzionase încă din 1963 că homosexualitatea este o boala, iar homosexualul este un individ cu tulburări în sfera emoțională, incapabil de a fi parte a unei relații sexuale normale. Filmele ne prezintă homosexuali foarte carismatici. Partenerul cu rol feminin in cuplul homosexual ridiculizeaza gesturile și comportamentul femeilor, atrâgand simpatia asupra lui!
Se organizeaza parade gay, deșănțate, care sunt ofensatoare pentru creștini, pentru părinți, copii sau pentru cei care au optat pentru o familie heterosexuala.
Un alt reper al “evoluției” sexualității libere o reprezintă momentul Kinsey. Plecând de la cele două cărţi scrise de el, mass-media a promovat liberalizarea sexualităţii în sensul exultării aventurilor amoroase, a unei sexualităţi scoase complet de sub auspiciile relaţiilor maritale, ruperea sexualităţii de dimensiunea ei afectivă şi transformarea relaţiei sexuale într-un fel de sport sau divertisment.
Deși Kinsey promitea o sănatate înfloritoare celor ce adoptă acest comportament sexual, oamenii sunt astăzi, în epoca pornografiei, anxioşi şi bolnăvicioşi, depresivi şi extrem de nefericiţi.
Depresia a ajuns deja una dintre cele mai răspândite boli de pe glob.
În schimb, cercetări mai noi dovedesc faptul că relaţia sexuală normală presupune o rată a bolilor mult mai redusă decât oricare dintre perversiunile sexuale.
De asemenea, o viaţă armonioasă de familie oferă protecţie în faţa bolilor şi a stresului, iar părinţii care-şi înconjoară copiii cu dragoste sunt cei mai longevivi.
Studiile demonstrează în mod evident că scoaterea sexualităţii din contextul afectiv al relaţiilor maritale îl introduce pe individ în cercul vicios al anxietăţii şi al depresiei, al dependenţei de sex şi al confruntării cu patologii de tot felul[10].
(Va urma)
Richie Havens melting human hearts at the Woodstock Festival 1969.
Și Imnul Hippie:
Cristina Olaru (Ghenof)
Bibliografie:
[1] Pascal Bruckner, Mizeria prosperităţii, pag 62, Ed. Trei, 2002; traducere din limba franceză de Vasile Zincenco.
[2] “„Ar fi vrut sã poatã merge împreunã pe stradã, dar nu ca acum, ci deschis, fãrã nici o fricã, sã vorbeascã câte-n lunã si în stele, sã facã mici cumpãrãturi pentru casã. Dar mai tare ca orice dorea sã aibã un cuib al lor, unde ar putea ramâne singuri, fãrã a-si cersi iubirea de la o întâlnire la alta. […] Amândoi stiau cã fac o nebunie, cã astfel îsi sapã singuri groapa. Iar acum, asezat pe marginea patului, gândurile îl purtarã din nou la subsolurile Ministerului Iubirii” (George Orwell, “1984”)
[3] Subcultura hippie a fost inițial o mișcare de protest a tineretului împotriva societății materialiste occidentale, care a luat ființă în SUA la începutul anilor 1960 și care mai apoi s-a răspândit în multe țări din lume. Mișcarea hippie a fost atât o mișcare politicăcât și culturală.Cuvântul „hippie” vine de la „hipster”, care descria tinerii beatnik care s-au mutat în districtul Haight-Ashbury din San Francisco, SUA. Acești tineri moșteniseră atitudinea nonconformistă a generației beat, și-au creat cu timpul comunități proprii, ascultau rock psihedelic, erau adepți ai revoluției sexuale și foloseau droguri precum hașiș și LSD. Moda și valorile hippie au avut un efect major asupra muzicii de masă, a televiziunii,filmelor, literaturii și artelor.
[5] Conf. Dr. Adrian Lemeni- “Referatul Facerii”,din vol.“Sensul eshatologic al creatiei”,Ed. ASAB, Bucuresti, 2007, pag.110; nota din Aldous Huxley-“Marturisirea unui ateu notoriu”
[6] (Julius Evola, “Metafizica sexelor”, Editura Humanitas, Buc.,1994, p. 21).
[7] Ion Cordoneanu – “Sex si ideologie”
[8] „Iata, spre pilda, urmarile Educatiei sexuale în Danemarca, tara scandinava care e, de mai multi ani, campioana Educatiei sexuale în scolile europene: – violurile au crescut cu 300%; – bolile sexuale au crescut (la tinerii sub 20 de ani!) cu 250% ; – cazurile de graviditate, de sarcina în afara casatoriei s-au dublat; – divorturile s-au dublat; – avorturile au crescut cu 500% (!). Doar doua lucruri au scazut: rata nasterilor si vârsta medie a primului raport sexual”.
Celor care spun că femeia nu este respectată de Mântuitorul, le amintim că este plin Sinaxarul de Sfinte, de Sfinte Mucenițe, de Sfinte întocmai cu apostolii: Sf Tecla, Sf Nina, Sf Maria Magdalena, Sf Împărăteasă Elena. Dacă aducem doar exemple din Sfântul și Marele Post și tot avem Sfinte cu staturi uriașe. La poli opuși, avem:
pe neîntinata Sfânta Tomaida, care alege mai degrabă moartea sângeroasa, de mâna socrului ei, decât să trăiască, dar primind să-i fie amantă.
pe cele doua Marii:
Sfânta Maria Egipteanca, care-a trăit 17 ani în prostituare publică – de plăcere -, pentru ca apoi, tot 17 ani să fie luptată – în Pustia Iordanului – de amintirea meselor alese, stropite cu vinuri ce-i plăceau îndeosebi, de cântecele necuviincioase, ce-o desfătau nespus, dar mai presus de toate, de dracul desfrânării, ce-o chinuia cumplit, până cădea la pamant strigând și rugându-se la Maica Domnului, cerându-i ajutorul! După un timp, o lumină caldă și blândă o învăluia – o cerceta Însuși Marele Dumnezeu, prin Energiile Sale necreate! Trecând acești 17 ani de ispită nemaipomenit de grea, ajunge la despătimire. Mai mult decât atât: se hrănește – timp de 30 de ani doar cu nădejdea mântuirii ei; închină cu semnul Sfintei Cruci Iordanul și trece peste el, ca peste o punte; devine văzătoare cu duhul; cunoaște Sfânta Scriptură și teologhisește, deși nu avea știință de carte! A căpătat de la Dumnezeu harisme mari și minunate, culminând cu cea a dragostei pentru întreaga Lui Creație.
Sfânta Maria Magdalena este o altă femeie păcătoasă, care-și schimbă complet viața, atunci când Îl întâlnește pe Mântuitorul. În Sfintele Evanghelii (Luca 8,2 si Marcu 16,9), Maria Magdalena este prezentată ca fiind „o femeie din care s-au scos șapte draci„, dar și cea dintâi care a adus vestea Învierii lui Iisus apostolilor (Ioan 19, 25; 20, 1-19). Fiind posedată de 7 duhuri necurate și auzind despre vindecările făcute de Iisus, vine și unge cu mir din cel mai scump picioarele Mântuitorului, dar și cu lacrimi de pocăință și de dragoste, apoi I le șterge cu părul capului ei. Acest gest, deopotrivă îndrăzneț și smerit, are conotația unei spovedanii publice, pentru că se petrece în prezența mai multor membri ai comunității în care locuia, iar aceștia o incriminează ca femeie păcătoasă.
Și a căutat spre dânsa Domnul Cel multmilostiv, care cunoaște toate mai înainte de facerea
lor, și a gonit dintr-‘însa pe acei șapte diavoli muncitori cumpliți, făcând-o sănătoasă nu numai cu trupul, dar și cu sufletul; căci i-a luminat mintea cu lumina cunoștinței adevărului, ca să cunoască ca El este Mesia Cel așteptat și să creadă într-însul, că El este Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Cel trimis de Tatăl, spre mântuirea lumii. De-acum Îl urmează pe Iisus, întocmai cu Apostolii, ba fiind chiar mult mai curajoasă decât ei, pentru că stă, alături de Maica Domnului și o sprijină – împreună cu ucenicul cel iubit, Sf. Apostol Ioan – sub Crucea pe care se jertfește Mielul Cel nevinovat, care își asumă toate păcatele lumii.
Cele 2 Sfinte Marii cunosc convertiri fulgerătoare și se învrednicesc de mare cinste în fața lui Dumnezeu și-a Maicii Domnului. Ce le mai aseamănă:
dragostea nemărginită pentru Mântuitorul lumii;
profunda pocăință;
schimbarea completă a vieții;
hotărârea neclintită de a nu mai supăra pe Dumnezeu, păcătuind;
tăria sufletească și curajul deosebit;
bărbăția;
Aceste asemănări sunt și căile indicate și pentru noi de ridicare din prăpastia păcatului;
Căci, dacă ne aservim celui rău și viclean, plata este îndepărtarea de dragostea lui Dumnezeu în veac. Iar dacă ne dăruim viața lui Dumnezeu, plata Sa pentru că ne-am pus viața în Sfintele și Atotputernicele Sale mâini este neînchipuit de mare. Creștini fiind și având aceste exemple minunate, nu avem dreptul să deznădăjduim, când vedem cum se poate ridica un om din cea mai adâncă prăpastie a păcatului și cum poate ajunge pe culmile sfințeniei. Nu ar trebui să disprețuim pe nimeni, aflat încă în noroiul păcatului, căci nu se știe dacă nu ne vom închina într-o zi la icoana lui. Dumnezeu ne-a lăsat deschisă Calea sfințeniei! Să ne lucrăm mântuirea, cuminți și cu multă nădejde în mila și bunătatea lui Dumnezeu, respectând Poruncile dumnezeiești, postind, rugându-ne, spovedindu-ne, împărtășindu-ne, făcând fapte bune și străduindu-ne să ne îndurăm unii pe alții. Și toate acestea să le facem cu dragoste, mulțumind pentru toate lui Dumnezeu, chiar și atunci când suntem în focul ispitelor, pentru că în ele stă ascunsă iarba cea amară, de leac pentru păcatele noastre! Mulțumim și dăm slavă lui Dumnezeu pentru toate!
Doamne-Ți scriu cu întârziere: Te rog, iartă-mă! Nu Te-am simțit ieri și nu am putut să-Ți scriu! Și m-am risipit în treburi mărunte, în loc să mă retrag undeva, să Te aștept!
În multe feluri ne-ai arătat cât de mult prețuiești curăția trupească! În Rai, protopărinții noștri erau feciorelnici; împreunarea cea aducătoare de prunci a venit între oameni abia după cădere!
Dar Dumnezeu nu disprețuiește unirea cea legiuită prin Taina Sfintei Cununii și restaurată în Hristos și în Biserică; doar prima minune a săvârșit-o Mântuitorul în Cana Galileii, binecuvântând Nunta și, deci, nașterea de prunci.
