Rugăciuni înainte de împărtășirea cu dumnezeieștile taine

72546_sfanta-impartasanie

 

   Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi (de trei ori).   Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.   Preasfântă Treime, miluieşte-ne pe noi; Doamne, curăţeşte păcatele noastre; Stăpâne, iartă fărădelegile noastre; Sfinte, cercetează şi vindecă neputinţele noastre, pentru numele Tău. Doamne miluieşte (de trei ori).

   Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

   Tatăl nostru, Care eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău, vie împărăţia Ta, facă-se voia Ta precum în cer aşa şi pe pământ. Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi. Şi ne iartă nouă greşalele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri. Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău.

   Că a Ta este împărăţia şi puterea şi slava, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

   Doamne miluieşte (de 12 ori).

Apoi :

   Veniţi să ne închinăm Împăratului nostru Dumnezeu!
   Veniţi să ne închinăm şi să cădem la Hristos, Împăratul nostru Dumnezeu!
   Veniţi să ne închinăm şi să cădem la Însuşi Hristos, Împăratul şi Dumnezeul nostru!

Psalmul 50   Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta, şi, după mulţimea îndurărilor Tale, şterge fărădelegea mea. Mai vârtos mă spală de fărădelegea mea şi de păcatul meu mă curăţeşte. Că fărădelegea mea eu o cunosc şi păcatul meu înaintea mea este pururea. Ţie unuia am greşit şi rău înaintea Ta am făcut, aşa încât drept eşti Tu întru cuvintele Tale şi biruitor când vei judeca Tu. Că iată întru fărădelegi m-am zămislit şi în păcate m-a născut maica mea. Că iată adevărul ai iubit; cele nearătate şi cele ascunse ale înţelepciunii Tale mi-ai arătat mie. Stropi-mă-vei cu isop şi mă voi curăţi; spăla-mă-vei şi mai vârtos decât zăpada mă voi albi. Auzului meu vei da bucurie şi veselie; bucura-se-vor oasele mele cele smerite. Întoarce faţa Ta de la păcatele mele şi toate fărădelegile mele şterge-le. Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule, şi duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele. Nu mă lepăda de la faţa Ta şi Duhul Tău cel Sfânt nu-L lua de la mine. Dă-mi mie bucuria mântuirii Tale şi cu Duh stăpânitor mă întăreşte. Învăţa-voi pe cei fără de lege căile Tale, şi cei necredincioşi la Tine se vor întoarce. Izbăveşte-mă de vărsarea de sânge Dumnezeule, Dumnezeul mântuirii mele. Bucura-se-va limba mea de dreptatea Ta. Doamne, buzele mele vei deschide şi gura mea va vesti lauda Ta. Că de-ai fi voit jertfă, Ţi-aş fi dat; arderile de tot nu le vei binevoi. Jertfa lui Dumnezeu este duhul umilit; inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi. Fă bine, Doamne, întru bunăvoirea Ta, Sionului, şi să se zidească zidurile Ierusalimului. Atunci vei binevoi jertfa dreptăţii, prinosul şi arderile-de-tot; atunci vor pune pe altarul tău viţei.

CanonulCântarea întâia

   Stih:   Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule, şi duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele.
   Pâine a vieţii celei veşnice să-mi fie mie Trupul Tău cel sfânt şi scump Sângele Tău, Milostive Doamne, şi tămăduire durerilor celor de multe feluri.

   Stih:   Nu mă lepăda de la faţa Ta şi Duhul Tău cel Sfânt nu-L lua de la mine.
   Învredniceşte-mă, Stăpâne, pe mine, nevrednicul, să mănânc Trupul Tău cel preacurat şi să beau Sângele Tău cel preascump, cu credinţă şi cu dragoste.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.
   Întinat fiind cu lucruri netrebnice eu, ticălosul, nu sunt vrednic să mă împărtăşesc cu preacuratul Tău Trup şi cu dumnezeiescul Tău Sânge, Hristoase, ci fă-mă vrednic de aceasta.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
   Dumnezeiască Mireasă, ceea ce eşti bună şi binecuvântată, care ai odrăslit Spicul cel nearat şi de mântuire lumii, învredniceşte-mă ca, mâncându-L pe Acesta, să mă mântuiesc.

Cântarea a treia   Stih:   Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule, şi duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele.
   Dă-mi, Hristoase, picături de lacrimi, care să-mi curăţească necurăţia inimii mele, ca fiind curăţit, în cuget curat, cu credinţă şi cu frică să vin, Stăpâne, spre împărtăşirea Darurilor Tale.

   Stih:   Nu mă lepăda de la faţa Ta şi Duhul Tău cel Sfânt nu-L lua de la mine.
   Spre iertarea păcatelor să-mi fie mie Preacuratul Tău Trup şi dumnezeiescul Tău Sânge, şi spre împărtăşirea cu Duhul Sfânt şi spre viaţa de veci, Iubitorule de oameni, şi spre îndepărtarea durerilor şi a necazurilor.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.
   Doamne, învredniceşte-mă să mă împărtăşesc fără de osândă cu preacurat Trupul Tău şi cu scumpul Tău Sânge, şi să slăvesc bunătatea Ta.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
   Preacurată, ceea ce eşti masă a Pâinii Vieţii, Care S-a pogorât de sus, întru milă, şi i-a dăruit lumii viaţă nouă, învredniceşte-mă acum şi pe mine, nevrednicul, să gust cu frică din Acesta şi să fiu viu.

   Doamne miluieşte (de trei ori).

   Foc şi lumină să-mi fie mie primirea preacuratelor şi de viaţă făcătoarelor Tale Taine, Mântuitorule, arzând neghina păcatelor şi luminându-mă peste tot, spre cuvântarea de Dumnezeu cea adevărată; că nu voi da cele sfinte înşelăciunii vrăjmaşului, nici Îţi voi da sărutare vicleană, ci, ca desfrânata căzând înaintea Ta şi ca tâlharul mărturisindu-mă, strig către Tine: Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru împărăţia Ta.

Cântarea a patra   Stih:   Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule, şi duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele.
   Întrupându-Te, mult-Milostive, voit-ai a Te da spre junghiere, ca un miel, pentru păcatele noastre. Pentru aceasta mă rog Ţie să curăţeşti şi păcatele mele.

   Stih:   Nu mă lepăda de la faţa Ta şi Duhul Tău cel Sfânt nu-L lua de la mine.
   Tămăduieşte rănile sufletului meu, Doamne, şi mă sfinţeşte tot şi mă învredniceşte, Stăpâne, să fiu părtaş la dumnezeiasca Ta Cină de taină, eu, ticălosul.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.
   Să stăm toţi cu frică şi cu cutremur, ţinând ochii inimii în sus şi strigând către Mântuitorul: Întăreşte-ne şi ne înţelepţeşte, Milostive Doamne, întru frica Ta.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
   Fă şi mie milostiv pe Cel ce L-ai purtat în pântecele tău, Stăpână, şi mă păzeşte pe mine, robul tău, neîntinat şi fără de prihană, ca, primind înlăuntrul meu Mărgăritarul cel duhovnicesc, să mă sfinţesc.

Cântarea a cincea   Stih:   Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule, şi duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele.
   Precum ai zis mai înainte, Hristoase, fii acum împreună cu smeritul robul Tău şi petrece întru mine precum ai făgăduit, că iată mănânc Trupul Tău cel dumnezeiesc şi beau Sângele Tău.

   Stih:   Nu mă lepăda de la faţa Ta şi Duhul Tău cel Sfânt nu-L lua de la mine.
   Cuvântule al lui Dumnezeu şi Dumnezeule, cărbunele Trupului Tău să-mi fie mie, întunecatul, spre luminare şi Sângele Tău spre curăţirea întinatului meu suflet.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.
   Având suflet întinat şi buze necurate, nu cutez să mă apropii de Tine, Hristoase, şi să primesc Trupul Tău; ci fă-mă vrednic de aceasta.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
   Marie, Maica lui Dumnezeu, care eşti scump sălaş al bunei miresme, cu rugăciunile tale fă-mă vas ales pentru a mă împărtăşi cu Sfintele Taine ale Fiului tău.

Cântarea a şasea   Stih:   Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule, şi duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele.
   Mintea şi sufletul, inima şi trupul sfinţeşte-mi-le, Mântuitorule, şi mă învredniceşte ca, fără de osândă, Stăpâne, să mă apropii de înfricoşătoarele Tale Taine.

   Stih:   Nu mă lepăda de la faţa Ta şi Duhul Tău cel Sfânt nu-L lua de la mine.
   Ca, înstrăinându-mă de patimi, să am adăugirea harului Tău şi întărirea vieţii, prin împărtăşirea cu Sfintele Tale Taine, Hristoase.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.
   Cu frică şi cu cutremur să ne apropiem toţi de dumnezeieştile Taine ale lui Hristos şi să primim adevăratul şi sfântul Lui Trup şi adevăratul, sfântul şi scumpul Lui Sânge.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
   Dumnezeule, Cuvântul lui Dumnezeu cel Sfânt, sfinţeşte-mă acum cu totul pe mine, cel ce vin către dumnezeieştile Tale Taine, pentru rugăciunile Sfintei Maicii Tale.

   Apoi: Doamne miluieşte (de trei ori). Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Condacul   Să nu mă treci cu vederea, Hristoase, pe mine, cel ce primesc Pâinea, adică Trupul Tău, şi dumnezeiescul Tău Sânge, şi mă împărtăşesc cu preacuratele şi înfricoşătoarele Tale Taine, Stăpâne; să nu-mi fie mie, netrebnicului, spre osândă, ci spre viaţa veşnică şi fără de moarte.

Cântarea a şaptea   Stih:   Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule, şi duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele.
   Împărtăşirea nemuritoarelor Tale Taine, Hristoase, să-mi fie mie acum izvor de bunătăţi, lumină, viaţă, nepătimire şi solire spre adăugirea şi înmulţirea dumnezeieştii Tale bunătăţi, ca să Te slăvesc pe Tine, Cel ce singur eşti bun.

   Stih:   Nu mă lepăda de la faţa Ta şi Duhul Tău cel Sfânt nu-L lua de la mine.
   Izbăveşte-mă de patimi, de vrăjmaşi, de nevoi şi de tot necazul, pe mine, cel ce mă apropii acum cu cutremur, cu dragoste şi cu sfială, Iubitorule de oameni, de Tainele Tale cele nemuritoare şi dumnezeieşti şi-Ţi cânt Ţie: Bine eşti cuvântat, Doamne, Dumnezeul părinţilor noştri.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.
   Suflete al meu netrebnic, suflete pătimaş, spăimântează-te văzând preaslăvitele Taine; lăcrimează suspinând şi, bătându-te în piept, strigă şi zi: Doamne, curăţeşte-mă pe mine, desfrânatul.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
   Ceea ce ai născut pe Mântuitorul Hristos mai presus de minte, de Dumnezeu dăruită, ţie celei curate mă rog acum eu, robul Tău cel necurat: Pe mine cel ce voiesc să mă apropii acum de Tainele cele preacurate, curăţeşte-mă întru totul de întinăciunea trupului şi a sufletului.

