„Moştenit-am mărturiile Tale în veac, că bucurie inimii mele sunt ele”. Sufletul vorbeşte pentru prima dată de moştenirea cerească. Numai în lumina harului, veşnicia legii nu numai că devine înţeleasă, dar poate fi şi însuşită cu bucurie, altfel legea nu are valoare prin sine şi nu aduce viaţa, ci arătarea morţii – „descoperă păcatul ca fiind cu asupra de măsură păcătos” zice apostolul. Însă pentru sufletul care trăieşte în har, dimpotrivă, legea este bucuria de a descoperi că Dumnezeu a binevoit să reflecte veşnicia în cele trecătoare, dar şi omul trecător care îşi reflectă viaţa în lege dobăndeşte aptitudinea de a primi veşnicia fără osândă. Această sarcină colosală aduce sufletului smerenia autentică, lăuntrică, din inimă: „Plecat-am inima mea ca să fac îndreptările Tale în veac spre răsplătire”. Aici e prefigurat cuvântul: „Învăţaţi de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi afla odihnă sufletelor voastre”, despre această răsplătire a odihnei sufletului vorbeşte şi psalmistul, şi ghicim un adevăr profund: cel care a gustat omorârea de sine prin desăvârşita căutare şi lucrare a poruncilor, nu va mai suferi moartea. Dar este cu neputinţă aceasta unei inimi semeţe, care are până şi cea mai mică mişcare spre a cugeta la sine. „Pe călcatorii de lege am urât şi legea Ta am iubit.” Aplecarea inimii aduce în mod firesc vederea duşmanilor sufletului drept ceea ce sunt: duhuri urâte, producătoare de impulsuri care nu au nimic frumos, nimic folositor, ci doar produc minciuna că ar fi aşa. Până aici sufletul avea mai degrabă intuiţii ale răului sau vederi parţiale, aici privirea în lumina adusă de virtute devine mai deplină şi sufletul poate detesta patimile şi pe producătorii lor; în loc să se lupte tot timpul în întuneric cu minciuna care se preface a fi bună, o poate privi în adevărata ei înfaţişare. Termenul grecesc pentru călcători de lege este sugestiv – Παρανόμους , „paranomous”, „cei alături de normă”, el însemnând nu numai călcătorii de lege ca persoane, entităţi, duhuri, ci amprenta originară a răutăţii îndemnătoare spre despărţire de lege, şoapta şarpelui către Eva, tentaţia sădită în noi dinainte de naştere de a părăsi legea. Cu acest verset, sufletul vede cum Dumnezeu călăuzeşte ieşirea din Egipt, adică din domnia patimilor, „luminând pe Israel cu stalp de foc”. Coincident, cu acest verset începe litera samekh, S, însemnand „sprijin” sau „suport”. „Ajutorul meu şi sprijinitorul meu eşti Tu, în cuvântul Tau am nădăjduit. Depărtaţi-vă de la mine cei ce vicleniţi şi voi cerceta poruncile Dumnezeului meu.” Sufletul care îşi pune toată nadejdea în cuvântul Lui Dumnezeu străbate nişte etape, descrise de acest psalm, aşa cum s-a văzut şi până aici, în foarte mare profunzime şi detaliu. Aici regăsim momentul, desluşit foarte bine de Sf. Maxim Mărturisitorul, în care sufletul ajunge la „prefacerea puterilor naturale în raţiunile cunoscute ale virtuţilor”. Răul este somat să îşi retragă amprenta deformatoare de pe puterile sufleteşti. Cunoscătorul descoperă că nu numai viciile aparente sunt de fapt virtuţi deformate, ci chiar ignoranţa aparentă ascunde virtuţi îngropate până atunci în uitare de sine şi viclenii ale răutaţii. Sprijin aici înseamnă că sufletul învaţă să se sprijine pe energiile necreate, departe de orice înţeles lumesc, prin aceasta obţinând revelaţia celor ascunse până atunci ale firii sale. Deîndată ce lumina harică pătrunde în sufletul animat de trairile înălţate mult în lucrarea virtuţilor, ascetul vede cum ceea ce era o limită a sufletului, sau un prag în aparenţa de netrecut pentru puterile lui, devine, de fapt, o nouă treaptă, iar puterile întunericului se disipă şi sunt silite să facă loc cunoaşterii dumnezeieşti la „viteze” sporite. „Merge-vor din putere în putere” spune altundeva psalmistul despre această alergare în haină de virtuţi lăuntrice catre cer, la capătul căreia „arăta-Se-va Dumnezeul dumnezeilor în Sion”, cunoaşterea naturală face loc celei supranaturale, iar cunoaşterea de sine – dialogului cu Cuvântul. Până aici despătimirea