Dar simpla curăție trupească nu este de ajuns, dacă nu este însoțită de cea sufletească, de paza gândurilor și de alungarea celor de ispita. Deși este o virtute atât de mare, curăția trupească, neînsoțită de lucrarea celorlalte virtuți, nu ne este îndestulătoare pentru a ajunge în Rai! Dumnezeu ne vrea desăvârșiți! Ne vrea sfinți, să fim în preajma lui, în Raiul pe care L-a făcut din dragoste pentru noi și unde suntem toți chemați să ne bucurăm, pâna la Judecata de apoi, unde vom putea fi chemați la o bucurie și mai înaltă, căci Îl vom auzi pe Hristos zicându-ne cu dulce glas:
„Veniţi, binecuvântaţii Părintelui Meu, de moşteniţi Împărăţia cea pregătită pentru voi de la întemeierea lumii!„
Și cum putem ajunge la aceasta prea înaltă bucurie? Fiind ca fecioarele cele înțelepte, sporindu-ne virtuțile, având trezvia minții, înțelepciune, blândețe, facând milostenie, fapte bune, lucrând astfel porunca dragostei de aproapele, fiind tot timpul în priveghere și dobândind harul Prea Sfântului Duh!
Adică, neîncetat rugându-ne, postind, spovedindu-ne, împărtășindu-ne și fiind mereu pregatiți pentru venirea Mirelui ceresc, cu hăinuța sufletului curată și strălucitoare. Și, mai presus de orice, iubindu-L pe Domnul Dumnezeul nostru, cu toată inima, cu tot sufletul și cu tot cugetul nostru. Iertând și cerând iertare fratelui nostru și iubindu-l, cu toate neputințele lui.
„Nimic necurat nu va intra întru Împărăția cerurilor!„
Ce-au greșit fecioarele cele neînțelepte – cele nebune? Ele nu și-au pregătit din timp undelemn pentru candelele lor, nu au lucrat faptele bune spre a merge în Lumină. Timpul petrecut pe Pământ este scurt și fără de îndoială vom adormi și nu știm când vine Mirele, să ne încununeze sau să închidă ușile în urma Sa, intrând la Nuntă doar cu fecioarele cele înțelepte! Deci:
”Privegheaţi deci, că nu ştiţi în care zi vine Domnul vostru./Aceea cunoaşteţi, că de-ar şti stăpânul casei la ce strajă din noapte vine furul, ar priveghea şi n-ar lăsa să i se spargă casa./ De aceea şi voi fiţi gata, că în ceasul în care nu gândiţi Fiul Omului va veni.” Sfânta Evanghelie după Matei – Capitolul (24,42-44)
O să vă povestesc despre oameni pe care i-am îndrăgit, dar n-am apucat să le spun cât de mult îi prețuiesc! Despre oameni care-au plecat din viață; dintr-a lor și dintr-a mea, fără a fi apucat să le spun cât de mult au însemnat pentru mine! Ajunsese să-mi fie și frică să mai țin la cineva, că nu găseau altă scăpare, decât să dispară în noaptea dintre vieți. Am să-i evoc, în ordinea în care au plecat:
Dl Profesor N. C., inginer și Doctor în Matematică
Este cel care m-a făcut să mă îndrăgostesc de Statistică. Am picat prima dată examenul, dar la restanță, formulele zburdau vesele prin scăfârlia mea, astfel încât, în 12 minute eram deja afară, la colegii mei, care se uitau la mine ca la fata lui Einstein. I-am zis – într-o doară – ca aș vrea să fiu în grupa lui – la el fiind elita studenților. Am fost cu el in excursie de studii prin țară! Nu mai era nici urmă din profesorul sever și scrobit, ci era un minunat coseur, glumeț, tropăiam împreună de-o parte și de alta a globului, vorbind – în autocar – despre lecturile noastre, despre filme și muzică, pentru că noi am fost o generație care-a supraviețuit prin cultură. După ce a plecat la Domnul, la doar 50 de ani, am aflat ce a spus despre mine: “Cristina este un om echilibrat!”. M-a uimit și m-a întristat, pentru că nu am apucat să-i mulțumesc. Dar cuvintele lui m-au ajutat în clipele în care îmi cam pierdeam încrederea că voi realiza ceea ce mi-am propus! L-am condus – toți copiii lui. Îl port însa, de-atunci, în pomelnicul celor adormiți dragi ai mei. Vă iubesc, Domnule Profesor!
Colegul și șeful meu, excelentul inginer D. D.
Plecarea lui a fost tragică și voluntară; devenise sex addicted; nu mai putea controla patima aceea și-i era rușine de fiica lui. Mă retrăsesem demult din serviciu, să-mi cresc pruncii. Dacă am fi putut vorbi cu el…, dar era de-o discreție fantastică în privința vieții personale, deși în rest era deschis, spiritual și foarte vesel. Au trecut ani de-atunci și tot mă doare că nu am știut că bucuria aceea imensă a lui de viață, se luptă cu un monstru vorace și fioros, care l-a împins în prăpastie. Ai milă, Stăpâne și de acest nefericit rob al Tău, care nu Ți-a cunoscut bunătatea și dragostea!
Primul meu părinte duhovnic – Părintele Stelian
A plecat la 52 de ani! Era un om frumos, vorbăreț, popular și iubitor, puternic atașat de comunitatea din micuțul nostru sat! Era foarte mândru de noi – tinerii care făcuserăm o facultate, două, trei! Mi-l amintesc pe el și pe doamna preoteasă, când au venit la noi: 22 de ani, incredibil de frumoși, moderni, aterizați într-un sătuc cu mentalități de pe vremea lui Pazvante! Eram atât de fascinată de doamna preoteasă și de niște pantofi ai ei cum nu se mai văzuseră alții pe Izvor (străduța-sat, în care am locuit până la 18 ani, când mi-am întins aripile spre alte zări), încât mi-am promis să învăț și eu, să pot evada din lumea aceea cenușie, iar apoi, de voi mai dori, să mă întorc într-o zi și să învăț și alți copii să zboare! Nu m-am mai întors! Una dintre ultimele amintiri despre el și doamna preoteasă – erau inseparabili în mintea mea – este de la un hram, unde eu am făcut mâncarea pentru preoți, cu încă două doamne și cu tatăl meu! S-au bucurat că am ajuns o gospodină, o soție și o mamă atât de bună 🙂! Iar ultima amintire este din biserică…! Era atât de ciudat că îi auzeam vocea – o înregistrare a Sfintei Liturghii -, iar el era plecat dintre noi!
Doctorul Ioan Ladea
Poate cel mai demn și mai determinat om pe care l-am cunoscut! La nici 13 ani a fost arestat, anchetat într-un proces ce incrimina cuiburile legionare şi închis la Târguşor, pentru reeducare. A fost eliberat apoi, din lipsă de probe. Fiind in anul V la Medicină în Cluj, este din nou arestat, anchetat bestial şi închis la Aiud, timp de 3 ani, care pentru el au echivalat „cursurile” unei înalte Academii Morale. A terminat Medicina si s-a îndrăgostit de limba chineză veche si a pătruns în tainele Acupuncturii, devenind unul dintre marii specialiști ai țării și vindecând cazuri fără speranță prin medicina alopată. Format la şcoala lipsei de compromis a închisorilor, s-a alăturat în 1977 mişcării de protest, iniţiate de Paul Goma. A urmat o nouă arestare, desfacerea contractului de muncă…!
Acest om m-a tratat timp de vreo 6 luni; am fost la el aproape în fiecare zi. Am avut privilegiul de a purta mici conversații cu el, cât îmi punea acele. Când – peste ani – am mers la alt acupunctor, mi-au țâșnit lacrimile din ochi la primul ac! Toată durerea, pe care-o ascunsesem bine sub carapacea uitării, a izbucnit, sinceră și proaspătă, ca în prima zi! Doctorul Ladea era un om fascinant: un urs bărbos, înalt și voinic, care băga spaima în paciente, pentru că le spunea că se răsfață, îmbolnăvindu-se, pentru a atrage atenția soților lor! Eu râdeam. Copiii mei se jucau cu copiii lui, soția lui ne făcea moxa – eram o mică familie.
Dar într-o zi, mi s-a pus și mie piticul și nu m-am mai dus! Nu-mi amintesc cu ce reușise „să mă supere”. Am auzit apoi că este internat, bolnav, dar nu m-am dus la el, „să nu-l deranjez”! Așa făcusem și cu dl. profesor C. și-au plecat amândoi, fără să fi apucat să-mi iau rămas bun, fără să le fi spus cât de recunoscătoare le sunt, cât de mult a contat pentru mine aprecierea lor, cum c-ar fi ceva de capul meu!
Voi să nu lăsați să treacă acel moment în care puteți spune cât de important este un om pentru voi, înainte de a fi prea târziu! Și nu vă mai supărați unii pe alții pentru fleacuri! În fața veșniciei, nimic nu mai pare atât de grav și important, încât să merite să rupeți o legătură plină de afecțiune, fie ea prietenie sau dragoste.
Părintele Paisie Costandel de la Mănăstirea Secu…!
Cel mai scump și drăguț Părinte pe care l-am cunoscut! Era bătrâior și bolnav: de fapt, în spital l-am cunoscut! Când mi se făcea dor de el – de la o zi la alta, chiar -, fugeam și la 10 noaptea la el! Am fost o singură dată așa de târziu și vă spun de ce; îi plăceau ouăle fierte moi și spunea că numai eu le reușesc; urma să intrăm în Postul Paștelui, iar eu în ziua Lăsatului de Sec avusesem treabă și nu-i dusesem ouțele și știam că-n post nu mai mănâncă! Și-am dispărut ca o cometă, pe lângă soțul meu uluit…! Era totul închis, încuiat la spital, dar eu am iarba fiarelor și am ajuns la el! Ochișorii lui mari și mirați, fuseseră de curând operați. A rămas uimit să mă vadă; i-am dat ouțele moi ca unui copil, cu lingurița și îi ștergeam bărbuța rară și asimetrică! Atât de mult mă bucură amintirea aceasta, atât de caldă și dulce este pentru mine icoana părintelui meu drag! Mi-a mărturisit că se teme de moarte, că se teme că nu s-a mântuit, de fapt și cumva mi-a pus Dumnezeu în gând cuvânt bun și potrivit să-l întăresc – eu, nevrednica! De la el mi-au rămas multe învățăminte, dar cel mai important este acesta: SĂ NU MINȚI!, oricât de mult te-ar costa! Dumnezeu este Adevărul, iar prin minciună te îndepărtezi de El! Iar amintirea cea mai puternică: aveam nevoie de bani pentru o consultație; părintele îmi dăruise o carte și mă tot întreba dacă am citit-o! Am început s-o citesc și, ce să vezi, între pagini erau exact banii care-mi trebuiau pentru consultație! Mi-a lăsat prietene dragi, printre cele care-l vizitam cu dragoste, amintirea unei delicateți de nespus și cuvântul de folos că ne mântuim doar unii prin alții, adică nu ne rugăm doar pentru noi, pentru familie și prieteni – asta e firesc -, ci și pentru dușmani, pentru toată zidirea! Dumnezeu să te ierte și să te orânduiască în ceata Drepților și chiar a Sfinților Săi! Să ne vedem la Rai, Părinte drag! Că pentru rugăciunea Sfinției Tale, poate voi vedea și eu măcar vopseaua de pe ușă !