Cântarea a opta   Stih:   Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule, şi duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele.
   Cereştilor, înfricoşătoarelor şi Sfintelor Tale Taine, Hristoase, şi Cinei Tale celei dumnezeieşti şi de taină şi pe mine, cel deznădăjduit, acum părtaş a fi mă învredniceşte, Dumnezeule, Mântuitorul meu.

   Stih:   Nu mă lepăda de la faţa Ta şi Duhul Tău cel Sfânt nu-L lua de la mine.
   Către a Ta milostivire alergând, Bunule, cu frică strig către Tine: Petrece întru mine, Mântuitorule, şi eu întru Tine, precum ai zis; că iată, îndrăznind spre mila Ta, mănânc Trupul Tău şi beau Sângele Tău.

Binecuvântăm pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Domnul.
   Mă cutremur, primind focul, să nu mă aprind ca ceara şi ca iarba. O, înfricoşătoare Taină! O, milostivire a lui Dumnezeu! Cum eu, tină fiind, mă împărtăşesc cu dumnezeiescul Trup şi Sânge şi mă fac fără stricăciune.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
   Cu adevărat, Maică a lui Dumnezeu, în pântecele tău s-a copt Pâinea cea dumnezeiasca a Vieţii, păzind nevătămat pântecele tău cel nevinovat. Pentru aceasta te lăudăm pe tine ca pe hrănitoarea noastră, întru toţi vecii.

Cântarea a noua   Stih:   Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule, şi duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele.
   Bun este Domnul, gustaţi şi vedeţi; că de demult pentru noi, precum suntem noi făcându-Se, şi odată pe Sine Părintelui Său ca jertfă aducându-Se, pururea Se junghie, sfinţind pe cei ce se împărtăşesc cu Dânsul.

   Stih:   Nu mă lepăda de la faţa Ta şi Duhul Tău cel Sfânt nu-L lua de la mine.
   Cu sufletul şi cu trupul să mă sfinţesc, Stăpâne, să mă luminez, să mă mântuiesc, să-Ţi fiu Ţie locaş prin împărtăşirea Sfintelor Taine, avându-Te pe Tine locuitor întru mine, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, Făcătorule de bine, mult-Milostive.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.
   Ca focul şi ca lumina să-mi fie mie Trupul şi Sângele Tău cel scump, Mântuitorul meu, arzând materia păcatului şi mistuind spinii patimilor şi luminându-mă tot pe mine, cel ce mă închin Dumnezeirii Tale.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
   Dumnezeu S-a întrupat din sângiurile tale cele curate. Pentru aceasta te laudă pe tine, Stăpână, tot neamul şi te măreşte mulţimea îngerilor, că prin tine au văzut pe Cel ce stăpâneşte toate, luând fiinţă omenească.

Şi îndată:
C
uvine-se cu adevărat să te fericim, Născătoare de Dumnezeu, cea pururea fericită şi prea nevinovată şi Maica Dumnezeului nostru. Ceea ce eşti mai cinstită decât Heruvimii şi mai slăvită fără de asemănare decât Serafimii, care fără stricăciune pe Dumnezeu-Cuvântul ai născut, pe tine, cea cu adevărat Născătoare de Dumnezeu, te mărim.    Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi (de trei ori).

   Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

   Preasfântă Treime, miluieşte-ne pe noi; Doamne, curăţeşte păcatele noastre; Stăpâne, iartă fărădelegile noastre; Sfinte, cercetează şi vindecă neputinţele noastre, pentru numele Tău. Doamne miluieşte (de trei ori).

   Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

   Tatăl nostru, Care eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău, vie împărăţia Ta, facă-se voia Ta precum în cer aşa şi pe pământ. Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi. Şi ne iartă nouă greşalele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri. Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău.

   Că a Ta este împărăţia şi puterea şi slava, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

   Doamne miluieşte (de 40 ori).

 

Rugăciune către Preasfânta de Dumnezeu Născătoarea   Nepătată, neîntinată, nestricată, fără prihană, curată Fecioară, a lui Dumnezeu Mireasă; Stăpână, care, prin preaslăvită naşterea ta, pe Dumnezeu-Cuvântul cu oamenii L-ai unit şi firea cea înstrăinată a neamului nostru cu cele cereşti ai împreunat-o; ceea ce eşti singură nădejdea celor fără de nădejde şi celor biruiţi ajutătoare; grabnică folositoare celor ce aleargă la tine şi tuturor creştinilor scăpare. Nu te scârbi de mine, cel păcătos şi întinat, care prin urâte gânduri, cuvinte şi fapte, cu totul netrebnic am ajuns şi, prin lene, dulceţilor vieţii cu voia rob m-am făcut. Ci, ca una ce eşti Maica Iubitorului de oameni Dumnezeu, cu iubirea de oameni milostiveşte-te spre mine, păcătosul şi întinatul, şi primeşte-mi rugăciunea pe care ţi-o aduc din buze necurate; iar pe Fiul tău şi Stăpânul nostru şi Domnul, cu îndrăznirea ta, ca o Maică, cuprinzându-L, roagă-L să-mi deschidă şi mie milostivirile cele iubitoare de oameni ale bunătăţii Sale. Şi, trecând cu vederea greşelile mele cele nenumărate, să mă întoarcă la pocăinţă şi lucrător iscusit al poruncilor Sale să mă arate. Şi fii lângă mine pururea ca o milostivă, îndurătoare şi iubitoare de bine, întru această viaţă de acum caldă folositoare şi ajutătoare; năvălirile potrivnicilor oprindu-le şi la pocăinţă îndreptându-mă. Şi, la vremea ieşirii mele, neputinciosul meu suflet păzindu-l şi întunecatele chipuri ale viclenilor diavoli departe de dânsul izgonindu-le. Iar în ziua înfricoşătoarei judecăţi, de chinul cel veşnic izbăvindu-mă şi slavei celei negrăite a Fiului tău şi Dumnezeului nostru moştean pe mine arătându-mă, pe care să o şi dobândesc, Stăpâna mea, Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, prin mijlocirea şi sprijinul tău. Cu harul şi cu iubirea de oameni ale Unuia-Născut Fiului tău, ale Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine toată slava, cinstea şi închinarea, împreună cu Cel fără de început al Său Părinte şi cu Preasfântul şi Bunul şi de viaţă Făcătorul Său Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Rugăciune către Domnul nostru Iisus Hristos   Şi ne dă nouă, Stăpâne, celor ce mergem spre somn, odihnă trupului şi sufletului; şi ne păzeşte pe noi de întunecatul somn al păcatului şi de toată întunecata dulceaţă a patimii celei de noapte. Conteneşte întărâtările poftelor, stinge săgeţile vicleanului cele aprinse, cele pornite asupra noastră cu vicleşug; zburdările trupului nostru le potoleşte şi tot gândul nostru cel pământesc şi trupesc adoarme-l. Şi ne dăruieşte, Dumnezeule, minte deşteaptă, cuget curat, inimă trează, somn uşor şi de toată nălucirea satanei nestrămutat. Ridică-ne pe noi la vremea rugăciunii, întăriţi întru poruncile Tale şi neclintiţi întru pomenirea judecăţilor Tale. Cuvântare de slava Ta în toată noaptea ne dăruieşte, ca să cântăm şi să binecuvântăm şi să slăvim preacinstitul şi de mare cuviinţă numele Tău: al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

   Miluieşte-ne pe noi, Doamne, miluieşte-ne pe noi, că nepricepându-ne de nici un răspuns, această rugăciune aducem Ţie, ca unui Stăpân, noi păcătoşii robii Tăi, miluieşte-ne pe noi.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

   Doamne, miluieşte-ne pe noi, că întru Tine am nădăjduit; nu Te mânia pe noi foarte, nici pomeni fărădelegile noastre, ci caută şi acum ca un milostiv şi ne izbăveşte pe noi de vrăjmaşii noştri, că Tu eşti Dumnezeul nostru şi noi suntem poporul Tău, toţi lucrul mâinilor Tale şi numele Tău chemăm.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

   Uşa milostivirii deschide-o nouă, binecuvântată Născătoare de Dumnezeu, ca să nu pierim noi, cei ce nădăjduim întru tine, ci să ne mântuim prin tine din nevoi, că tu eşti mântuirea neamului creştinesc.

Rugăciuni ale dimineţii, înainte de împărtăşirea cu Sfintele TainePsalmul 22

   Domnul mă paşte şi nimic nu-mi va lipsi. La loc cu păşune, acolo m-a sălăşluit; la apa odihnei m-a hrănit. Sufletul meu l-a întors, povăţuitu-m-a pe cărările dreptăţii, pentru numele Lui. Că de voi şi umbla în mijlocul umbrei morţii, nu mă voi teme de rele; că Tu cu mine eşti. Toiagul Tău şi varga Ta, acestea m-au mângâiat. Gătit-ai masă înaintea mea, împotriva celor ce mă necăjesc; uns-ai cu untdelemn capul meu şi paharul Tău este adăpându-mă ca un puternic. Şi mila Ta mă va urma în toate zilele vieţii mele, ca să locuiesc în casa Domnului, întru lungime de zile.

Psalmul 23   Al Domnului este pământul şi plinirea lui, lumea şi toţi cei ce locuiesc într-însa. Acesta pe mări l-a întemeiat şi pe râuri l-a aşezat. Cine se va sui în muntele Domnului, şi cine va sta în locul cel sfânt al Lui? Cel nevinovat cu mâinile şi curat cu inima, care nu şi-a luat sufletul în deşert şi nu s-a jurat cu vicleşug aproapelui său, Acesta va lua binecuvântare de la Domnul şi milostivire de la Dumnezeu, Mântuitorul său. Acesta este neamul celor ce-L caută pe Domnul, al celor ce caută faţa Dumnezeului lui Iacob. Ridicaţi, căpetenii, porţile voastre şi vă ridicaţi porţile cele veşnice, şi va intra Împăratul slavei. Cine este acesta Împăratul slavei? Domnul cel tare şi puternic, Domnul cel tare în război. Ridicaţi, căpetenii, porţile voastre şi vă ridicaţi porţile cele veşnice, şi va intra Împăratul slavei. Cine este acesta Împăratul slavei? Domnul puterilor, Acesta este Împăratul slavei.

Psalmul 115   Crezut-am, pentru aceea am grăit, iar eu m-am smerit foarte. Eu am zis întru uimirea mea: „Tot omul este mincinos!“. Ce voi răsplăti Domnului pentru toate câte mi-a dat mie? Paharul mântuirii voi lua şi numele Domnului voi chema. Făgăduinţele mele le voi plini Domnului în faţa întregului Său popor. Scumpă este înaintea Domnului moartea cuvioşilor Lui. O, Doamne, eu sunt robul Tău, eu sunt robul Tău şi fiul roabei Tale; rupt-ai legăturile mele. Ţie-Ţi voi jertfi jertfă de laudă şi numele Domnului voi chema. Făgăduinţele mele le voi plini Domnului în faţa întregului Său popor, în curţile casei Domnului, în mijlocul tău, Ierusalime.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

   Aliluia, Aliluia, Aliluia, slavă Ţie, Dumnezeule (de trei ori) şi trei metanii.