şi luminarea erau o îndepărtare a consecinţelor întunecării prin păcat asupra virtuţilor văzute, lucrătoare, întrucâtva exterioare. De aici înainte Cuvântul spune „nu am venit să stric legea ci să o împlinesc”, descoperind sufletului aflat cu unele virtuţi în contemplare iar cu altele în lucrare căi şi puteri de care nimeni nu avea cunoştinţă şi care sunt partea moştenirii lui ceresti, noua lui identitate lucrătoare în Ierusalimul cel nou. „Apără-mă, dupa cuvântul Tău şi mă viază, şi să nu-mi dai de ruşine aşteptarea mea. Ajută-mă şi mă voi mantui şi voi cugeta la îndreptările Tale, pururea.” Sufletul, văzând lumina harică şi scoaterea lui de sub ignoranţă şi păcat cu puteri sporite, cunoaşte că aceste lucrari nu-i aparţin şi nu le merită în niciun fel şi îşi mărturiseşte slăbiciunea. Aşa cum o funie nu poate sta dreaptă prin sine, nici sufletul, chiar dacă a dobândit sens şi consistenţă în lucrarea poruncilor, nu poate să stea drept cu de la sine putere. Este prima dată însă când sufletul spune că îşi simte mântuirea aproape, ca şi cum ar fi în uşa ei, şi că întrevede putinţa de a sta veşnic în umbra îndreptărilor dumnezeieşti. „Defăimat-ai pe toţi cei ce se depărtează de la îndreptările Tale, pentru că nedrept este gândul lor.” Discernământul sufletului luminat de har ajunge la rafinament microscopic, putând contempla articulaţiile unui gând, ispita cea mai bine ascunsă, pricinile cele mai subtile ale rătăcirii şi putându-le denunţa drept rele de la primul atac, când răutatea nu e manifestă ci se arată doar ca o palidă ispită a îndepărtării de lege. „Socotit-am călcători de lege pe toţi păcătoşii pământului; pentru aceasta am iubit mărturiile Tale, pururea.” Toţi păcătoşii pământului înseamnă toate pricinile răutăţii sădite în firea omenească şi în lume de diavol, dar şi puterile care luptă contra întrupării Cuvantului şi locuirii Lui în om. La acest moment, puterea diabolică este în întregime circumscrisă, nu mai are lucrare capabilă să pună pe om sub osânda veşnică, toate meşteşugurile şi rafinamentele răului sunt date la o parte pentru ca sufletul să guste veşnicia mărturisirii către Dumnezeu. Inţelegem vestirea înfricoşătoarei patimi pe cruce, unde Mântuitorul pune capăt acţiunii cu tendinţă la infinit a răului. Virtuţile ascunse ale sufletului trezesc în trăitor dorinţa de a se lega de crucea mântuirii şi a ucide firea veche prin cruce, dar prin crucea vieţii, aşa cum a dat pildă Mântuitorul, spunând că bobul de grâu, dacă nu moare, nu aduce rod. Samekh este prima literă a cuvântului ebraic însemnând „moarte”. „Străpunge cu frica Ta trupul meu, ca de judecăţile Tale m-am temut”. Aici frica de Dumnezeu întrevede preţul uriaş de sacrificiu care a trebuit dat prin pătimirea Lui Hristos pentru ca oamenii să fie eliberaţi şi de sub păcat şi de sub constrângerile firii; părinţii bisericii însă spun şi că este proorocie despre împreună-răstignirea sfinţilor cu Hristos, aşa cum au vestit-o apostolii şi mai ales Pavel. Lumina harică face pe ascet sa trăiasca răstignirea launtrică, nesângeroasă, dar aducatoare de asemănare cu vărsarea sangelui Lui Hristos pe cruce. Dacă în prima parte a psalmului aveam mişcări mici ale minţii animată de duh, străbătând, pentru a produce unirea în despătimire, numeroase puteri şi înfaţişări ale sufletului, şi lor le corespund treziri ale sufletului la virtute cu mişcări ample, dacă în a doua parte începem prin a vedea un plonjon al conştiinţei, „mână în mână” cu sufletul, în mişcări fine şi discrete, permiţând discernamântul asupra unor stări foarte puţin aparente pentru cei trăitori doar în exterior, de aici încolo începem să vedem cum o singură literă, samekh, legarea de crucea care ridică şarpele răscumpărării împotriva şerpilor deşertului, răsfrânge lumina dintr-un singur punct sau, mai bine zis, dintr-o dimensiune foarte discretă a sufletului asupra întregii alcătuiri omeneşti. Psalmul se îndreaptă spre partea dedicată îndumnezeirii.
Dr. Alexandru Theodor Amarfei
Mulțumesc 
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.