Îi mulțumesc bunului Dumnezeu pentru tot ce am trăit și am simțit. După cum vedeți, dragostea nu este doar senzualitate; ceea ce durează în timp, este prietenia, calitatea umană a celui iubit, ajutorul primit de la el, aprecierea lui sinceră, care se suprapune peste miile de mesaje descurajatoare, primite de-a lungul vieții. Chiar sinceritatea brutală, privirea lucidă, dar plină de omenie, umorul și ironia tandră, care îndulcesc amărăciunea avertizării asupra faptului că suntem pe un drum greșit, sunt calități ce-și vădesc, în timp, aurul ascuns sub zgura neplăcerii de moment.
Peste oricât de mult timp, când e adevărată,
„Dragostea nu cade niciodată!” – Epistola I catre Corinteni a Sf Ap Pavel (13.8)
Cristina Olaru (Ghenof )
Articolul a apărut în „Cronica Veche”, nr. 2(37), februarie 2014, la pagina 4.
Revista o puteti descarca direct de pe site: http://cronicaveche.wordpress.com/
„- Pescăruș Maynard, ai libertatea să fii tu însuți, cu adevarat aici și acum!
„- Vrei să spui că pot sa zbor?”;
“- Iți spun că ești liber!”
(Richard Bach – Pescărușul Jonathan Livingstone)
Este o temă atât de vastă, că-ți trebuie un curaj nebun să mai adaugi ceva la ceea ce s-a scris, pentru că a preocupat omenirea dintotdeauna! Dar, Îl rog pe Dumnezeu să mă lumineze să găsesc cuvântul potrivit, Maica Sfânta să îmi dea sporirea minții și să mă ajute la slujirea spre care arde inima mea! Doamne ajută!
În Limba Română, etimologic, noțiunea de Libertate vine din latinescul Libertas – libertate (civică, politică, în vorbire).
Romanii aveau și o zeiță omonimă a libertății!
În limba greacă, cuvântul Eleftheria cuprinde toată paleta de sensuri a libertății:
– independența – față de o persoană sau situație
– care nu depinde de nimic altceva
Anticii aveau chiar sarbători ale libertății:
la Plateea, unde celebrau alungarea perșilor, conduși de generalul Mardonios de către armata greacă, ce-l avea în frunte pe generalul Pausania, în anul 479 Î.H.
la Siracuza, în cinstea doborârii regimului oligarhic al “celor 30 de tirani” de catre Transybulos, care, la anul 403 Î.H., restabilește regimul democratic la Atena.
la Samos.
Am găsit o definiție simplă a Libertații: „stare a unei persoane, care se bucură de deplinătatea drepturilor politice și civile în stat; stare a unei persoane, care nu este supusă nimanui”. S-ar putea face un sinopsys de definiții, dar nu acesta este rostul scrierii de față!
Libertatea – categorie filosofică:
Câteva repere istorice:
Spinoza: afirmă că „totul este determinat de necesitatea naturii divine, ceea ce pare să nu mai lase loc pentru libertate„, dar mai spune și că: „un lucru este liber când acesta există prin simpla necesitate a naturii sale și nu este determinat să acționeze”
El conchide că singurul absolut liber este Dumnezeu, deoarece se autodetermină în totalitate.
Sartre: exponent marcant al existențialismului – îl voi lăsa să își definească singur conceptul despre Libertatea umană:
„Esența omului este libertatea de a alege. Omul este condamnat să fie liber, își alege libertatea, esența, și-n aceasta constă mareția, disperarea și neliniștea lui.„;
„Suntem singuri, fără nicio scuză şi responsabili pentru tot ceea ce facem„;
„Ideea pe care n-am încetat niciodată s-o dezvolt este aceea că, la urma urmelor, individul este responsabil totdeauna de ceea ce s-a făcut din el, chiar dacă el nu poate face nimic altceva decât să-şi asume aceasta responsabilitate”
„Libertatea constă în a privi drept în față situația în care te-ai pus de bunăvoie și în a accepta toate responsabilitățile ce decurg din ea„.
„A fi liber nu înseamnă să faci tot ce vrei, ci să ştii că poţi să vrei”.
„Libertatea nu este un fel de putere abstractă pentru a depasi condiția umană, ci este angajamentul cel mai absurd și mai inexorabil …„
-În Filozofia Politică, avem opiniile lui:
J. S. Mill, care consideră libertatea ca raport între individ și societate și cuprinzând:
– libertatea de conștiință
– libertatea de exprimare
– libertatea de a alege un stil de viata
– libertatea de asociere liber consimtita
Mill dezvoltă principiul că fiecare individ este liber să facă ce dorește, atâta vreme cât nu încalcă libertatea altui individ și că societatea nu trebuie să se amestece în sfera libertații individuale, (nici chiar în situația în care individul iși face rău), imixtiunea ei având consecințele urmatoare, din punct de vedere utilitarist:
– uniformizarea
– stoparea dezvoltării individului
Pentru Isaiah Berlin, conceptul de libertate politică îmbracă doua forme:
libertate negativă – care se referă la reducerea amestecului statului în sfera privată
libertatea pozitivă: care se referă la dorința omului de a fi propriul lui stapân, de a hotări ce este mai bine pentru el, de a fi autonom.
Libertatea voinţei:
Problema libertăţii de voinţă se înscrie în disputa dintre cei ce susţin liberul arbitru şi cei cu vederi deterministe.
Liberul – arbitru – se referă la capacitatea individului de a alege un curs al acțiunii, din mai multe varinte posibile.
Determinismul – se referă la existența unei explicații pentru orice eveniment, considerând inclusiv cogniția și acțiunea umană ca supunându-se unui mecanism de tip cauză – efect, excluzând miraculosul.
Omul liber este și responsabil, astfel:
Responsabilitatea cere să îndeplinești două condiții esențiale:
să fii în deplinătatea rațiunii
să fii liber în acțiunile tale.
Deci, exercitiul Libertătii presupune responsabilitatea pentru actele noastre voluntare.
În literatura morală, cauzele pentru care actele noastre voluntare ar putea fi împiedicate sunt:
violența (constrângerea) – tot ce se săvârșește sub acțiunea unei constrângeri, nu este acțiune voluntară și deci nu atrage responsabilizarea pentru ea.
frica – din păcate este unul dintre cele mai frecvente obstacole în atingerea libertății umane.
Marc Oraison spunea: „Omul este, prin excelență, ființa care suferă de frică„.
Frica este o emoție primară, deci o stare emotivă cu care ne naștem, emoție care poate înrâuri hotărâtor reacțiile organismului pe latura exterioară (de execuție), având o mare influență asupra voinței.
Dupa cauzele care o provoacă, frica poate fi:
frica internă (anxietate – frică fără obiect; angoasă, panică, frici paroxistice, sau
frica externă – atunci când este provocată de o cauza exterioară – în fața unui pericol iminent, vizibil.
După gravitatea ei, frica poate fi:
frica grea, provocată de un pericol, un rău mare, care ne amenință (ex. inchisoarea, rușinea, schingiuirea) și
frica ușoară
Dar cel mai mult frica resimțită depinde de structura sufletească a persoanei, în special de structura ei emotivă, de dispozițiile temperamentului ei. De aceea, același pericol real sau imaginar, poate da naștere la frică grea sau frică ușoară. Desigur, diferențierea se face și în funcție de vârstă, sex, cultură, etc.
Ignoranța – este mai curând un impediment cultural și cognitiv în exercitarea libertății. Nicolae Steinhard – monahul de la Rohia – credea că: „mai mult rău iese de pe urma prostiei decât a răutății; de la un punct încolo, prostia e păcat „. Și dacă ne gândim la vot…
Patimile – sub aspectul lor coercitiv – de tipul dependențelor psihologice sau chiar somatice, datorate lucrării cu hărnicie a păcatului, sunt fie stări patologice ale unor sentimente, care pun stăpânire pe sufletul omenesc și-l înrobesc; fie unele sentimente obsesive, care fac individul să acționeze numai în direcția lor, lipsindu-l de pacea lăuntrică.
Deprinderile – sunt elemente ce provin din zona voinței și au o influență foarte puternică în ceea ce privește acțiunea umană („obișnuința este a doua natură„).
Deși ele sunt acte voluntare la început, prin repetare îndelungată, se fac fără a mai participa controlul conștient. Deprinderile rele se câștigă în mod conștient, de aceea nu pot fi considerate piedici în calea libertății, deoarece subiectul a întărit în mod liber, voluntar, voința sa rea.
alte cauze ar fi: tulburări mintale, psihopatii, psihoze, nevroze, sugestia hipnotică, ingerarea de substanțe halucinogene, influiențele mediului social, vârsta , sex, etc.
Și de aceea, nici responsabilitatea pentru unul și același act, nu poate fi identică.
Există o Responsabilitate Existențială, exprimată prin răspunsul personal al omului la întâmplările de viață cu care se confruntă.
Viktor Frankl – părintele Logoterapiei și Analizei Existențiale – spunea:
„A fi om inseamnă a decide de fiecare dată ce să faci cu tine însuți, asta însemnând să-ți asumi responsabilitățile propriilor acțiuni și conduite„.
Tot el spunea că: „Motivat de voința de sens, omul, în fața condiționărilor de orice fel, recunoaște în ele probleme de rezolvat și sarcini de îndeplinit pentru propria-i formare„.
O altă categorie este cea a Responsabilității Morale, în legătură directă cu conștiința morală prezentă la om. Această conștiință morală presupune existența conștiinței psihologice; în absența discernământului psihologic, nu putem vorbi de o conștiință morală.
Conștiința psihologică sau conștiința de sine este o expresie forte a persoanei, care se percepe pe sine ca fiind unică și irepetabilă, dar aceasta în dinamica evoluției ființiale, vizând o armonioasă creștere de sine, prin interacțiunea dintre stimulii externi și tendințele interne ale subiectului.
Conștiința morală este expresia superioară a conștiinței de sine; în expresia ei maximă fiind – în raportul ei cu Dumnezeu, cu valorile absolute – Conștiința Morală Religioasă.