Apoi aceste tropare:

   Fliluia ărădelegile mele trece-le cu vederea, Doamne, Cel ce Te-ai născut din Fecioară, şi curăţeşte inima mea, făcând-o biserică a preacuratului Tău Trup şi Sânge şi nu mă lepăda pe mine de la faţa Ta, Cel ce ai nemăsurată mare milă.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

   Spre împărtăşirea Sfintelor Tale Taine cum voi îndrăzni eu, nevrednicul? Că de voi cuteza să mă apropii de Tine laolaltă cu cei vrednici, haina mă vădeşte că nu este de cină şi osândă voi pricinui preapăcătosului meu suflet; ci curăţeşte, Doamne, necurăţia sufletului meu şi mă mântuieşte, ca un iubitor de oameni.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

   Mare este mulţimea păcatelor mele, Născătoare de Dumnezeu, Curată; la tine alerg, având trebuinţă de mântuire. Cercetează neputinciosul meu suflet şi te roagă Fiului tău şi Dumnezeului nostru să-mi dăruiască iertare de relele ce am făcut, ceea ce eşti una binecuvântată.

Iar în Sfânta şi marea Joi, se zice şi aceasta:

   Când măriţii ucenici la spălarea Cinei s-au luminat, atunci Iuda cel rău credincios, cu iubirea de arginţi bolnăvindu-se, s-a întunecat şi judecătorilor celor fărădelege pe Tine, Judecătorul cel drept, Te-a dat. Vezi, iubitorule de avuţii, pe cel ce pentru aceasta spânzurare şi-a agonisit; fugi de sufletul nesăţios, care a îndrăznit unele ca acestea asupra Învăţătorului. Cel ce eşti spre toţi bun, Doamne, slavă Ţie.

Apoi: Doamne miluieşte(de 40 de ori) şi metanii câte vei putea. După aceasta, zicând aceste stihuri, fii cu luare aminte spre îndreptarea ta.

   Mrupul Stăpânului vrând să-L primeşti spre hrană,

Fie-ţi frică să nu te arzi, că foc este;

Sângele Lui vrând să-L bei spre Împărtăşire,

Mergi şi cu cei ce te-au mâhnit împacă-te,

Şi aşa îndrăzneşte de ia hrana sfântă.

Vrând să te împărtăşeşti cu Jertfa de Taină,

Cu al Stăpânului Trup făcător de viaţă;

Întru acest chip te roagă cu cutremur:

Rugăciunea întâia, a Sfântului Vasile cel Mare   Stăpâne Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, Cel ce eşti izvorul vieţii şi al nemuririi, Făcătorul a toată făptura văzută şi nevăzută, Fiul Tatălui celui fără de început, Cel ce eşti împreună-veşnic cu Dânsul şi împreună fără de început, Care pentru bunătatea Ta cea multă, în zilele cele din urmă ai purtat Trup şi Te-ai răstignit şi Te-ai jertfit pentru noi cei nemulţumitori şi nerecunoscători şi cu Sângele Tău ai înnoit firea noastră cea stricată prin păcat, Însuţi Împărate, Cel ce eşti fără de moarte, primeşte şi pocăinţa mea, a păcătosului, şi pleacă urechea Ta către mine şi ascultă graiurile mele, că am greşit, Doamne; greşit-am la cer şi înaintea Ta şi nu sunt vrednic a căuta spre înălţimea slavei Tale. Că am mâniat bunătatea Ta, călcând învăţăturile Tale şi neascultând poruncile Tale. Ci Tu, Doamne, fără răutate fiind, îndelung-răbdător şi mult-Milostiv, nu m-ai dat să pier în fărădelegile mele, în tot chipul aşteptând întoarcerea mea. Că Tu ai zis, Iubitorule de oameni, prin proorocul Tău: „Cu vrere nu voiesc moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu“. Că nu vrei, Stăpâne, să pierzi făptura mâinilor Tale, nici nu voieşti pierderea oamenilor, ci vrei ca „toţi să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină“. De aceea nici eu, netrebnicul, deşi sunt nevrednic cerului şi pământului şi acestei vieţi trecătoare, pentru că m-am supus cu totul păcatului şi m-am făcut rob dezmierdărilor şi am necinstit chipul Tău, dar fiind făptura şi zidirea Ta, nu deznădăjduiesc de a mea mântuire. Ci, nădăjduind în milostivirea Ta cea fără de margini, vin către Tine: primeşte-mă deci şi pe mine, Iubitorule de oameni, Hristoase, ca pe desfrânata şi ca pe tâlharul, ca pe vameşul şi ca pe fiul cel pierdut, şi ridică sarcina grea a păcatelor mele, Cel ce ridici păcatul lumii şi tămăduieşti neputinţele oamenilor; Cel ce chemi la Tine pe cei osteniţi şi împovăraţi şi le dai odihnă; Cel ce n-ai venit să chemi la pocăinţă pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi; şi mă curăţeşte de toată întinarea trupului şi a sufletului. Învaţă-mă să săvârşesc sfinţenie întru frica Ta, ca, întru curată mărturisire a cugetului meu primind părticica Sfintelor Tale Taine, să mă unesc cu Sfântul Tău Trup şi Sânge, şi să Te am pe Tine locuind şi petrecând întru mine împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh. Aşa, Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, să nu-mi fie mie spre osândă împărtăşirea preacuratelor şi de viaţă făcătoarelor Tale Taine, nici să ajung neputincios cu sufletul şi cu trupul, împărtăşindu-mă cu nevrednicie; ci dă-mi, până la suflarea mea cea mai de pe urmă, ca fără de osândă să primesc părticica Sfintelor Tale Taine, spre împărtăşirea cu Duhul Sfânt, ca merinde pentru viaţa de veci şi spre răspuns bineprimit la înfricoşătorul Tău scaun de judecată; ca şi eu, dimpreună cu toţi aleşii Tăi, să fiu părtaş bunătăţilor Tale celor nestricăcioase, pe care le-ai gătit, Doamne, celor ce Te iubesc pe Tine, întru care eşti preaslăvit în vecii vecilor. Amin.

Rugăciunea a doua, a Sfântului Ioan Gură de Aur   Doamne, Dumnezeul meu, ştiu că nu sunt vrednic, nici în stare să Te primesc sub acoperământul casei sufletului meu, pentru că este cu totul pustiu şi surpat şi nu afli în mine loc potrivit ca să-Ţi pleci capul. Ci, precum din înălţime Te-ai plecat pentru noi, pleacă-Te şi acum spre smerenia mea. Şi precum ai binevoit a Te culca în peşteră şi în ieslea necuvântătoarelor, aşa binevoieşte a intra şi în ieslea necuvântătorului meu suflet şi în întinatul meu trup. Şi precum n-ai socotit lucru nevrednic a intra şi a cina împreună cu păcătoşii în casa lui Simon cel lepros, aşa binevoieşte a intra şi în casa smeritului, leprosului şi păcătosului meu suflet. Şi precum n-ai îndepărtat pe desfrânata cea păcătoasă, cea asemenea mie, care a venit şi s-a atins de Tine, aşa Te milostiveşte şi de mine, păcătosul, care vin şi mă ating de Tine. Şi precum nu Te-ai scârbit de întinata şi necurata ei gură ce Te-a sărutat, aşa nu Te scârbi nici de întinata şi mai necurata mea gură, nici de buzele mele cele necurate şi pângărite, şi de limba mea cea cu totul necurată. Ci să-mi fie mie cărbunele preasfântului Tău Trup şi al scumpului Tău Sânge spre sfinţire şi spre luminare, spre însănătoşirea smeritului meu suflet şi trup, spre uşurarea greutăţii greşelilor mele celor multe, spre pază de toată lucrarea diavolească, spre îndepărtarea şi mutarea răului şi vicleanului meu obicei, spre omorârea patimilor, spre plinirea poruncilor Tale, spre adăugirea dumnezeiescului Tău har şi spre dobândirea împărăţiei Tale. Că nu vin la Tine ca un nepăsător, Hristoase Dumnezeule, ci încrezându-mă în bunătatea Ta cea nespusă şi ca nu cumva, prea multă vreme rămânând departe de împărtăşirea Ta, să fiu prins de lupul cel înţelegător. Pentru aceasta mă rog Ţie, Cel ce singur eşti sfânt, Stăpâne: Sfinţeşte-mi sufletul şi trupul, mintea şi inima, rărunchii şi măruntaiele; înnoieşte-mă tot şi înrădăcinează frica de Tine întru mădularele mele şi sfinţenia Ta fă-o neştearsă dintru mine. Şi-mi fii mie ajutător şi folositor, îndreptând în pace viaţa mea şi învrednicindu-mă a sta de-a dreapta Ta, cu sfinţii Tăi, pentru rugăciunile şi mijlocirile Preacuratei Maicii Tale şi ale slujitorilor Tăi celor fără de trup, ale preacuratelor puteri şi pentru ale tuturor sfinţilor, care din veac au bineplăcut Ţie. Amin.