În concepția creștină, Libertatea omului are nevoie și-L are ca garant pe Dumnezeu, care are Libertatea Absolută, a armonizării totului. De aceea libertatea omului este îngrădită în soroacele timpului său finit. Doar Libertatea Lui nu este îngrădita de nici un hotar de timp, ci întrucâtva chiar de libertatea omului, pe care Dumnezeu nu i-o încalcă nici măcar pentru a-i face un bine, fără a-I fi cerut prin rugăciune. Deci rugăciunea este Calea de comunicare cu Dumnezeu, prin care omul Îi încredințează Libertatea sa. Sensul pozitiv al libertății este alegerea de a crede în Dumnezeu sau a fi ateu, deci credința este o decizie a libertații, lăsată omului. Dumnezeu nu intervine în această decizie, de aceea și responsabilitatea noastra față de alegerea facută este maximă.
Iisus părea neputincios pe Cruce, când de fapt își ascundea Atotputernicia slavei Sale, rezervată celei de-a doua veniri, când deciziile negative ale libertății omenești nu-I mai sunt stavilă. Atunci acestea nu mai au îngăduire și nu mai este putiința de îndreptare pentru om.
Libertatea omului cu libertatea lui Dumnezeu, stau în același rapot ca Timpul și Eternitatea.
Istoria noastră cu tine, Părinte, începe la Mănăstirea Bistrița – Neamț. Aveam 12 ani și vedeam că mamaia mea te căuta la mănăstire, de fiecare dată când apăreau probleme în familia noastră! Făcea rânduiala de rugăciune, postea, căuta să-și îmbunătățească viața și, încet-încet, problemele se rezolvau, cumva! Unele se rezolvau așa cum cerea/m, altele se rezolvau, dar într-un fel care indemna întreaga familie la sârguința duhovnicească, iar altele nu se rezolvau, pentru a stărui în rugăciune la Dumnezeu!
O știi pe mamaia mea, Părinte – nu am mai iubit pe nimeni atât de mult, nu m-a mai iubit nimeni atât de mult. Era micuța, foarte, chiar, dar harnică și rapidă ca un spiriduș, deși cardiacă! La 75 de ani ai ei, nu mă puteam ține după ea: trebuia să fug!
Ea mi-a unit degețelele de copil în semnul Sfintei Cruci, la ea am văzut rugăciunea cu lacrimi, citind la Psaltire și într-un Acatistier, negru de praful depus în zecile de ani de rugăciune, peste lacrimile femeilor din familia mea: că le-au murit soții, frații, copiii în războaie; pe unii împușcându-i rușii chiar sub ochii lor! Că nu li se înțeleg copiii, că trebuie să ducă familia înainte, singure – văduve îndoliate, surori îndurerate, mame nemângâiate; dar câmpurile nearate, necosite, neprășite, nesecerate; animalele care trebuiau îngrijite; prăvălia care trebuia aprovizionată; războaiele de țesut, pline de lucruri necesare în casă și pentru puzderia de copii, care mai de care mai mici; gurile lor flămânde nu așteptau ca femeile casei – care acum erau și bărbați – să-și jelească morții! Treaba trebuia făcută, pentru că fiecare anotimp venea cu treburile lui specifice, pe care nu le puteai amâna! De unde aveau atâta putere? Din rugăciune: a lor și a părintelui Iustin!
Oricâta treabă ar fi avut, când unul dintre noi avea o problemă, mamaia fugea la Părintele Iustin! Venea luminată, întremată duhovnicește, sufletește, cu sfat de viață și de rugăciune, cu siguranța că nu e singură in marea luptă cu întunericul, dar și în efortul de a asigura cele necesare familiei – lua apă vie!
De multe ori mă întristez, când îmi aud tonul aspru, dur al vocii! Aș vrea să pot să fiu mai delicată, mai feminină, dar sunt urmașa unor femei ce-au fost nevoite să se lupte strașnic cu viața – oameni ai datoriei, care-a trecut înaintea dragostei!
Mai mult de-atât, când le aud pe suratele mele, înmuiate în siropuri și peltele, mă apuca o rușine și-un amuzament: cum, frate, nu-și dau seama cât sunt de penibile 🙂 ? Dar, domnilor, văd că funcționează 🙂 ! Sunteți sensibili la miorlăieli și nevricale 🙂 !
Revin la Părintele! Așa micuță, cum era mamaia mea – nu am evocat-o niciodată, de când a trecut la Domnul – conducea cu mâna fermă familia! La sărbători, se aduna întreaga familie la masă, cu copii, nepoți, gineri, nurori! Ba mai încăpea și câte-un prieten !
Dacă în familia unuia dintre copiii ei apăreau probleme, fugea la părintele și apoi la ei! Și, cu sfat de la el, cu vorba blândă și înțeleaptă, dar cu adevărul pe masă, nu cu cuțitul în traistă și cu mierea pe buze, se discutau deschis toate problemele, îi punea pe copii să-și caute soluții și nu pleca, până nu lămurea situația și-i împăca! La noi în familie nu a fost niciodată încurajat divorțul! Se negociau soluții, se certau, își spuneau lucruri dure și adevărate, dar apoi, căutau rezolvarea, pentru că în familie biparentală se cresc copiii! Și totul într-o discreție maximă, să nu știe nimeni ce-i în casa și-n familia noastră! Pe stradă ieșeam zâmbind, să nu indispunem oamenii cu mutrele noastre acre și dușmănoase! Că, de, cam aprigi din fire eram/suntem toți :)!
Nici nu se gândea nimeni să protesteze atunci când, la începutul postului, fierbea toate oalele, toate vasele și se mânca de post! Fără comentarii ! Mă lua de mânuța și mergeam la biserică, la Sfânta Liturghie, la Spovedanie, la Împărtășanie, la rugăciune! Nu m-am simțit niciodată obligată, ba chiar dimpotrivă, cu atâta dragoste o însoțeam, eram atât de fericită că o bucură că ne rugăm împreună, că am mânuța în mâna ei, mereu!
Avea harul de a se face iubită! Și urâtă, de asemenea! Era acuzată că e vrăjitoare, pentru că, dacă o supăra cineva, o/îl privea demn și trist și-i spunea doar atât: Bogdaproste! Se vede c-o iubea mult Dumnezeu, pentru ca împricinatul și-o cam lua și destul de repede, chiar! Dar, la doar 37 de ani ai mamei mele și 19 ai mei, mamaia mea și-a încheiat zbuciumul, drumurile între copii, preumblările pe la Părintele, chiar! I-a rămas doar rugăciunea de mamă, ce străbate cerurile și timpurile și care, cred, răsuna și astăzi în Raiul lui Dumnezeu, unde nădăjduiesc fierbinte că Stăpânul a așezat-o!
Acum a venit rândul mamei mele să continue lupta!
Care luptă? Aflați că, fără rugăciune, fără continua „sfătuire” cu Dumnezeu, nicio viață nu are pace și bucurie! Poate are o zarvă, o distracție grosieră, o aparență de strălucire, dar pacea duhului nu există! A, da, poate că sunt bani, concedii fabuloase, mâncăruri deosebite, dar acestea nu te odihnesc; cad greu și-ți vine să plângi, când le trăiești, când le mănânci! Sunt amare și dor!
Am cunoscut mari si multe probleme: tatăl meu a fost sfâșiat de o ursoaică rănită, mergând prin pădure la o circumscripție, unde era deputat (ursoaica, însă, a avut mai puțin noroc, pentru că, gândindu-se la mine și la mama mea, cu puterea disperării – pentru că ursoaica voia să-l muște de trahee – tatăl meu i-a rupt maxilarul, căscându-i botul cât a putut de tare! A venit acasă pe picioarele lui, dar Dumnezeu i-a trimis un om, de al cărui umăr să se sprijine! Ajuns acasă, sfâșiat din cap până-n picioare (au cusut medicii la Iași 12 ore la el), cu triplă fractură mandibulară, n-a scos un sunet, ca să nu mă trezească și să mă sperie! Sfânta Cuvioasa Paraschiva și rugăciunea părintelui Iustin i-au salvat viața!
Și multe, multe altele! Aș evoca doar încă una: casa noastră era deschisă – de la vlădică la opincă, toți musafirii noștri erau tratați la fel – cu respect bonom și fără complexe, de nicio culoare ! Era mereu cineva la noi; rar puteai să te schimbi, fără să sune cineva la poartă! Ei, dar când au apărut probleme, de toate felurile, mai veneau doar 4 persoane la noi, dintre care două cu interes personal acut! Apoi, a început caruselul, că de, nu-i da, Doamne, omului, cât poate să ducă! Ei, și iar bătea mama mea la ușa părintelui Iustin!
Aș vrea să vă spun o constatare de-a mea: Dumnezeu nu ne dă ce vrem, când vrem! Nu e expressor de cafea, nici automat de bani, ați observat 🙂 ? Uneori, ne dă chiar cu totul altceva! Socrul meu (și el un om profund credincios și puternic rugător), spunea foarte frumos: „Dumnezeu face o lucrare pentru alta!„. Și mai zicea: „Dacă ai sănătate și te înțelegi cu nevasta/bărbatul, restul se rezolvă”! Împreună…!
La 18 ani, am plecat de-acasă, fluturându-mă: Iași – București – acasă, dar deja îmi luasem pâinița în propriile mâini! O pâine nu prea pufoasa, că erau vremurile lui ceașcă și totul era pe cartelă, și de unde – în oraș străin – să ai cartelă? Cine-ți făcea mutație, ca să dea bani la stat și doar așa beneficiai de rație!
Am lucrat ca bonă și menajeră, contra masă, cazare și salariu, pentru a-mi putea lua cărți și discuri, că hăinuțe îmi făceam singură, după scăfârlia mea albastră, gri, blondă și, uneori și verde, depinzând de cât de prietenoasă îmi fusese chimia în ziua respectivă!
După plecarea mamaiei, nu m-am mai spovedit/împărtășit, nu am mai mers la Sfânta Liturghie, nu am mai ținut post (eram și babă călătoare, dar acum, n-ar fi contat)! Dar, pe Dumnezeu, așa, în sălbăticia mea, nu L-am părăsit! Îl cercetam când și când, mai ales în sesiune, dar era în inima mea! Au fost ani mulți…! Abia după ce am avut primul copil, dorindu-mi să aibă cea mai curată mamă, m-am întors hotărât și irevocabil (cu ajutorul bunului Dumnezeu), în Biserică! Mi-a venit mie rândul să-l cercetez pe Părintele Iustin, împreună cu pruncii pe care mi i-a dat bunul Dumnezeu!
Nu pot să spun cât de mult m-a ajutat Părintele, cât de mult m-a schimbat! Era extraordinar de deștept, avea o memorie prodigioasa, era intuitiv și experimentat, dar – peste toate – avea harisma înainte-vederii, de a fi văzător cu duhul!
Cu mine era dur și concis! Nu aspru, ci punctual, la obiect, fără menajamente, așa cum mi se pare și firesc, atunci când la ușă așteaptă sute de oameni, iar omul din fața lui era și este puternic și așa îi este și stilul! Cu alți oameni, și în special cu femeile plicticoase și care spuneau de 1000 de ori același lucru, era răbdător și le asculta cu atenție, așa cum – în mod cert – nu le asculta nimeni, de aceea devenind și ele așa de pisăloage!
Îl sunam, că avea o derivație, la el în chilie; rareori răspundea! Dar, când sunam pentru un lucru grav, întotdeauna îi auzeam vocea dulce și-i turuiam pe nerăsuflate ce aveam pe suflet, ca să nu-l rețin și primeam imediat sfat și binecuvântare și zburam de fericire! Știam că totul se va rezolva! Era calm și înțelept, avea mult umor: îi străluceau ochișorii albaștri de veselie ghidușă 🙂 !
Odată, i-am cerut voie să-i fac o poză! Era un bătrân frumos, înalt, subțire ca un lujer, rapid și cuprindea totul – și problemele gospodărești ale mănăstirii și-ale oamenilor, ba mai avea timp și de câte-o glumiță ! Și, emoționată, l-am pozat cu telefonul: el zâmbea! Când – mai târziu – m-am uitat, nu salvasem poza…! Va să zică, de aceea erai atât de amuzat, Părinte 🙂 !
Când mă duceam acasă, arareori se întâmpla să nu merg și la el, chiar dacă veneam doar pentru două zile! Cu sfatul și binecuvântarea lui, știind că mă sprijin pe un munte de rugăciune – a lui, dar și pe un vulcan, care cu lava rugăciunii, topește gheața din inima mea – aceasta fiind sfânta mea mamă (sper să nu vorbesc cu păcat), plecam de la Părintele, dar și din casa părintească, tropăind ca un general, sigură și cu o putere de simțeam că dărâm orice îmi stă în cale!
Cam așa e puterea rugăciunii unui preot! Să nu disprețuim și să nu judecăm pe niciunul, că ne putem mântui și prin cel mai păcătos preot, pentru dragostea lui Dumnezeu pentru noi, dar și pentru credința noastră!
Deci, 4 generații din familia mea, s-au bucurat de puterea extraordinară a rugăciunii Părintelui Iustin!
Credeți că s-a terminat totul cu plecarea lui? Da’ de unde! Eram emoționată și nerăbdătoare (Berbec inflamat!!!), pentru că eram pe o listă de așteptare, la un autocar spre Petru Vodă, vrând tare mult să-l însoțesc pe Părintele meu pe ultimul drum pe pământ! Și am pus „telefonul” în funcțiune, ca de atâtea ori în viață: „Părinte, ajută-mă să ajung la tine!” Și a sunat telefonul meu, că am loc în autocar! Ba, mai mult, am mers și cu o prietenă deosebită, care își dorea să-l vadă măcar acum, pentru că nu ajunsese la el, cât acesta fusese în viață! Această prietenă a mea – este doamna Mihaela Cardiș, cea care a devenit colega noastră de redacție – s-a învrednicit de o mare mângâiere de la Părintele, dar aceasta este taina ei cu el!
Oricare dintre cei care-au fost la înmormântarea Părintelui, poate da mărturie: a fost o zi superbă, cu soare blând, dulce! Erau mii de oameni acolo și era o pace, o împăcare, o dulceață în suflet, o tristețe ușoară, însoțită de bucurie și de nădejdea, de certitudinea că Părintele Iustin e cu noi, că a intrat în Biserica Biruitoare, iar noi am câștigat un uriaș rugător la Dumnezeu, în ceruri! ! Și amândouă dăm mărturie că Părintele Iustin face minuni, răspunde rapid la rugăciuni, la fel de repede ca în viața de aici, unde ne asculta răbdător păsurile, 17-18 ore pe zi, pentru a nu pleca nimeni nemângâiat de la el!
Să te primească bunul Dumnezeu în ceata Drepților și-a Sfinților Lui, Părintele nostru drag, Părinte al neamului românesc de pretutindeni! Iartă-ne și Dumnezeu să te ierte, Părinte Iustin! Iți mulțumesc cu smerită dragoste și recunoștință și-ți promit că nu scapi nici acolo de mine! Vorba unui prieten drag, chipintaci ! Te iubesc!
”Fericit este omul care ascultă de Mine și veghează în fiecare zi la porțile Mele și cel ce străjuiește lângă pragul casei Mele! / Cel ce Mă află, a aflat viața și dobândește har de la Domnul; / Iar cel ce păcătuiește împotriva Mea, își păgubește viața lui. Toți cei ce Mă urăsc pe Mine, iubesc moartea!” (Pildele lui Solomon -8.34-36)
Aseară am fost la Biserica Sf. Ilie Grant, unde slujesc: Pr. Atanasie Tanasache Costea – preot paroh și Pr. Petru Comșa, cu prilejul sărbătorii Sfantului Petru Athonitul, întâlnirea fiind în cadrul Cercului ”Sfânta Maria Egipteanca”.
Domnul Prof. Costea Munteanu, de la ASE, a facut o prezentare minunată a vieții Sfântului, iar discuțiile ulterioare au durat pâna târziu, în noapte!
Deslușirile Părintelui Petre Comșa, însă, m-au pus pe gânduri, pentru că a concluzionat că principala virtute creștină și pe care ne-o cere Dumnezeu, este CUMINȚENIA.
În înțelepciunea sa, acest popor al nostru, pe care mereu îl desconsiderăm, a folosit ca suprem îndemn în frumoasa educare a copiilor, această sintagmă: ”Fii cuminte!”. Aceasta înseamnă atât de multe: ascultă de Poruncile dumnezeiești, de sfaturile bune părintești, muncește și te roagă, ”să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Sfânta Evanghelie după Luca-10.27) și toate Poruncile, cuprinse, de fapt, în acestea două!
Trăim într-o lume aproape secularizată, freudiană, cuprinsă între Eros și Thanatos, amenințată de auto izolare și consumerism excesiv. Erosul ajută făpturile omenești să depășească ura, inerentă căderii: ”tu ai fost de vină; ba tu!”, dar ar fi păcat să fie trăit separat de plenitudinea dragostei, în întregul făpturii ce poartă chipul lui Dumnezeu, amprentat în ea.
În iubirea creștină, dragostea este purtătoare și generatoare de virtuți, neexcluzând Erosul, dar așezându-l – cuminte – în uniunea sfințită și binecuvântată a Cununiei în Biserica lui Hristos.
Iar Moartea este doar o Trecere, un prag spre Eternitate, iar frica tenebroasă de moarte, devine în creștinism ”început al înțelepciunii”, frica de a nu fi despărțit sau înstrăinat de Dumnezeu, frica de a fi lipsit de „îndrăzneala dragostei” și un îndemn la viață curată și cuminte.
Să ascultăm din dragoste și să-L iubim pe Dumnezeu, să facem poruncile Lui din cumințenie, ca El pururea să aibă milă de noi și să ne poarte de grijă, să fim mereu în fluviul Proniei divine. După cum spune cu multa dreptate Clement Alexandrinul, „nu te temi de Dumnezeu, ci te temi sa nu cazi din harul lui Dumnezeu”.
Depășim frica de moarte prin Bucurie și aceasta nu poate fi dată, decât focalizând toate puterile sufletești spre Hristos, care este Dragoste desăvârșită, Calea, Adevărul și Viața – Cel ce a răscumpărat cu preț de sânge pe omul căzut, redându-l vieții veșnice. Altfel cum ne-am explica bucuria extatică a martirilor pentru Hristos, decât prin bucuria Întâlnirii și prin faptul că pot și ei dărui ceva – sângele lor, sfințit de jertfă – în schimbul Jertfei hristice.
Iar Calea de întâlnire cu Dumnezeu și de dobândire a bucuriei este Rugăciunea, îndreptarea vieții, Spovedania, Împărtășania și îndeplinirea datoriei, liniștea conștiinței și dragostea. Prin ascultare, rugăciune și cumințenie, Omul Recent, se îndreaptă spre urmarea Fiului Omului, care a trăit desăvârșit în ascultare; de Părinții lumești, mai întâi, iar apoi de Tatăl ceresc, până la a îndura moarte pe Cruce, ”cu moarte pe moarte călcând și celor din morminte, viață dăruindu-le”.
Dar nu doar rugăciunea ne scoate din frica de moarte, ci harul Lui Dumnezeu, cerut prin rugăciune.
De ce ne cere atâta osteneală Dumnezeu? De ce ne cere să ne desăvârșim, până la dobândirea asemănării cu El? Oare noi nu le cerem copiilor noștri să-și atingă potențialul maxim, să merite sacrificiul făcut pentru creșterea și educarea lor? Oare nu suntem pretențioși cu ei, pentru ca ei să aibă cea mai bună viață ce le stă în puteri? Iar Dumnezeu ne cere să fim cuminți, pentru a ne scrie în Cartea Vieții.
Să ne ajute bunul Dumnezeu să nu ne robim celor trecătoare, ci să căutăm spre cele veșnice și să trăim Eternitatea împreună cu El. Amin!
Mult mi-e frică și mi-e rușine, Stăpâne, că vei veni la mine – flămând și însetat – și nimic bun nu am a-ți da, să Îți îndulcești inima!
Îmi trag seva din pamântul Tău bun și roditor, am frunze câtu-i lumea – vorbărie goală, fără lucrare și fără simțire, dar nu am roade, pe potriva darurilor pe care mi le-ai dat, cu asupra de măsură!
Cum voi privi – la poalele hainei tale, stând – sandalele Tale, pline de colbul drumurilor, picioarele Tale, ce s-au ostenit să mă cerceteze, ca Tu, Bunule și întru tot Milostivule, să vezi ce-am lucrat, hrănindu-mă cu bunătățile pământului Tău, adăpată cu apa, cu care ai plouat peste trunchiul meu sănătos și peste ramurile mele și care s-a scurs la rădăcinile mele, dându-mi să beau și să mă răcoresc!
Nimic nu mi-a lipsit, Doamne, dar nimic bun n-am făcut!
Dreptu-i, Doamne, să mă usuci și să mă arunci în focul cel nestins!
Mă cutremur și mă amărăsc de moarte că nu m-am luptat să fiu în Lumina Ta în toată veșnicia, că nu mă voi bucura de căldura dragostei Tale, că vei fi trist pentru că nu voi fi cu Tine, în Rai!
Te-am mâhnit și Te-am supărat în toată clipa cu lenea și nesimțirea mea, cu zăbava și cu nimicnicia mea!
Singură m-am despuiat de haina cea strălucită, dată de Tine la Sfântul Botez!
Am rușinat cu păcatele mele frumoasa față a Sfântului Înger Păzitor, pe care mi L-ai dat în dar, tot atunci!
„Mâhnit e duhul în mine şi inima mea încremenită înlăuntrul meu.”
M-ai așteptat destul – primăvară, după primăvară – ca în sfârșit să dau rod de fapte bune, de iubire față de aproapele, de hărnicie și vrednicie în vremea rugăciunii, dar Te înțeleg dacă nu mă mai rabzi!