Rugăciunea a treia, a Sfântului Simeon Metafrastul   Doamne, Cel ce singur eşti curat şi fără stricăciune, Care pentru nespusa milostivire a iubirii de oameni ai luat toată firea noastră din curatele şi fecioreştile sângiuri ale celei ce mai presus de fire Te-a născut pe Tine, cu venirea dumnezeiescului Duh şi cu bunăvoirea Tatălui celui de-a pururea veşnic, Hristoase Iisuse, înţelepciunea lui Dumnezeu, pacea şi puterea; Cel ce ai primit cu trupul Tău patimile cele de viaţă făcătoare şi mântuitoare: crucea, piroanele, suliţa, moartea, omoară-mi patimile cele trupeşti, care îmi strică sufletul. Cel ce cu îngroparea Ta ai prădat împărăţia iadului, îngroapă îndemnurile mele cele viclene, prin gânduri bune, şi risipeşte duhurile cele viclene. Cel ce cu Învierea Ta cea de a treia zi şi de viaţă purtătoare ai ridicat pe strămoşul cel căzut, ridică-mă şi pe mine, cel ce am alunecat în păcat, punându-mi înainte chipuri de pocăinţă. Cel ce cu preaslăvită înălţarea Ta la cer ai îndumnezeit trupul pe care l-ai luat şi l-ai cinstit cu şederea de-a dreapta Tatălui, învredniceşte-mă, prin împărtăşirea Sfintelor Tale Taine, să dobândesc partea cea de-a dreapta a celor mântuiţi. Cel ce prin pogorârea Mângâietorului Duh ai făcut pe sfinţii Tăi ucenici vase cinstite, arată-mă şi pe mine a fi locaş al venirii Lui. Cel ce vei veni iarăşi să judeci toată lumea întru dreptate, binevoieşte să Te întâmpin şi eu pe nori pe Tine, Făcătorul şi Judecătorul meu, împreună cu toţi sfinţii Tăi, ca neîncetat să Te slăvesc şi să Te laud pe Tine împreună cu Părintele Tău cel fără de început şi cu Preasfântul şi bunul şi de viaţă făcătorul Tău Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Rugăciunea a patra, a Sfântului Simeon Metafrastul   Precum voi sta înaintea înfricoşătorului şi nefăţarnicului Tău scaun de judecată, Hristoase Dumnezeule, primind întrebare şi dând răspuns de relele ce am făcut, aşa şi astăzi, mai înainte de a sosi ziua osândirii mele, stând la sfântul Tău altar, înaintea Ta şi înaintea înfricoşătorilor şi sfinţilor Tăi îngeri, fiind înduplecat de mărturia cugetului, pun înainte faptele mele cele rele şi fărădelegile, dându-le pe faţă şi vădindu-le. Ci vezi, Doamne, smerenia mea şi-mi iartă toate păcatele; vezi că fărădelegile mele s-au înmulţit mai mult decât perii capului meu. Căci ce rău n-am săvârşit? Ce păcat n-am făcut? Ce rău nu am închipuit în sufletul meu? Că iată şi cu faptele am făcut desfrânare şi preadesfrânare, mândrie, trufie, batjocură, defăimare, vorbă deşartă, înfierbântare la râs, beţie, lăcomie a pântecului, mâncare fără măsură, răutate, pizmă, iubire de argint, iubire de avuţie, cămătărie, iubire de mine însumi, iubire de mărire, hrăpire, nedreptate, agonisire de ruşine, invidie, grăire de rău, fărădelege; toate simţirile şi toate mădularele mi le-am întinat şi le-am stricat şi de nici o treabă le-am făcut, ajungând cu totul sălaş diavolului. Şi ştiu, Doamne, că fărădelegile mele au covârşit capul meu, dar mulţimea îndurărilor Tale este neasemănată şi mila bunătăţii Tale cea fără de răutate este nespusă şi nu este nici un păcat care să biruiască iubirea Ta de oameni. Pentru aceasta, preaminunate Împărate, fără de răutate Doamne, fă minunate milele Tale spre mine, păcătosul; arată-mi puterea bunătăţii Tale, arată-mi tăria milostivirii Tale celei îndurate şi mă primeşte pe mine, păcătosul, cel ce mă întorc; primeşte-mă cum ai primit pe fiul cel pierdut, pe tâlharul şi pe desfrânata. Primeşte-mă pe mine, cel ce peste măsură Ţi-am greşit şi cu cuvântul şi cu fapta şi cu pofta cea fără cale şi cu gândul cel dobitocesc. Şi precum ai primit pe cei ce au venit în al unsprezecelea ceas, care nimic vrednic n-au lucrat, aşa mă primeşte şi pe mine, păcătosul; că mult am greşit şi m-am spurcat şi am scârbit Duhul Tău cel Sfânt şi am mâniat milostivirea Ta cea iubitoare de oameni, cu lucrul, cu cuvântul şi cu gândul, noaptea şi ziua, pe faţă şi într-ascuns, cu voie şi fără de voie.
Şi ştiu că vei pune înaintea mea păcatele mele în acelaşi chip în care le-am făcut şi mă vei întreba de cele ce cu ştiinţă, fără de iertare, am greşit. Ci, Doamne, nu cu judecata Ta cea dreaptă nici cu mânia Ta să mă mustri, nici cu urgia Ta să mă pedepseşti. Miluieşte-mă, Doamne, că nu sunt numai neputincios, ci şi zidirea Ta sunt. Că Tu, Doamne, ai întărit peste mine mâna Ta, dar eu am făcut răutate înaintea Ta. Ţie Unuia am greşit; dar Te rog să nu intri la judecată cu robul Tău. Că de vei căuta la fărădelegi, Doamne, Doamne, cine va putea să-Ţi stea înainte. Că eu sunt adâncul păcatului şi nu sunt vrednic nici în stare a căuta şi a privi înălţimea cerului, din pricina mulţimii păcatelor mele celor fără de număr; că toate lucrurile rele, închipuirile şi meşteşugirile diavoleşti, toată răutatea iadului, îndemnurile spre păcat, dezmierdările şi alte patimi nenumărate n-au lipsit de la mine. Cu ce fel de păcate nu m-am stricat? De care rele n-am fost prins? Tot păcatul l-am făcut, toată desfătarea neiertată am lăsat-o să intre în sufletul meu. Netrebnic m-am făcut înaintea Ta, Dumnezeul meu, şi înaintea oamenilor. Cine mă va ridica pe mine, cel ce am căzut întru atâtea păcate rele? Doamne, Dumnezeul meu, spre Tine nădăjduiesc. De mai este pentru mine nădejde de mântuire, de biruieşte iubirea Ta de oameni mulţimea fărădelegilor mele, fii mie Mântuitor şi după îndurările şi milele Tale slăbeşte, lasă, iartă-mi toate câte Ţi-am greşit; că s-a umplut de multe rele sufletul meu şi nu aflu întru mine nădejde de mântuire. Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta şi să nu-mi răsplăteşti după faptele mele, ci întoarce-mă, sprijineşte-mă, izbăveşte sufletul meu de relele ce au crescut într-însul şi de agonisirile lui cele cumplite. Miluieşte-mă pentru mila Ta, ca acolo unde s-a înmulţit păcatul să prisosească harul Tău, şi să Te laud şi să Te slăvesc în toate zilele vieţii mele. Că Tu eşti Dumnezeul celor ce se pocăiesc şi Mântuitorul celor ce greşesc şi Ţie slavă înălţăm, împreună şi Părintelui Tău celui fără de început şi Preasfântului şi bunului şi de viaţă făcătorului Tău Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Rugăciunea a cincia, a Sfântului Ioan Damaschin   Stăpâne Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, Cel ce singur ai puterea să ierţi păcatele oamenilor, ca un bun şi iubitor de oameni, treci cu vederea toate greşelile mele cele cu ştiinţă şi cu neştiinţă, şi mă învredniceşte ca, fără de osândă, să mă împărtăşesc cu dumnezeieştile, preaslăvitele, preacuratele şi de viaţă făcătoarele Tale Taine, nu spre osândă, nici spre adăugirea păcatelor, ci spre curăţie şi sfinţire şi spre dobândirea vieţii şi împărăţiei ce va să fie, spre zid şi ajutor, spre izgonirea celor potrivnici şi spre pierderea greşelilor mele celor multe; că Tu eşti Dumnezeul milei şi al îndurărilor şi al iubirii de oameni şi Ţie slavă înălţăm, împreună şi Tatălui şi Duhului Sfânt, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Rugăciunea a şasea, a Sfântului Vasile cel Mare   Ştiu, Doamne, că întru nevrednicie mă împărtăşesc cu preacuratul Tău Trup şi cu scump Sângele Tău, şi vinovat sunt, şi osândă mie însumi mănânc şi beau, neputându-mi da seama, precum se cuvine, de Trupul şi Sângele Tău, Hristoase, Dumnezeul meu. Ci, îndrăznind spre îndurările Tale, mă apropii de Tine, Cel ce ai zis: „Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu, întru Mine rămâne şi Eu întru dânsul“. Deci, milostiveşte-Te, Doamne, şi nu mă pedepsi pe mine, păcătosul, ci fă cu mine după mila Ta. Şi să-mi fie mie Sfintele Tale Taine spre tămăduire şi curăţire, spre luminare şi pază, spre mântuirea şi sfinţirea sufletului şi a trupului, spre izgonirea a toată nălucirea, a faptei celei rele şi a lucrării diavoleşti care se lucrează cu gândul întru mădularele mele, spre îndrăznirea şi dragostea către Tine, spre îndreptarea şi întărirea vieţii, spre înmulţirea faptei celei bune şi a desăvârşirii, spre plinirea poruncilor şi spre împărtăşirea cu Sfântul Duh, ca merinde pentru viaţa de veci şi spre răspuns bine primit la înfricoşătorul Tău scaun de judecată, iar nu spre certare sau spre osândă.

Rugăciunea a şaptea, a Sfântului Simeon Noul Teolog   Din buze întinate, din inimă pângărită, din limbă necurată, din suflet spurcat, primeşte-mi rugăciunea, Hristoase al meu, şi neînlăturându-mi nici cuvintele, nici obişnuinţele, nici neruşinarea, dă-mi mie a grăi cu îndrăzneală cele ce voiesc, Hristoase al meu, şi mai vârtos mă şi învaţă ce mi se cuvine a face şi a grăi. Greşit-am mai mult decât desfrânata, care, aflând unde sălăşluieşti cumpărând mir, cu îndrăzneală a venit să ungă picioarele Tale, ale Stăpânului meu Hristos şi Dumnezeul meu. Cum pe aceea ce s-a apropiat din inimă, n-ai alungat-o, nici de mine nu Te scârbi, Cuvântule, ci dă-mi să ţin şi să sărut picioarele Tale şi cu izvor de lacrimi, precum cu nişte mir de mult preţ, cu îndrăzneală să le ung. Spală-mă cu lacrimile mele, curăţeşte-mă cu ele, Cuvântule. Iartă-mi greşelile şi dă-mi îndreptare. Ştii mulţimea răutăţilor mele, ştii şi bubele mele şi rănile mi le vezi, dar şi credinţa mi-o ştii, voinţa mi-o vezi şi suspinele mi le auzi. Nu se ascunde înaintea Ta, Doamne, Dumnezeul meu, Făcătorul şi Izbăvitorul meu, nici picătura de lacrimi, nici din picătură vreo parte. Cele încă nesăvârşite de mine le-au cunoscut ochii Tăi şi în cartea Ta se află scrise şi cele încă nefăcute de mine. Vezi-mi smerenia, vezi-mi osteneala câtă este şi toate păcatele mi le iartă, Dumnezeule a toate; încât, cu inimă curată, cu gândul înfricoşat şi cu sufletul smerit să mă împărtăşesc cu Tainele Tale cele preacurate şi preasfinte, cu care se îndumnezeieşte şi se face viu tot cel ce mănâncă şi bea din ele cu inimă curată; că Tu ai zis, Stăpânul meu: „Tot cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu, întru Mine rămâne şi Eu întru dânsul“. Întru totul adevărat este cuvântul Stăpânului şi Dumnezeului meu, că cel ce se împărtăşeşte cu Darurile cele dumnezeieşti şi îndumnezeitoare nu este singur, ci cu Tine, Hristoase al meu, Cel ce eşti din Lumina cea cu trei străluciri Care luminează lumea. Deci, pentru ca să nu rămân singur, fără Tine, Dătătorule de viaţă, suflarea mea, viaţa mea, bucuria mea, mântuirea lumii, pentru aceasta m-am apropiat de Tine, precum vezi, cu lacrimi şi cu sufletul umilit. Mă rog să iau izbăvire de greşelile mele şi să mă împărtăşesc fără de osândă cu Tainele Tale cele dătătoare de viaţă şi fără prihană, ca Tu să rămâi, precum ai zis, cu mine, cel de trei ori ticălos, şi să nu mă răpească cu vicleşug înşelătorul, aflându-mă depărtat de harul Tău, şi astfel, lăsându-mă eu înşelat, să mă depărteze şi de îndumnezeitoarele Tale cuvinte. Pentru aceasta cad înaintea Ta şi cu căldură strig către Tine: Precum pe fiul cel pierdut şi pe desfrânata, care au venit la Tine, i-ai primit, aşa mă primeşte şi pe mine, desfrânatul şi spurcatul, Milostive, care cu suflet umilit vin acum la Tine. Ştiu, Mântuitorule, că altul ca mine n-a greşit Ţie, nici a făcut faptele pe care le-am făcut eu. Dar şi aceasta ştiu, că mărimea greşelilor mele şi mulţimea păcatelor mele nu covârşesc răbdarea cea multă a Dumnezeului meu, nici iubirea Lui de oameni cea înaltă; ci pe cei ce fierbinte se pocăiesc, cu mila îndurării îi curăţeşti şi îi luminezi şi cu lumina îi uneşti, părtaşi Dumnezeirii Tale făcându-i fără pizmuire; şi – lucru străin de gândurile îngereşti şi omeneşti – adeseori vorbeşti cu ei ca şi cu nişte prieteni ai Tăi adevăraţi. Acestea mă fac îndrăzneţ, acestea îmi dau aripi, Hristoase al meu, şi punându-mi nădejdea în multele Tale binefaceri faţă de noi, bucurându-mă şi cutremurându-mă, cu focul mă împărtăşesc, iarbă uscată fiind eu, şi – străină minune! – mă răcoresc nears, ca rugul de demult, care, aprins fiind, nu se mistuia. Pentru aceasta, cu gând mulţumitor şi cu mulţumitoare inimă, cu mulţumitoare mădulare ale sufletului şi ale trupului meu mă închin şi Te măresc şi Te preaslăvesc pe Tine, Dumnezeul meu, Cel ce cu adevărat eşti binecuvântat, acum şi în veci. Amin.