Tot caut ceva bun și nu găsesc; am făcut tot lucrul rău, am vorbit de rău, am mințit!
Un singur lucru n-am făcut: sa Te mint pe Tine, Doamne!
Mă așez și acum în fața Ta, mă arăt Ție în toată golătatea mea și-mi așez – în palmele căuș – inima mea sărmană și lipsită de iubire!
Cu adevărat, nimic nu am, nimic nu sunt, nimic nu pot, fără de Tine, Doamne!
Și-Ți spun, predându-mă întru totul voii Tale:
”Facă-se voia Ta cu mine, Preabunule Părinte, dar și Dreptule Judecător!”
„În mâinile milostivirii Tale celei mari, o, Dumnezeul meu, încredințez sufletul și trupul meu, simțirile mele, graiurile mele, sfaturile și gândurile mele, lucrurile și toate cele trebuincioase ale trupului și ale sufletului meu.
Iar Tu, deci, binecuvintează-mă, miluiește-mă și mă izbăvește de tot răul, ca petrecând viață fără de păcat, în toate zilele vieții mele, să ajung la viața veșnică cu Sfinții Tăi, în Împărăția Ta și cu Dânșii să Te slăvesc în veci. Amin !”
“Lazăr prietenul nostru a adormit, mă duc să-l trezesc“ (Ioan 11,1).
De ce pun acest eveniment evanghelic să marcheze ziua prietenului meu Alex Amarfei, domn care este – har Domnului – extrem de viu :)? Pentru că în acest context, Însuși Mântuitorul se manifestă – in ipostaza Sa umană, dar și divină – ca Prieten! Ca Om desăvârșit, deplânge moartea prietenului Său: ”Şi a lăcrimat Iisus.” – Ioan (11,35), iar ca Dumnezeu-Fiul Îl roagă pe Dumnezeu-Tatăl să-l învie pe Lazăr și, în marea Sa iubire față de Fiul Său, Dumnezeu-Tatal Îi îndeplinește dorința. Ce bine este sa-L avem ca Prieten pe Dumnezeu! Și pentru aceasta, nu trebuie decât – ca Marta și Maria – sa-L primim în ospeție pe Iisus, în locul pe care El îl râvnește cel mai mult: cămara inimii noastre. Și mai este ceva: să se roage cineva pentru noi, pentru ca sufletul nostru, omorât de păcate, sa învie întru bucurie! Să ne agonisim și noi Marta noastră și Maria noastră, surori care să se arunce la picioarele Mântuitorului nostru și să audă din sfânta Sa gură cuvintele: “Fratele tău va învia!“, pentru că “Eu sunt învierea și viața, cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi, și oricine trăiește și crede în Mine, nu va muri în veac “. (Ioan cap.11, 25-26). Cum deja și-a făcut rost de Marta, îl invit pe fratele Alex să se rostuiască și de Maria și are Eternitatea asigurată :)! S-ar putea ca Maria să fie mai aproape decât crede!
Vorbind în general despre prietenie, este tipul de dragoste numit de către greci, care-au rafinat nuanțarea iubirii, Philia. Philia este iubirea – prietenie (amicitia), atașamentul plin de sinceritate, care pătrunde în intimitățile de taină, spre a forma un „Alter-ego”. Este un tip de iubire puternică, trainică, ce poate dura întreaga viață.
Nefiind ca Eros-ul, care este un tip de iubire bazat pe atracție fizică, Philia este mai puțin expusă geloziei sau altor sentimente negative; dimpotrivă, este o relație veselă, sprintenă și gălăgioasă, pentru că, odată stabilita o doză sănătoasă de încredere, comunicarea este ușoară și spontană.
Adevărata prietenie nu încearcă să schimbe prietenul – cel mult îl poate sfătui – este tandră și binevoitoare, gata să sară în ajutor sau în apărarea prietenului care are dificultăți. Este o călătorie interioară continuă, fascinantă, dar necesită eliberarea de mecanismele negative ale personalității.
Prietenia este favorizată de proximitate, care prilejuiește întâlniri mai dese, reduce teama de necunoscut si realizează o sporire graduală a încrederii reciproce, Este și un bun prilej de tatonare a interesului stârnit unul față de celălalt. Se crează empatie, posibilitatea de împărtășire a afectelor, dar și o validare reciroca, o confirmare narcisistă a valorii personale. Aș propune un Decalog, obligatoriu de respectat într-o prietenie:
1. – să împărțășești reușitele cu prietenii;
2. – să-i oferi sprijin emoțional;
3. – să-l ajuți la nevoie;
4. – să te străduiești să-l faci fericit, atunci cand ești impreună cu el;
5. – să ai încredere în el;
6. – să îi ei apărarea în absența sa;
7. – să îți restitui datoriile;
8. – să fii înțelegător cu alți prieteni ai săi;
9. – să nu fii pisălog;
10. – să-i arăți cu dragoste că greșește, atunci când o face.
Există adulți, care nu au reușit să se maturizeze și doar cer de la alții, fără a avea exercițiul dăruirii; ei își vor consuma energia pentru a se face plăcuți, iubiți. Sunt ancorați în ideea copilărească de a fi iubiți, să li se slujească. Cer, pretind, nu dăruiesc niciodată, nu-l ascultă cu adevărat pe celălalt, nu-i pătrund profund viața. Nu-l respectă pe celălalt, nu se poate identifica cu el, nu este empatic, se consideră creditori și niciodată datornici emoțional, față de ceilalți. Nu au sentimentul profund al propriului sine, nu știu să dea un sens la ceva, tocmai în prietenie, care este dăruitoare de sens.
Un om sănătos emoțional acceptă cu ușurință faptul că este imposibil să fie plăcut de toata lumea; imaturul va învăța să fie ascultător, inofensiv, prietenos, adesea irosindu-și întreaga viață, străduindu-se să fie acceptat și agreat. Acest tip de om este în general evitat de către semenii săi. Face multe servicii, îndatorează, nu-și spune părerea adevărată, tremură de frică să nu piardă bruma de acceptare, creată cu atâta inutilă și tragi-comică jertfă de sine.
Ca exemplu, ”prieteniile” pe FB; numărul de friends îi dau iluzia unei vieți sociale și a unei acceptări, în realitate minimale. Prietenia este dragoste între doi oameni imperfecți, dar care caută mereu să evolueze în virtuți personale, să îmbunătățească relația prin negociere, nu prin compromis. Prietenia se stabilește între doi oameni sensibil egali.
După cum ne spune PavelFlorenski, trăsăturile principale ale prieteniei (φιλία) sunt următoarele:
spontaneitatea originii, fundamentată pe un contact personal, dar nedepinzînd numai de legăturile organice, naturalețea;
vibrația față de omul însuși, nu doar aprecierea calităților lui;
aspectul cald, cordial, nedepinzînd de rațiune, al sentimentului, dar în același timp nepasional, neimpulsiv, neimpetuos, neorb și nefurtunos;
intimitatea, mai mult chiar, una personală, lăuntrică.
Sfânta Scriptură preia acest termen și îi dă un conținut spiritual. El va semnifica iubirea creștină, bazată pe un sentiment și o comuniune personale.
Într-o relație de prietenie, evident că apar și certuri; este cumva chiar un exercițiu al autenticității relației, dar conflictul trebuie purtat cu grijă, alegând cuvintele, chiar în toiul celei mai mari furii, pentru că potențialul toxic al unui cuvânt poate ucide prietenia.
Dacă acest conflict nu a mers pâna la consecința sa ultimă, prietenia mai înseamna și reconciliere și iertare, din dimensiunea cea mai profundă a ființei noastre. Iertarea rupe cercul obsesiv al răutății, răzbunării, al resentimentului și urii. Iertarea înseamnă a pătrunde în dinamica interioară a celui ce te-a jignit, pentru a încerca să înțelegi rațiunile ascunse, care l-au făcut să te jignească și astfel iertarea este un exercițiu și o dovada de iubire. Care se acordă doar la cerere 🙂 !
Alegerea de a fi prieten este specifică doar persoanelor conștiente, în stare să facă alegeri care, odată făcute, să meargă până la capăt. Prietenia nu este o relație între super eroi, ci tocmai una în care îți poți exprima vulnerabilitatea, slabiciunea, delicatețea, chiar gingășia sufletească, fiind, deci, o relație de o profundă intimitate și încredere. Avem nevoie să fim iubiți, acceptați, avem nevoie de prietenie adevărata.
Nu este de folos nimănui să târâm o relație moartă mai departe, ci doar una vie, fierbinte, deschisă, cu adevărul pe buze, indiferent de riscuri, cu asumarea lor. Și cel mai mare risc este cel al dragostei adevărate, ce poate merge până în veșnicie. Să ne rugăm bunului Dumnezeu ca astfel să fie relațiile noastre de prietenie: autentice, vibrante, vii și pline de bucurie! La mulți ani, Alexandru Amarfei! Să fii fericit, să te bucuri de toate persoanele importante din viața ta! Amin!
Pentru că este o Revista Literara cu un pronunțat caracter creștin ortodox, am simțit nevoia să vă împărtășesc din sursele care mi-au lămurit și mie acele subiecte – de loc ușor de înțeles – din Sfânta Scriptura. Am vrut inițial sa vă prezint un rezumat, dar pur și simplu nu m-am îndurat să scot niciun cuvânt dintr-un text, care esențializează și explică mesajul Facerii în cel mai posibil de înțeles mod! Citiți cu atenție; veți găsi în text argumente pentru atei si evoluționiști și cred că o să vă și placă :)! Accesați acest link, vă rog:
Tocmai m-am întors de la Cununia frumosului meu frate, cu o doamna minunată și m-am gândit să vă împărtășesc câteva gânduri despre Căsătorie.
Motto:
„18. Şi a zis Domnul Dumnezeu: „Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el .21. Atunci a adus Domnul Dumnezeu asupra lui Adam somn greu; şi, dacă a adormit, a luat una din coastele lui şi a plinit locul ei cu carne. 22. Iar coasta luată din Adam a făcut-o Domnul Dumnezeu femeie şi a adus-o la Adam.” – Fac. (2. 18,21-22)
De la început Dumnezeu a creat omul-colectiv, Eva fiind constitutivă lui Adam – Omul singular. Această intimitate primordială perfectă între Adam și Eva, este refacută prinTaina Sfintei Cununii, in a cărei slujbă se spune:
“De aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va alipi cu femeia sa și vor fi amândoi un trup. Taina aceasta mare este; iar eu zic în Hristos si in Biserică” – (Ef. 5,31-32).
Tot de la început, Dumnezeu L-a creat pe Adam ca Împărat, ca Stapân al Creației. La Cununie, pe frunțile mirilor se pun coroane, prin care cei doi redevin Împarat si Împarateasa, dar și încununând nevoința lor, de a-și păstra neîntinata curăția trupească, cununile mai desemnând și cinstea fecioriei și a curăției, semnificație care pentru omul modern și-a piedut din însemnătate. Fiecare familie este, într-adevăr, o împărăţie, o mică biserică, iar inele (verighetele) sunt semnul iubirii și legăturii trainice. Cât de mult prețuiește dragostea dintre bărbat și femeie, uniți și binecuvântați prin Taina Sfintei Cununii, Dumnezeu – Fiul întrupat ne-o arată prin întâia Sa minune, cea de la nunta din Cana Galileii. Dar noi nici măcar nu ne dăm seama că starea de căsătorie este, ca toate ale lumii, o stare decăzută şi deformată şi că ea nu are nevoie să fie simplu binecuvântată și „solemnizată”, ci ea trebuie restaurată în Hristos. Această restaurare în Hristos înseamnă în viaţa, moartea, Învierea şi Înălţarea Sa la cer, în inaugurarea în duhul Rusaliilor a „noului eon”- în Biserică -, ca sacrament al tuturor acestora. Această restaurare transcende total ideea de „familie creştină” şi dă căsătoriei dimensiuni cosmice şi universale. Tocmai aici se află întreaga problemă. Atâta vreme cât privim căsătoria ca ceva care privește doar pe cei căsătoriţi, ca ceva care li se întâmplă doar lor, şi nu întregii Biserici şi, prin urmare, lumii înseşi, nu vom percepe niciodată înţelesul cu adevărat sacramental al căsătoriei: marea taină la care se referă Sfântul Pavel când spune: „iar eu zic în Hristos şi în Biserică”. Conform cuvintelor Sfantului Apostol Pavel. fiecare dintre soți are datoria iubirii si supunerii fața de celalalt. El spune: „Supuneți-va unul altuia întru frica lui Hristos. Femeile să se supună barbaților lor ca Domnului, pentru că barbatul este cap femeii precum si Hristos este cap Bisericii – trupul Sau, al carei mântuitor și este.[…] Barbaților iubiți femeile voastre, după cum și Hristos a iubit Biserica și S-a dat pe Sine pentru ea[…] Așadar, barbații sunt datori să-și iubească femeile, ca pe înseși trupurile lor. Cel ce-și iubeste femeia sa, pe sine se iubește” (Efeseni 5, 21-28). Responsabilitatea iubirii o au amândoi partenerii, dar fiecare de pe poziția rânduită lui. Deci, nu se poate spune că doar bărbatul este conducator, ci acest lucru il face cu ajutorul femeii, după cum și Hristos nu conduce Biserica fără conlucrarea ei de bunăvoie. Dacă totul a creat Dumnezeu pe pământ doar prin Cuvânt, doar pe om L-a creat cu propriile-I sfinte mâini, ce dovada mai mare de prețuire pentru om, dar și pentru trupul său există? Pentru această înaltă cinstire, omul însă trebuie să-și respecte și el însuși trupul său – templu al Duhului Sfânt – să nu-l întineze în împreunari necuviincioase, care-l coboară din cinstea sa împărătească și-l aseamănă dobitoacelor, supuse doar instinctualității. Dumnezeu nu blamează sexualitatea, doar că o binecuvântează doar între soții cununați în Biserică, în Taina Sfintei Cununii. Actul sexual este un aspect intim şi sfânt al fiecărui cuplu căsătorit şi Dumnezeu respectă intimitatea relaţiei lor. „Bărbatul să-şi împlinească faţă de nevastă datoria de soţ; şi tot aşa să facă şi nevasta faţă de bărbat. Nevasta nu este stăpână pe trupul ei, ci bărbatul. Tot astfel, nici bărbatul nu este stăpân peste trupul lui, ci nevasta. Să nu vă lipsiţi unul pe altul de datoria de soţi, decât doar prin bună învoială, pentru un timp, ca să vă îndeletniciţi cu postul şi cu rugăciunea; apoi să vă împreunaţi iarăşi, ca să nu vă ispitească Satana, din pricina nestăpânirii voastre.” (1 Corinteni 7:3-5)
Dar creştinul adevărat are în inima lui dragostea lui Dumnezeu şi, prin această dragoste, caută totdeauna binele celuilalt. Astfel nu va forţa şi nu va pune presiune asupra partenerului, cerându-i ceva care îi răneşte cugetul sau demnitatea. Biblia conține cântări de o neasemuită frumusețe, care sunt adevarate Imnuri ale dragostei. În această carte din Biblie – „Cântarea Cântărilor” -, este descrisă dragostea romantică a împăratului Solomon cu preaiubita sa Sulamita, dar care – in mod alegoric – reprezintă dragostea dintre Mire si Mireasă, conducând gândul spre sensurile tainice ale unirii dintre Hristos și Biserica Sa. Este înţelept şi necesar pentru orice bărbat căsătorit şi orice femeie căsătorită să citească cu atenţie această carte, din care va învăţa cum să-şi admire și să-și iubeasca partenerul sau partenera şi cum să-i dăruiască dragostea sa, într-un fel vrednic de Dumnezeu. În acest sens profund, sacramentul nunţii cuprinde mai mult decât familia. El este sacramentul iubirii dumnezeieşti, ca taină atotcuprinzătoare a fiinţei înseşi şi din această pricină el priveşte întreaga Biserică şi – prin Biserică – întreaga lume. Dar, adevărata temă a Tainei Sfintei Cununii nu este „familia”, ci dragostea. Familia ca atare, familia în sine poate fi o distorsiune demonică a dragostei (”Pentru Viaţa lumii – Sacramentele şi Ortodoxia”- Pr.Alexander Schmemann) – şi există cuvinte aspre despre aceasta în Evanghelie: „Şi duşmanii omului (vor fi) casnicii lui”(Mt.10, 36). Dar chiar și într-o familie problematică, harul lui Dumnezeu poate face să strălucească lumina Sa sfântă. Părintele Paisie mai spunea: “Dedesubtul nepotrivirii omeneşti ascunde armonia lui Dumnezeu. De exemplu, într-o căsnicie, două personalităţi total diferite pot experimenta armonia. Astfel că femeile, cu bogăţia lor de sentimente, îi pot aduce pe bărbaţi mai aproape de Dumnezeu.”
Cele mai frumoase și poetice rânduri despre dragoste le-a scris Sfântul Apostol Pavel, în Epistola întâia către Corinteni : Capitolul 13: Dragostea şi bunurile ei: http://bibliaortodoxa.ro/carte.php?id=12&cap=13
În plan lumesc, o zi obișnuită din viața unui cuplu ar putea arăta așa: (fragment din “Fericirea care durează” a lui Bert Hellinger)
Bărbatul o privește pe femeie, femeia pe bărbat, și chipurile lor se luminează. Se bucură unul de altul. Nu este acesta un început frumos pentru o noua zi într-o relație de cuplu? Expresia cea mai frumoasă a iubirii apare atunci când ne bucurăm de partenerul nostru. Exact așa cum este el. Asta este fericirea, bucuria reciprocă, bucuria pentru celălalt și ceea ce decurge din această bucurie, anume faptul de a da și a primi. Atunci ziua nu va fi îndeajuns de lungă, pentru că în permanență ceva nou și minunat circulă între cei doi. După multe decenii de observații amănunțite, Bert Hellinger a conchis că esența fericirii i s-a dezvăluit în câteva cuvinte:
DA – pentru partener, pentru noi înșine, pentru situația noastră, așa cum este, pentru fericire.
TE ROG – când rănești pe celălalt, a-l privi în ochi și a-i spune: te rog, e deajuns, pentru ca celălalt îl va scuti – cu generozitate – de a-și cere iertare și prin cuvânt.
MULȚUMESC – într-o relație de cuplu există sute de ocazii – zilnic – de a ne bucura de ceva și a spune: “mulțumesc”
Ce îi face pe copii fericiți? – faptul că ambii parinți sunt fericiți prin ei. Acest lucru se întâmplă atunci când – în copil – se descoperă unul pe altul, se iubesc și sunt fericiți unul prin altul.
Când se bucură parinții de copil? Atunci când îl iubesc așa cum este el.
Cum se împlinește relația de cuplu? Cum ajung să se iubească soții?
Dragostea ce-o simt unul pentru altul se adâncește în și prin:
* Relația sexuală: in ea se contopesc iubirea și viața.
* Iubirea inimii: dragostea sexuală se implinește mai bine, atunci când izvoraște din iubirea inimii, când este o împlinire a acesteia.
* Traiul în comun: viața în comun poate exista fără sexualitate și, uneori, chiar fără iubire. Dar traiul în comun este un bun prețios. El trebuie învățat și trăit.
Mai exista o condiție esentială a fericirii personale și de cuplu:
ca cei doi îndrăgostiți să-și respecte părinții – pe-ai lor și pe-ai partenerului.
Orice atingere a lor, prin cuvinte ofensatoare, lovește partenerul chiar în inimă. Și dacă într-o relație autentică este firesc ca cei doi sa-și spună lucruri adevărate, chiar dacă mai puțin plăcute, acestea vor consolida – în ultimă instanță – relația, dar cuvintele ce ating sfințenia sentimentelor filiale, NU!
Motto: „Iisus Și-a ridicat ochii în sus și a zis: Părinte, Îți mulțumesc că M-ai ascultat” – Ioan (11:41)
Mi-L imaginez pe Dumnezeu nerăbdător ca un îndrăgostit, ce-și aşteaptă iubita, doar că El – Stapânul a toate – aşteaptă astfel rugăciunea noastră, pentru a ne dărui ceea ce ne dorim și ne este cu adevărat de folos!
Cum ne-a înzestrat de la început cu deplină libertate, nu se amestecă în viața noastră, fără a fi invitat!
Și dacă Însuși Hristos I-a mulțumit Tatălui Său pentru că I-a ascultat rugăciunea de a-I învia prietenul, mort de 4 zile – pe Lazăr, avem cel mai grăitor exemplu de conduită, cea a Fiului Celui Atotputernic! Adică, exemplu de rugăciune către Dumnezeu – chiar rugăciunea stăruitoare – și mulțumirea!
Dovada că ne rugăm cu profundă credință, nădejde și dragoste, poate fi rugăciunea de mulțumire, înainte chiar de a primi cele cerute!
Când intri în dulceața rugăciunii, când inima Îl simte pe Mântuitorul, bucuria aceea fără seamăn, vestește că rugăciunea noastră a fost primită și ascultată! Și, dacă într-adevăr avem încredere în dragostea lui Dumnezeu pentru noi, vom primi cu seninătate chiar și neîmplinirea rugăminții, atunci când acel dar nu este cu adevărat bun pentru noi!
Lăsându-ne viața deplin în voia Domnului, alungăm îngrijorarea și anxietatea – care este însuși diavolul, ascuns în straiele iraționalității noastre.
De unde știm că Dumnezeu așteaptă să-I mulțumim? Păi, vedem și în pilda celor 10 leproși.