Rugăciunea a opta, a Sfântului Ioan Gură de Aur   Dumnezeule, slăbeşte, lasă, iartă-mi toate greşelile câte Ţi-am greşit cu cuvântul, cu fapta sau cu gândul, cu voie sau fără voie, cu ştiinţă sau cu neştiinţă, toate mi le iartă ca un bun şi de oameni iubitor. Şi pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Tale, ale slujitorilor Tăi îngeri, ale sfintelor puteri şi ale tuturor sfinţilor care au bineplăcut Ţie din veac, binevoieşte ca fără osândă să primesc sfântul şi preacuratul Tău Trup şi scumpul Tău Sânge spre tămăduirea sufletului şi a trupului şi spre curăţirea gândurilor mele celor rele. Că a Ta este împărăţia şi puterea şi slava, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Rugăciunea a noua, a Sfântului Ioan Gură de Aur   Nu sunt vrednic, Stăpâne Doamne, să intri sub acoperământul sufletului meu, ci de vreme ce Tu, ca un iubitor de oameni, vrei să locuieşti întru mine, îndrăznind mă apropii. Porunceşte-mi şi voi deschide uşile pe care Tu Însuţi le-ai zidit, şi intră cu iubirea Ta de oameni, pe care pururea o ai. Intră şi luminează cugetul meu cel întunecat. Şi cred că aceasta vei face: că n-ai îndepărtat pe desfrânata care a venit la Tine cu lacrimi, nici pe vameşul care s-a pocăit nu l-ai alungat, nici pe tâlharul care a cunoscut împărăţia Ta nu l-ai izgonit, nici pe prigonitorul Pavel care s-a pocăit nu l-ai lăsat cum era; ci pe toţi, care cu pocăinţă au venit la Tine, i-ai rânduit în ceata prietenilor Tăi, Cel ce singur eşti binecuvântat totdeauna, acum şi în vecii nesfârşiţi. Amin.

Rugăciunea a zecea, a Sfântului Ioan Gură de Aur   Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, slăbeşte, lasă, milostiveşte-Te şi-mi iartă mie, păcătosului, netrebnicului şi nevrednicului robului Tău, căderile în păcat, smintelile şi greşelile mele toate, câte am păcătuit faţă de Tine, din tinereţile mele până în ziua şi în ceasul de acum, fie cu ştiinţă, fie din neştiinţă, cu cuvântul, cu fapta sau cu gândul, cu cugetul, cu deprinderile şi cu toate simţurile mele. Şi, pentru rugăciunile celei ce fără de prihană Te-a născut, ale Preacuratei şi pururea Fecioarei Maria, Maica Ta, singura mea nădejde neînfruntată, ocrotitoare şi izbăvitoare, învredniceşte-mă ca fără de osândă să mă împărtăşesc cu preacuratele, nemuritoarele, de viaţă făcătoarele şi înfricoşătoarele Tale Taine, spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci, spre sfinţire, spre luminare, spre tărie, spre vindecare şi spre sănătatea sufletului şi a trupului şi spre ştergerea şi pierderea cu totul a cugetelor, a gândurilor şi a deprinderilor mele celor rele şi a nălucirilor de noapte de la duhurile cele viclene şi întunecate. Că a Ta este împărăţia şi puterea, slava, cinstea şi închinăciunea, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Rugăciunea a unsprezecea, a Sfântului Ioan Damaschin   Înaintea uşilor casei Tale stau şi de gândurile cele rele nu mă depărtez. Ci Tu, Hristoase Dumnezeule, Care ai îndreptat pe vameşul şi ai miluit pe cananeanca şi ai deschis tâlharului uşile raiului, deschide-mi şi mie îndurările iubirii Tale de oameni şi mă primeşte pe mine, cel ce vin şi mă ating de Tine, ca pe desfrânata şi pe cea cu scurgerea de sânge. Că aceasta, atingându-se de marginea hainei Tale, cu uşurinţă a luat tămăduire, iar aceea, cuprinzând preacuratele Tale picioare, a dobândit dezlegare de păcate. Iar eu, netrebnicul, întreg Trupul Tău cutezând a-L primi, să nu fiu ars, ci mă primeşte ca şi pe dânsele şi-mi luminează simţirile cele sufleteşti, arzând nelegiuirile păcatelor mele, pentru rugăciunile celei ce fără de sămânţă Te-a născut şi pentru ale puterilor cereşti, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin.

Rugăciunea a douăsprezecea, a Sfântului Ioan Gură de Aur   Cred, Doamne, şi mărturisesc că Tu eşti cu adevărat Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel viu, Care ai venit în lume să mântuieşti pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu. Cred de asemenea, că acesta este însuşi preacurat Trupul Tău şi acesta este însuşi scump Sângele Tău. Deci mă rog Ţie: Miluieşte-mă şi-mi iartă greşelile mele cele de voie şi cele fără de voie, cele cu cuvântul sau cu fapta, cele cu ştiinţa şi cu neştiinţa, şi mă învredniceşte ca fără de osândă să mă împărtăşesc cu preacuratele Tale Taine, spre iertarea păcatelor mele şi spre viaţa de veci. Amin.

Deci, mergând să te împărtăşeşti, să zici în taină aceste stihuri ale Sfântului Simeon Metafrastul:

   Iată, mă apropii de sfânta împărtăşire.

Şi împărtăşindu-mă, Doamne, să nu mă arzi,

Că Tu eşti foc şi arzi pe cei nevrednici;

Ci, curăţeşte-mă de toată întinarea.

Apoi:

   Cinei Tale celei de taină, astăzi, Fiule al lui Dumnezeu, părtaş mă primeşte, că nu voi spune vrăjmaşilor Tăi Taina Ta, nici sărutare Îţi voi da ca Iuda; ci ca tâlharul mărturisindu-mă, strig Ţie: Pomeneşte-mă, Doamne, întru împărăţia Ta.

După aceea, stihurile acestea:

   Sângele cel îndumnezeitor privind, înspăimântează-te, omule,

Că foc este şi arde pe cei nevrednici.

Dumnezeiescul Trup mă îndumnezeieşte şi mă hrăneşte,

Îmi îndumnezeieşte sufletul şi-mi hrăneşte minunat mintea.

Apoi aceste tropare:

   Îndulcitu-m-ai cu dorul Tău, Hristoase, şi m-ai schimbat cu dumnezeiasca Ta dragoste; ci arde cu focul cel fără de materie păcatele mele şi mă învredniceşte a mă sătura de desfătarea care este întru Tine, ca de amândouă veselindu-mă, să slăvesc, Bunule, venirea Ta.

Întru strălucirile sfinţilor Tăi cum voi intra eu, nevrednicul? Că de voi îndrăzni să intru în cămară, haina mă vădeşte, că nu este de nuntă, şi voi fi legat şi lepădat de îngeri. Ci curăţeşte, Doamne, întinarea sufletului meu şi mă mântuieşte, ca un iubitor de oameni.

După aceasta, se zice această rugăciune:

   Stăpâne, Iubitorule de oameni, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, să nu-mi fie mie spre osândă Sfintele acestea, pentru că sunt nevrednic, ci spre curăţirea şi sfinţirea sufletului şi a trupului şi spre arvunirea vieţii şi a împărăţiei ce va să vie. Iar mie bine-mi este a mă lipi de Dumnezeu şi a pune în Domnul nădejdea mântuirii mele.

Apoi:

   Cinei Tale celei de taină, astăzi, Fiule al lui Dumnezeu, părtaş mă primeşte, că nu voi spune vrăjmaşilor Tăi Taina Ta, nici sărutare Îţi voi da ca Iuda; ci ca tâlharul mărturisindu-mă, strig Ţie: Pomeneşte-mă, Doamne, întru împărăţia Ta.

Poveste de Craciun

colindatori2
A fost odată ca niciodată o fetiță tare mică și bolnăvicioasă. Dar, era un copil vesel și energic și bolea doar atâta cât scria la carte, apoi fugea de-i sfârâiau călcâiele la săniuță, la joacă, la chiote  haiducești – la care era mare meșteră -, că nu mai putea să țină-n pieptul ei micuț atâta bucurie și-o împărtășea fericită și celorlalți tovarăși de joacă. Copiii o primeau cu drag, pentru că era curajoasă și îi însoțea în toate aventurile lor îndrăznețe, se dădea cu săniuța de pe cele mai înalte dealuri și, mai ales, era tare iute la născocit jocuri noi, pentru că citea și le povestea tot ce citise și apoi se jucau de-a toate cele cu care ea le aprindea închipuirea lor bogată, de ființe mititele, dar pline de curiozitate și de dor de lumi noi, fermecate. Și-acum își amintește,  cam stânjenită, cum se juca de-a Winnetou cu ceilalți copii și cum uitase să-și dea penele jos din cap – jumulite de la o sărmană orătanie  –  și o văzuseră niște fete mari, de liceu, cu podoaba de mare căpetenie apașă! Tare ar fi vrut să știe o vrajă, care să le facă pe cele două fete să uite înfățișarea ei caraghioasă. Cât era ziulica de lungă, străduța pe care mai trecea câte-o mașină răzleață, răsuna de gurițele lor! Chiuiau pe-ntrecute, când coborau dealul, cu săniuța zburând de abia o vedeai și se întreceau, mergând pe burtă și dirijând-o cu picioarele în curbe. De mult căzuse seara, văcuțele se întorseseră cuminți acasă, mergând domol si rumegând, ca și cum ar fi cugetat la cine știe ce adevăruri eterne.

Bătrânele satului le mulgeau, după ce le spălau ugerele și le vorbeau ca și cum ar fi fost oameni. Fetița lăsase tot și se luase după mamaia ei, că tare-o mai iubea, și urcau dealul înspre grajdul ce adăpostea în podul lui, fânul muncit de ele toată vara. După ce tatăl ei cosea iarba, cu o furcuță, fetița îl împrăștia, îl lăsa să-l usuce soarele și apoi îl strângeau în căpițe, îl urcau în pod când se usca bine de tot, iar acum, iarna dădeau văcuțelor sa mănânce, împreună cu lucerna bună si plăcut mirositoare. Frigul, fetița nici nu-l simțea, din dragoste pentru mamaia ei. Întunericul era bun și blând și parcă torcea ca un motan, atât era de adâncă pacea și dragostea ce unea acele ființe, atât de depărtate  ca vârstă, dar atât de unite prin sufletele lor . În acel întuneric intim al grajdului, luminat doar de un muc de lumânare înfipt în bălegarul uscat, se auzeau animalele cum își mâncau fânul, molcom și fără grabă, suflând ușor, ca și cum iarăși s-ar găsi în ieslea lor un Prunc sfânt, nou născut din veac! Așezată pe un scăunel de lemn, cu piciorușe foarte scurte, fetița aștepta cănița cu lapte proaspăt muls, pe care mamaia ei întâi o închina și-abia apoi i-o da să-și facă mustăți de spumă și să râdă zglobiu, alungând tăcerea din toate ungherele grajdului. După ce mulgea tot laptele într-o doniță, bătrânica –mărunțică și energică – închina văcuța, apoi închidea grajdul, îl închina și pe el și coborau dealul abrupt înspre casă. Parcă erau două umbre în noapte; doar vorbele vesele și sprintene le vădeau că nu sunt niște arătări.

În multe locuri i-au umblat pașii fetei, când s-a făcut mare, dar dragostea aceea adâncă, nu a mai întâlnit-o nicăieri!

Ajunse acasă, lumina parcă le rănea, întâi, dar apoi le descoperea  ochii  plini de dragoste, cu care se priveau una pe alta. Mamaia  facea un foc strașnic, punea apa la incălzit pe plita sobei cu lemne și-apoi îi făcea fetiței baie intr-o balie de lemn, mare si rotundă. La puțin timp, au facut baie, cu cadă, cu robinete strălucitoare, dar amintirea aceea a scaldei de fiecare seară, spălată de mânuțele obosite și muncite ale bunicii ei, dar atât de dulci și iubitoare, parcă a rămas în memoria cărnii copilei. O îmbrăca apoi de noapte, dupa ce-o ungea cu tot felul de unturi, după cum auzea că face vreuna bine la astmul bronșic de care suferea fetița. Știa să se îmbrace și singură, dar îi placea s-o ia pe mamaia ei în brațe – cât ea o îmbrăca -, s-o necăjească și s-o gâdile, pentru ca scăpa totul din mâini, atât de rău se gâdila și râdeau amandouă, de întreba tatăl ei: ce-i? Apoi, o sarutau cu toții: mamica, taticu și mamaia, care-o și închina, după ce își faceau rugăciunea împreună: ”Tatăl nostru”, ”Îngerașul”, ”Doamne, Doamne, ceresc Tată”, rugăciunea pentru somn și a Sfintei Cruci. Închinau perna și patul, apoi ochii copilului se inchideau ușor si adormea zâmbind. Așa era o zi de iarnă obișnuită din viața unui copil. Am uitat să vă spun că, la începutul postului, mamaia fierbea în leșie toate oalele, toate vasele, tacâmurile și le pregătea astfel de post: ”să nu ne spurcăm”! Și se postea la noi în casă, fără discuții. Și-apoi, se apropia o noapte sfântă, mai sfântă decât toate! În preajma Crăciunului, tot cu mamaia de mâna, pentru că așa a fost toată copilăria mea, de mâna cu ea, ne duceam la biserică și stăteam cuminți și răbdătoare la rând, la parintele Atanasie, să ne spovedim, că incepusem și eu a mă spovedi, pe la 7 ani. Stăteam și mă gândeam la toate năzbâtiile pe care le făcusem sau le gândisem: cum o invidiasem eu pe Rodica, fata doctorului veterinar, că era mare și frumoasă și citea cu voce tare, dintr-o carte uriașă, rugăciunile de dinainte de spovedanie, de după spovedanie si de înainte de Împărtășanie; cum facusem eu baie în pârâu, astă vară – deși nu aveam voie, că răceam groaznic, apa de munte fiind foarte rece și ajungeam direct la spital, cum uitasem să-mi iau slipul, pus la uscat pe un gard de lemn și mă prinseseră părinții și aflaseră și ei, în sfârșit, cum de răcește așa un copil de cuminte și bun…

În sfârșit ne venea rândul și-i spuneam părintelui, de sub ”patrafir”, cu obrajii roșii de rușine, câte aveam și eu pe suflețel. Părintele mă mustra ușor, îmi dadea sfat și cuvânt de folos, îmi dădea canon: atâtea rugaciuni, atâtea metanii,…! După ce ne spovedea, dacă postisem și nu mâncasem nimic pâna la acea oră, părintele ne și împărtășea, că slabe șanse erau ca noi, copiii, să rezistăm in noaptea ajunului să nu mâncăm, pentru a ne putea împărtăși în chiar ziua de Crăciun. Și plecam de-acolo cu sufletul ca un fulg de nea: curat, ușor si proaspăt!

Îmi aduc aminte cum, la facultate în Iași fiind, îmi mâncaseră niște rozătoare de prietene toată mâncarea – și era multă! Mi-a fost rușine să le spun alor mei că am rămas atât de repede fără mâncare, iar fetelor nu le-am cerut niciodată nimic, dar nici nu mi-a trecut prin cap să le fur ceva, într-atât de adânc era conștiința de prezentă în viața mea, datorită acelui exercițiu îndelungat al cercetării sufletului, al spovedaniei si al controlului gândurilor!

Pe 24 decembrie, venea parintele cu Ajunul și nu mâncam nimic până la venirea lui, iar atunci îl serveam și pe el și pe nenumărații copii, ce veneau cu el, cu ”Scutecele lui Iisus”, după ce părintele le binecuvânta.  Aceste scutece sau pelinci ale lui Iisus sunt niste foi, făcute din apă, făină și puțină sare, coapte pe o tablă, si apoi însiropate cu apa, fiartă cu zahar, miere, coaja de lămâie sau cu rom, iar intre foile însiropate puneam nucă măcinata, cu zahăr si zahăr vanilat.

000083

Și-apoi, începea emoția cea mare, așteptam noaptea pe care-o visam tot anul: aceea a venirii  lui Moș Crăciun. Era musai ca noi copiii să dormim un pic, pentru că altfel, nu venea Moșul. Ne străduiam, dar emoția și curiozitatea erau atât de mari, incât nu puteam dormi, dar, cum-necum, Moșu venea; odată vedeam ca pâlpâiau niște luminițe în întuneric și știam că, acea clipă magică, pe care-o așteptasem un an întreg, venise, in sfârșit! Intram în acea cameră, cu inima bătând să-mi spargă pieptul, cu obrăjorii roșii de emoție, tremurând ca Moșul să nu se fi supărat pe mine pentru năzbâtiile pe care le făcusem! Dar, nu; el era drăguț și bun și nu punea la răboj nimic! Bradul arăta magnific, era mare și bogat, plin de portocale, care erau puse ca și globurile, cu ațe frumos colorate, cu bomboane de pom din fondant si acoperite cu un strat subțire de ciocolată, cu coșulețe pline cu nuci învelite în staniol colorat, cu beteala strălucitoare, de toate culorile, cu artificii, care faceau steluțe și cu lumânărele adevărate, în suporturi metalice, care palpâiau delicat în întuneric. Și la poalele bradului, erau niște cutii ce faceau să-ți stea inima; cadouri secrete de la Moșu! Hăinuțe, ghetuțe, cizmulițe, fulărel, căciuliță…! Și jucării! Puteai să mori, de-atâta bucurie! Îmi amintesc de singura mea păpușă – Liliana, cu părul scurt, negru și ochii albaștri, pe care am pus-o în geam și acolo a rămas! Cum eu mă cățăram în toți copacii – mai ales intr-un fag bătrân, mă jucam numai cu băieții, pentru că fete nu aveam în generația mea; cine-a avut timp de păpuși, când eroii din Rezistența franceză, trupele de Comando, antrenate in Anglia, parașutiștii și spionii erau mult mai interesanți? Stateam acolo, în întunericul pâlpâitor, alungat discret de luminițele lumânărelelor de ceara și sufletul îmi era plin de o atât de desăvârșită bucurie, incât parcă toată viața mi se adunase in acea clipă, desprinsă din eternitate! În curte se auzeau colindătorii, toată casa mirosea a brad și-a cozonaci! Nădăjduiesc să le fi prilejuit și eu copiiilor mei atâta bucurie, câtă am primit și eu, în îndepărtata mea copilărie! Pentru că, din bucuria și din dragostea aceea, ne hrănim în toată viața de adult și – dacă am primit – știm și noi să dăruim, la rândul nostru! Dar, sarbatoarea cea mare abia incepea! A doua zi, cu hăinuțe noi și cu sufletul plin de bucurie, ne duceam cu toții la Biserică! După ce ascultam Sfanta Liturghie, – unii mai vrednici se impărtășeau abia acum, printre care si mamaia -, iar apoi se punea masă mare, la care participau toate rudele: părinți, copii, nepoti, gineri, nurori, prieteni, uneori! Se asezau toate pe masă, iar mamaia, ca un adevărat Preot al familiei, făcea rugaciunea de mulțumire pentru că bunul Dumnezeu ne ajutase să ținem postul, pentru că ajunsesem la limanul lui si pentru bucate – pe care le binecuvânta -, pentru sanatatea și viața noastră. Apoi ne așezam, fiecare la locul lui si Il chemam pe Domnuțul la masă: ”Doamne, Iisuse Hristoase, poftește cu noi la masă!” Să trăiți și să fiți sănătoși, frați români de pretutindeni și nu uitați că nu e nevoie de tare mulți bani, pentru a fi fericiți! Adevăratele bucurii nu  costă nimic, ci sunt daruri: o privire, o vorbă bună, o strângere de mâna, o invitație în casă și în inimă…! Pe-acestea să le primim și să le dăruim! Crăciun cu pace și cu masă îmbelșugată, dragii mei! Doamne ajută!