„Astăzi, când mila lui Dumnezeu vine în Persoană să caute şi să cureţe pe pedepsiţii Săi, iată că nu găseşte recunoştinţă în Israel. Dar, a găsit-o între străini, la un samarinean. Iată de ce se spune că binefacerea şi cu recunoştinţa sunt două virtuţi care nu s-au întâlnit amândouă pe pământ. Iată încă o amărăciune a lui Iisus. Nouă, din zece, iarăşi se vor fi apucat de rele.” – (Cuviosul Parinte Arsenie Boca).
Și de ce-I trebuie Lui recunoștința noastră?
Pentru că recunoștința este un tip de atitudine foarte înaltă, întrucât influenţează nivelul nostru de conştiinţă şi nivelul de conştiinţă al altor persoane, într-o manieră foarte profundă.
Mulțumindu-I Lui, adâncim în noi conștientizarea dragostei împărtășite și legătura intimă cu Creatorul nostru, cu Tatăl nostru Cel ceresc, reflectăm în conștiința o profundă și aducătoare de nădejde bucurie, că nu numai că nu suntem singuri, ci și faptul că suntem extrem de valoroși pentru Dumnezeu, că suntem fiii Lui – Altețe Regale. Și din postura de fii ai Celui Preaînalt, Îi aducem prinos de recunoștință.
Iar amărâtului nostru frate, ce-și întrerupe o clipă egoismul, pentru a ne întinde o mână de ajutor, chiar dacă nu ne este prieten, sau poate cu atât mai mult când nu ne iubește, cum să nu-i mulțumim?
Recunoștința ne încălzește întâi nouă inima, apoi îl face și pe dăruitor să se simtă un om mai bun și așa inimile amândurora se umplu de dragoste. Chiar dacă omul se întoarce la meschinăria vieții lui, nu poate uita clipa acea de Lumină și va mai îndrăzni să-și ajute semenul.
Amintiți-vă de tâlharul cel respectuos, răstignit și îndurerat, alături de Hristos – Cel nevinovat!
În adâncul suferinței sale, găsește totuși puterea – el care făcuse numai rele toată viața – să-l certe pe tâlharul cel blasfemator și să recunoască nevinovăția și nedreptatea, făcută lui Hristos, cât și propria-i vinovăție, ca o spovedanie publică.
Cuvântul bun, al unui om aflat într-o suferință asemănătoare, spus Celui ce – ca om – se simțea părăsit de Dumnezeu, dar care – ca Dumnezeu-Fiul, își asumase și condiția umană și se jertfise, pentru a-l restaura pe omul cel căzut, îl mângâie pe Hristos și-L înduioșează!
Și iată cum îi este recunoscător Dumnezeu-omul, celui mai căzut dintre oameni, dar care lucrează porunca dragostei și mărturisește Adevărul: tâlharul, care toată viața furase, fură și un loc în Rai, devenind primul lui cetățean!
Dacă ieșim din balta călduță a văicărelii, a auto-victimizării, putem vedea că avem atâtea pentru care să fim mulțumitori și pentru care să dăm slavă lui Dumnezeu!
În cinci zile a creat Dumnezeu – prin Cuvânt – tot Universul, pentru a-i face zestre coroanei Creației Sale – Omului, de care s-a ocupat personal pentru a-l zidi, în ziua a șasea, cu propriile-I sfinte mâini! Cum să nu-I fim recunoscători?
„Că Tu ai zidit rărunchii mei, Doamne, Tu m-ai alcătuit în pântecele maicii mele. / Te voi lăuda, că sunt o făptură aşa de minunată. Minunate sunt lucrurile Tale şi sufletul meu le cunoaşte foarte. / Nu sunt ascunse de Tine oasele mele, pe care le-ai făcut întru ascuns, nici fiinţa mea pe care ai urzit-o ca în cele mai de jos ale pământului. / Cele nelucrate ale mele le-au cunoscut ochii Tăi şi în cartea Ta toate se vor scrie; zi de zi se vor săvârşi şi nici una din ele nu va fi nescrisă.” – Psalmul 138 – (13-16)
Dumnezeu nu S-a retras din Creația Sa; ne veghează și ne așteaptă să-L chemăm, să-L primim în viața noastră!
Nu ne-a predestinat unui anume fel de viață, dar, fiind Atotștiutor, pre-cunoaște deciziile pe care le vom lua.
Pentru că El, Cel care a creat Timpul, fiind însă etern, ne însoțește în micuța noastră viață clipă de clipă, cunoscându-ne cele mai ascunse gânduri, dar se retrage delicat și discret, lăsându-ne Intimitatea deplină.
Nu numai că este un Tată nespus de bun și de iubitor, de îndelung răbdător și milostiv, dar ne-a dat și pe Fiul Său Cel iubit, pentru a drege ceea ce noi, prin neascultarea proto-părinților noștri, am stricat.
Și L-a jertfit; putem să ne închipuim câtă durere poate simți un Tată pentru Fiul Său?
Și totuși, I-a primit jertfa și S-a reconciliat cu omul cel repede răzvrătitor!
Și nu L-a rugat nimeni să facă asta: pur și simplu nu a putut îndura pieirea omului, creat de El! Dumnezeu nu are pe nimeni de pierdut!
Vă pun la inimă acest gând și fie ca el să rodească însutit și înmiit în ființa voastră!
Mă numesc Cristina Olaru. De foarte tânără mi-am dorit să fiu aproape de vatra ]n care se ”coace” literatura. Am detestat întotdeauna deadline-urile și de aceea mi-am dorit să am propria-mi revista literara, pentru a nu mai tremura de emoție că nu termin la timp articolul, că mi se taie din text, că mi se reformulează etc.! Dar am constatat că eu îmi sunt cel mai pisălog șef!
Am vorbit de mult cu 2 prieteni:
cu Dl. Dr. Alex Amarfei (căruia îi voi consacra un articol separat) și cu:
D-naMihaela Cardiș – o Doamnă extraordinară, care m-a susținut puternic și a fost prima ”colegă de redacție”!
Apoi, l-am rugat pe fostul meu profesor de Informatică: – Dl.Cristian-Mihai Pomohaci – un Dascăl adevărat, iubit de studenți, un Om minunat – să mă consilieze în vederea lansării unei reviste literare virtuale, aruncându-i și o bombiță, cum c-aș avea nevoie și de exprimarea opiniei unui bărbat, asupra subiectelor pe care mi-am propus să vi le aduc/em la cunoștință! ”Cand incepem?”, m-a întrebat el, propunând și-o dată de lansare a revistei în spațiul virtual, amețitor de apropiată.
Prietenul meu drag – frațiorul meu iubit – Dl.Alexandru Povarnă, posta nevinovat o poezie pe Facebook, moment în care s-a întâlnit cu Destinul inexorabil, întruchipat de o doamnă, căreia îți este cam greu să i te împotrivești 🙂 ! S-a lăsat cucerit, fiind la fel de deschis, ca noi toți cei care – pentru dumneavoastră – vom pune în cuvinte gânduri și sentimente, ce dospesc de multă vreme în mințile și în sufletele noastre!
N-aș vrea să știți cum îmi fac treaba mea de femeie, numai cu gândul la ce subiecte voi mai aborda, cum scriu textele ”in cap” 🙂 ! Ca voi toți, am acumulat tot felul de cunoștințe – pe care mi le-am acordat intre ele – și trăiri, în urma cărora am tras și eu niște concluzii, pe care doresc să vi le împărtășesc, cu marea dorință ca ele să vă fie de folos.
Aș fi vrut ca, la ceasul diferitelor alegeri, făcute de mine, să fi fost cineva să-mi spună ceea ce doresc eu să vă dăruiesc acum, în speranța că vă vor ușura niște căutări, nu întotdeauna pline de bucurie! Dar, tot ceea ce am trăit, mi-a adâncit simțirea, mi-a deschis unghiul ochelarilor de cal, cu care onor societatea ne dotează și m-a făcut să mă consider o femeie puternică. Iar asta pentru că Motto-urile mele – pe care vi le dăruiesc, de asemenea – sunt:
„Toate le pot întru Hristos, Cel care mă întăreşte” – Epistola catre Filipeni a Sfantului Apostol Pavel – (4.13)
”Nu ţi-am dat Eu oare porunca aceasta: Întăreşte-te şi îmbărbătează-te? Nu te înspăimânta şi nu te îngrozi, căci Domnul Dumnezeul tău este cu tine în tot ce vei face.” – Iosua Navi (1:9)
a Maria Egipteanca, care-a trăit 17 ani în prostituare publică – de plăcere -, pentru ca apoi, tot 17 ani să fie luptată – în Pustia Iordanului – de amintirea meselor alese, stropite cu vinuri ce-i plăceau îndeosebi, de cântecele necuviincioase, ce-o desfătau nespus, dar mai presus de toate, de dracul desfrânării, ce-o chinuia cumplit, până cădea la pamant strigând și rugându-se la Maica Domnului, cerându-i ajutorul! După un timp, o lumină caldă și blândă o învăluia – o cerceta Însuși Marele Dumnezeu, prin Energiile Sale necreate! Trecând acești 17 ani de ispită nemaipomenit de grea, ajunge la despătimire. Mai mult decât atât: se hrănește – timp de 30 de ani doar cu nădejdea mântuirii ei; închină cu semnul Sfintei Cruci Iordanul și trece peste el, ca peste o punte; devine văzătoare cu duhul; cunoaște Sfânta Scriptură și teologhisește, deși nu avea știință de carte! A căpătat de la Dumnezeu harisme mari și minunate, culminând cu cea a dragostei pentru întreaga Lui Creație.
lor, și a gonit dintr-‘însa pe acei șapte diavoli muncitori cumpliți, făcând-o sănătoasă nu numai cu trupul, dar și cu sufletul; căci i-a luminat mintea cu lumina cunoștinței adevărului, ca să cunoască ca El este Mesia Cel așteptat și să creadă într-însul, că El este Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Cel trimis de Tatăl, spre mântuirea lumii. De-acum Îl urmează pe Iisus, întocmai cu Apostolii, ba fiind chiar mult mai curajoasă decât ei, pentru că stă, alături de Maica Domnului și o sprijină – împreună cu ucenicul cel iubit, Sf. Apostol Ioan – sub Crucea pe care se jertfește Mielul Cel nevinovat, care își asumă toate păcatele lumii.
tru că este o Revista Literara cu un pronunțat caracter creștin ortodox, am simțit nevoia să vă împărtășesc din sursele care mi-au lămurit și mie acele subiecte – de loc ușor de înțeles – din Sfânta Scriptura. Am vrut inițial sa vă prezint un rezumat, dar pur și simplu nu m-am îndurat să scot niciun cuvânt dintr-un text, care esențializează și explică mesajul Facerii în cel mai posibil de înțeles mod! Citiți cu atenție; veți găsi în text argumente pentru atei si evoluționiști și cred că o să vă și placă :)! Accesați acest link, vă rog:
Mulțumesc 
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.