Cristina Ghenof

Imaginea: Gheorghe Ciobanu  http://satul-suri.blogspot.ro/2011/05/interviu-satul-rominesc.html

Articolul a apărut în „Cronica Veche”, nr. 12(35), decembrie 2013, la pagina 10.
Revista o puteti descarca direct de pe site: http://cronicaveche.wordpress.com

Poveste de Crăciun – Cristina Olaru

996521_605145826183314_1245638987_n

A fost odată ca niciodată o fetiţă tare mică şi bolnăvicioasă. Dar, era un copil vesel şi energic şi bolea doar atâta cât scria la carte, apoi fugea de-i sfârâiau călcâiele la săniuţă, la joacă, la chiote haiduceşti – la care era mare meşteră – că nu mai putea să ţină-n pieptul ei micuţ atâta bucurie şi-o împărtăşea fericită şi celorlalţi tovarăşi de joacă.

Copiii o primeau cu drag, pentru că era curajoasă şi îi însoţea în toate aventurile lor îndrăzneţe, se dădea cu săniuţă de pe cele mai înalte dealuri şi, mai ales, era tare iute la născocit jocuri noi, pentru că citea şi le povestea tot ce citise şi apoi se jucau de-a toate cele cu care ea le aprindea închipuirea lor bogată, de fiinţe mititele, dar pline de curiozitate şi de dor de lumi noi, fermecate.

Şi-acum îşi aminteşte, cam stânjenită, cum se juca de-a Winnetou cu ceilalţi copii şi cum uitase să-şi dea penele jos din cap – jumulite de la o sărmana orătănie – şi o văzuseră nişte fete mari, de liceu, cu podoaba de mare căpetenie apașă! Tare ar fi vrut să ştie o vraja, care să le facă pe cele două fete să uite înfăţişarea ei caraghioasă.

Cât era ziulica de lungă, străduţa pe care mai trecea câte-o maşină răzleaţă, răsuna de guriţele lor! Chiuiau pe-ntrecute, când coborau dealul, cu săniuţa zburând de abia o vedeai şi se întreceau, mergând pe burtă şi dirijând-o cu picioarele în curbe.

De mult căzuse seara, văcuţele se întorseseră cuminţi acasă, mergând domol şi rumegând, ca şi cum ar fi cugetat la cine ştie ce adevăruri eterne. Bătrânele satului le mulgeau, după ce le spălau ugerele şi le vorbeau ca şi cum ar fi fost oameni.

Fetiţa lăsase tot şi se luase după mamaia ei, că tare-o mai iubea, şi urcau dealul înspre grajdul ce adăpostea în podul lui fânul muncit de ele toată vara. După ce tatăl ei cosea iarba, cu o furcuţă, fetiţa îl împrăştia, îl lăsau să-l usuce soarele şi apoi îl strângeau în căpiţe, îl urcau în pod când se usca bine de tot, iar acum, iarna dădeau văcuţelor să mănânce, împreună cu lucerna bună şi plăcut mirositoare.

Frigul, fetiţa nici nu-l simţea, din dragoste pentru mamaia ei. Întunericul era bun şi blând şi parcă torcea ca un motan, atât era de adâncă pacea şi dragostea ce unea acele fiinţe, atât de depărtate ca vârstă, dar atât de unite prin sufletele lor . În acel întuneric intim al grajdului, luminat doar de un muc de lumânare, înfipt în bălegarul uscat, se auzeau animalele cum îşi mâncau fânul, molcom şi fără grabă, suflând uşor, ca şi cum iarăşi s-ar găsi în ieslea lor un Prunc sfânt, nou născut dinainte de veac!

Aşezată pe un scăunel de lemn, cu picioruşe foarte scurte, fetiţa aştepta căniţa cu lapte proaspăt muls, pe care mamaia ei întâi o închina şi-abia apoi i-o dădea să-şi facă mustăţi de spumă şi să râdă zglobiu, alungând tăcerea din toate ungherele grajdului. După ce mulgea tot laptele într-o doniță, bătrânica –mărunţică şi energică – închina văcuţa, apoi închidea grajdul, îl închină şi pe el şi coborau dealul abrupt înspre casă. Parcă erau două umbre în noapte; doar vorbele vesele şi sprintene le vădeau că nu sunt nişte arătări.

În multe locuri i-au umblat paşii fetei, când s-a făcut mare, dar dragostea aceea adâncă, nu a mai întâlnit-o nicăieri!

Ajunse acasă, lumina parcă le rănea, întâi, dar apoi le descoperea ochii plini de dragoste, cu care se priveau una pe alta. Mamaia făcea un foc straşnic, punea apă la încălzit pe plita sobei cu lemne şi-apoi îi făcea fetiţei baie într-o balie de lemn, mare şi rotundă. La puţin timp, au făcut baie, cu cadă, cu robinete strălucitoare, dar amintirea aceea a scaldei de fiecare seară, spălată de mânuţele obosite şi muncite ale bunicii ei, dar atât de dulci şi iubitoare, parcă a rămas în memoria cărnii copilei.

O îmbrăca apoi de noapte, după ce-o ungea cu tot felul de unturi, după cum auzea că face vreuna bine la astmul bronşic de care suferea fetiţa. Ştia să se îmbrace şi singură, dar îi plăcea s-o ia pe mamaia ei în braţe – cât ea o îmbraca, s-o necăjească şi s-o gâdile, pentru că scăpa totul din mâini, atât de rău se gâdila şi râdeau amândouă, de întreba tatăl ei: ce-i?

Apoi, o sărutau cu toţii: mămica, tăticu şi mamaia, care-o şi închina, după ce îşi făceau rugăciunea împreună: ”Tatăl nostru”, ”Îngeraşul”, ”Doamne, Doamne, ceresc Tată”, Rugăciunea pentru somn şi a Sfintei Cruci. Închinau perna şi patul, apoi ochii copilului se închideau uşor şi adormea zâmbind. Aşa era o zi de iarnă obişnuită din viaţă unui copil.

Am uitat să va spun că, la începutul postului, mamaia fierbea în leşie toate oalele, toate vasele, tacâmurile şi le pregătea astfel de post: ”să nu ne spurcăm”! Şi se postea la noi în casă, fără discuţii.

Şi-apoi, se apropia o noapte sfânta, mai sfânta decât toate! În preajma Crăciunului, tot cu mamaia de mâna, pentru că aşa a fost toată copilăria mea, de mâna cu ea, ne duceam la biserică şi stăteam cuminţi şi răbdătoare la rând, la părintele Atanasie, să ne spovedim, că începusem şi eu a mă spovedi, pe la 7 ani.

Stăteam şi mă gândeam la toate năzbâtiile pe care le făcusem sau le gândisem: cum o invidiasem eu pe Rodica, fata doctorului veterinar, că era mare şi frumoasă şi citea cu voce tare, dintr-o carte uriaşă, rugăciunile de dinainte de spovedanie, de după spovedanie şi de înainte de Împărtăşanie, cum o ascultau cu respect și cu colțul basmalei la gură toate bătrânele; cum făcusem eu baie în pârâu, astă vara – deşi nu aveam voie, că răceam groaznic – apa de munte fiind foarte rece – şi ajungeam direct la spital; cum uitasem să-mi iau slipul, pus la uscat pe un gard de lemn şi mă prinseseră părinţii şi aflaseră şi ei, în sfârşit, cum de răceşte aşa un copil de cuminte şi bun…

În sfârşit ne venea rândul şi-i spuneam părintelui, de sub ”patrafir”, cu obrajii roşii de ruşine, câte aveam şi eu pe sufleţel. Părintele mă mustră uşor, îmi dădea sfat şi cuvânt de folos, îmi dădea canon: atâtea rug1004459_605145606183336_312158308_năciuni, atâtea metanii,…! După ce ne spovedea, dacă postisem şi nu mâncasem nimic până la acea ora, părintele ne şi împărtăşea, că slabe şanse erau ca noi, copiii, să rezistăm în noaptea ajunului să nu mâncăm, pentru a ne putea împărtăşi în chiar ziua de Crăciun. Şi plecăm de-acolo cu sufletul ca un fulg de nea: curat, uşor şi proaspăt!

Îmi aduc aminte cum, la facultate în Iaşi fiind, îmi mâncaseră nişte rozătoare de prietene toată mâncarea – şi era multă! Mi-a fost ruşine să le spun alor mei că am rămas atât de repede fără mâncare, iar fetelor nu le-am cerut niciodată nimic, dar nici nu mi-a trecut prin cap să le fur ceva, într-atât de adânc era conştiinţa de prezentă în viaţa mea, datorită acelui exerciţiu îndelungat al cercetării sufletului, al spovedaniei şi al controlului gândurilor!

Pe 24 decembrie, venea părintele cu Ajunul şi nu mâncăm nimic până la venirea lui, iar atunci îl serveam şi pe el şi pe nenumăraţii copii, ce veneau cu el, cu ”Scutecele lui Iisus”, după ce părintele le binecuvânta. Aceste scutece sau pelinci ale lui Iisus sunt nişte foi, făcute din apă, făină şi puţină sare, coapte pe o tablă, şi apoi însiropate cu apă, fiartă cu zahăr, miere, coajă de lămâie sau cu rom, iar între foile însiropate puneam nuca măcinată, cu zahăr şi zahăr vanilat.

6cu-steaua Şi-apoi, începea emoţia cea mare, aşteptam noaptea pe care-o visam tot anul: aceea a venirii lui Moş Crăciun. Era musai ca noi copiii să dormim un pic, pentru că altfel, nu venea Moşul. Ne străduiam, dar emoţia şi curiozitatea erau atât de mari, încât nu puteam dormi, dar, cum-necum, Moşul venea. Maria-Margos-Sania-lui-Mos-Craciun-795x413Odată vedeam că pâlpâiau nişte luminiţe în întuneric şi ştiam că, acea clipă magică, pe care-o aşteptasem un an întreg, venise, în sfârşit!

Intram în acea cameră, cu inima bătând să-mi spargă pieptul, cu obrăjorii roşii de emoţie, tremurând ca Moşul să nu se fi supărat pe mine pentru năzbâtiile pe care le făcusem! Dar, nu; el era drăguţ şi bun şi nu punea la răboj nimic!

250px-JuletræetBradul arăta magnific, era mare şi bogat, plin de portocale, care erau puse ca şi globurile, cu aţe frumos colorate, cu bomboane de pom din fondant şi acoperite cu un strat subţire de ciocolată, cu coşuleţe pline cu nuci învelite în staniol colorat, cu beteală strălucitoare, de toate culorile, cu artificii, care făceau steluţe şi cu lumânărele adevărate, în suporturi metalice, care pâlpâiau delicat în întuneric. Şi la poalele bradului, erau nişte cutii ce făceau să-ţi stea inima; cadouri secrete de la Moşu! Hăinuţe, ghetuţe, cizmuliţe, fulărel, căciuliţă…! Şi jucării! Puteai să mori, de-atâta bucurie!

Îmi amintesc de singura mea păpuşă – Liliana, cu părul scurt, negru şi ochii albaştri, pe care am pus-o în geam şi acolo a rămas! Cum eu mă căţărăm în toţi copacii – mai ales într-un fag bătrân, mă jucam numai cu băieţii, pentru că fete nu aveam în generaţia mea, cine-a avut timp de păpuşi, când eroii din Rezistenţa franceză, trupele de Comando, antrenate în Anglia, paraşutiştii şi spionii erau mult mai interesanţi?

Stăteam acolo, în întunericul pâlpâitor, alungat discret de luminiţele lumânărelelor de ceară şi sufletul îmi era plin de o atât de desăvârşită bucurie, încât parcă toată viaţa mi se adunase în acea clipă, desprinsă din eternitate! În curte se auzeau colindătorii, toată casă mirosea a brad şi-a cozonaci! Nădăjduiesc să le fi prilejuit şi eu copiiilor mei atâta bucurie, câtă am primit şi eu, în îndepărtata mea copilărie! Pentru că, din bucuria şi din dragostea aceea, ne hrănim în toată viaţa de adult şi – dacă am primit – ştim şi noi să dăruim, la rândul nostru!

Dar, sărbătoarea cea mare abia începea!6nasterea-la-saivan A două zi, cu hăinuţe noi şi cu sufletul plin de bucurie, ne duceam cu toţii la Biserică! După ce ascultam Sfânta Liturghie, – unii mai vrednici se împărtăşeau abia acum, printre care şi mamaia -, iar apoi se punea masă mare, la care participau toate rudele: părinţi, copii, nepoţi, gineri, nurori, prieteni, uneori! Se aşezau toate pe masă, iar mamaia, ca un adevărat Preot al familiei, făcea rugăciunea de mulţumire pentru că bunul Dumnezeu ne ajutase să ţinem postul, pentru că ajunsesem la limanul lui şi pentru bucate – pe care le binecuvânta -, pentru sănătatea şi viața noastră. Apoi ne aşezam, fiecare la locul lui şi Îl chemam pe Domnuțul la masă: ”Doamne, Iisuse Hristoase, pofteşte cu noi la masă!”

Să trăiţi şi să fiţi sănătoşi, fraţi români de pretutindeni şi nu uitaţi că nu e nevoie de tare mulţi bani, pentru a fi fericiţi! Adevăratele bucurii nu costă nimic, ci sunt daruri: o privire, o vorbă bună, o strângere de mâna, o invitaţie în casă şi în inimă…! Pe-acestea să le primim şi să le dăruim! Crăciun cu pace şi cu masă îmbelşugată, dragii mei! Doamne ajută!

Continuă lectura

Rugăciune înainte de spovedanie

Scan10488
Ascultă-mă, Domnul meu şi Ziditorul meu, ascultă-mă iarăşi pe mine, păcătosul şi nevrednicul robul Tău, că de multe ori Ţi-am făgăduit să-mi schimb viaţa mea cea rea şi nicidecum nu am schimbat-o. Greşit-am, Doamne, greşit-am şi cunosc greşelile mele şi îmi pare rău că le-am făcut, şi mi-e ruşine să vin înaintea feţei Tale, ieşind, de atâtea ori din cuvântul meu şi nepărăsindu-mă de păcatele mele.
Şi ce voi zice pentru nemulţumirea mea cea mare, şi unde mă voi duce? Atâtea strâmbătăţi ce am făcut! Către Tine vin, Stăpânul meu mult milostive, şi cad cu multă îndrăzneală la picioarele Tale, de vreme ce văd că pentru păcatele mele ai primit înjositoarea moarte pe cruce şi chemi pe păcătoşi prin Scripturile Tale către Tine să strigi cu gura Ta: ”Pe cel ce vine la Mine, nu-l voi scoate afară”.
Drept aceea, Doamne, primeşte-mă şi pe mine nevrednicul şi-mi iartă toate păcatele şi-mi dă harul Tău şi binecuvântarea Ta, pentru mare şi nemăsurată milostivirea Ta. Că eu sunt foarte căit; căci am greşit înaintea Ta şi am mâniat bunătatea Ta cu cuvântul, cu lucrul şi cu gândul, cu voie şi fără de voie.
Drept aceea, de astăzi înainte făgăduiesc cu adevărat, cu darul şi cu ajutorul Tău, să nu mă mai întorc la greşelile mele cele dintâi, alegând mai bine moartea, decât să calc vreuna din poruncile Tale. Şi hotărăsc să Te ascult şi acum şi pururea, şi să mă închin numelui Tău celui Sfânt, dulcele meu Iisus, şi să Te măresc în vecii vecilor. Amin.

***

Ție, Doamne, Celui Ce ești Unul bun și Care nu ții minte răul, Îți mărturisesc păcatele mele. La tine cad strigând eu, nevrednicul: greșit-am, Doamne, greșit-am și nu sunt vrednic să caut spre înălțimea cerului din pricina mulțimii nedreptăților mele.

Dar, Doamne al meu, dăruiește-mi lacrimi de pocăință, Cel Ce ești Unul Bun și Milostiv, ca prin acestea rugându-mă Ție, să mă curățesc mai înainte de sfârșitul meu de tot păcatul. Căci prin înfricoșătoare și groaznice locuri am a trece odată ce mă voi despărți de trup, și mulțime de demoni întunecați și lipsiți de omenie mă vor întâmpina atunci, și nimeni nu mă va însoți ca să-mi vină întru ajutor sau să mă izbăvească.

Pentru aceea cad înaintea bunătății Tale, să nu mă dai celor ce mă batjocoresc, nici să se laude cu mine vrăjmașii mei, Bunule Doamne, nici să zică: în mâinile noastre ai venit și nouă ne-ai fost dat.

Nu, Doamne, nu uita mărinimiile Tale și nu-mi răsplăti mie după fărădelegile mele, nici nu Îți întoarce fața Ta de la mine. Ci Tu, Doamne, mustră-mă, însă cu milă și îndurare, ca să nu se bucure de mine vrăjmașul meu.

Ci stinge înfricoșarea lui care o îndreaptă asupra mea și toate lucrurile lui le zădărnicește. Și dă-mi  cale neîmpiedicată către Tine, Bunule Doamne, pentru că și de am păcătuit, n-am alergat la alt tămăduitor și n-am întins mâinile mele către Dumnezeu străin.

Nu lepăda, dar, rugăciunea mea, ci auzi-mă întru bunătatea Ta și întărește inima mea întru frica Ta. Și să fie harul Tău asupra mea, Doamne, Lumină mai presus decât toată lumina,Bucurie mai presus decât toată bucuria, Odihnă mai presus decât toată odihna, Viața cea adevărată și mântuirea, care rămâi în vecii vecilor. Amin

(Starețul Gheorghe Zăvorâtul din Zadonsk, Îndrumar pentru spovedanie, editura Sophia, pp. 60-61)

Imaginea: Părintele Paisie Olaru de la Sihla, spovedind chiar și din patul său de suferință

Îndrumar de spovedanie

imagine[1]

Mai avem câteva zile de post și cel mai frumos îl putem încununa spovedindu-ne și împărtășindu-ne. După ce ne-am făcut rugăciunile dinainte de spovedanie, mergem la părintele pe care ni l-am ales ca duhovnic, îl rugăm să ne facă molifta specială dinainte de spovedanie și apoi, cu toate păcatele de care ne-am amintit – de la vârsta de 7 ani dacă nu ne-am mai spovedit de atunci -, eventual scrise pe-o hârtie, ca să nu uităm, cu părere de rău și cu hotărârea de a nu-L mai mâhni pe bunul Dumnezeu cu săvârșirea lor, în genunchi, sub epitrahil, spunem tot ce avem pe suflet și-l spălăm în baia lacrimilor! Nu vă rușinați să spuneți, pentru că numai așa ne putem mântui. Vom primi de la bunul Dumnezeu iertarea prin intermediul părintelui duhovnic! De aceea nu există mântuire fără Biserică și fără preot, pentru că Mântuitorul i-a delegat – prin Taina Hirotoniei – pe preoți să dezlege de păcate în numele Lui. Mare cinste și mult respect îi purtăm duhovnicului nostru, pentru că el ne ajută să ne mântuim, cerând și el luminare de la Duhul Sfânt pentru a ști cum să ne ajute, ce sfat să ne dea, ce canon – un număr de metanii, zile de post rânduite, lecturi din Sfinţii Părinţi, citirea din Sfânta Scriptură, citirea Psaltirii, rugăciunile de dimineaţă şi de seară. Apoi, părintele ne dezleagă de păcate și, eventual, ne dă dezlegare să ne împărtășim. Nu există bucurie mai mare decât această comuniune cu Hristos. Gustați și vedeți că bun e Dumnezeu!

Mai jos aveți detaliate un număr de 193 de păcate:

1. Am deznădăjduit în ajutorul şi milă lui Dumnezeu.
2. Am zis că nu mă mai iartă Dumnezeu, că sunt prea păcătos(păcătoasă) şi tot în iad voi merge.
3. Am zis: dacă vrea Dumnezeu mă mântuieşte, dacă nu, nu.
4. Am zis că nu-mi ajută Dumnezeu, că m-a uitat Dumnezeu.
5. Am crezut sau am zis că nu există Dumnezeu, răi, iad. Am îndoială că există Dumnezeu, răi, iad etc., pentru că nu le-am văzut.
6. Am socotit Sf. Scriptură mincinoasă. Nu cred în anumite minuni, întâmplări povestite în Sf. Scriptură.
7. Nu suport să se vorbească despre Dumnezeu.
8. Am avut prea mare încredere în milă lui Dumnezeu zicând: oricât aş păcătui, mă iartă Dumnezeu, că El e bun.
9. Am avut gând de sinucidere.
10. Am fumat. M-am drogat (fumatul şi drogurile sunt sinucidere). Am vândut ţigări şi/sau droguri.
11. Am înjurat. Şi de cele sfinte am zis (Grijanie, Biserica, icoană, candelă, Dumnezeu, Hristos, tămâie, morţi etc.)
12. N-am plătit lucrătorii. Nu le-am dat cât trebuia, cât m-am împăcat cu ei. Nu i-am plătit la timp. Am cumpărat ceva şi n-am plătit.
13. Am asuprit pe slugi, pe săraci, pe orfani, pe văduve, pe neputincioşi. I-am batjocorit.
14. Mi-am dorit moartea la necaz.
15. Am ucis oameni, cu voie sau fără voie. Poate din şi din cauza mea, a murit cineva.
16. Am cârtit la Dumnezeu la necazuri că prea mi-e greu, că de ce am pierdut tocmai eu, că de ce sunt prigonit eu şi păcătoşii trăiesc bine, că nu-i bine, sau că e prea e frig, cald, prea plouă etc., în loc să am răbdare.
17. Am zis zău, să mor eu, să n-am parte de, să chiorăsc, etc.
18. Am fost nemulţumit(a) cu starea mea (mai bine era aşa decât aşa).
19. Am jurat strâmb. Am jurat că voi face ceva rău.
20. Am blestemat. Şi pe mine însumi (însămi) m-am blestemat.
21. Am fost făţarnic(a), prefăcut(a), linguşitor(oare), viclean(a).
22. Am vorbit cu mai multe înţelesuri.
23. Am purtat vorba de colo-colo.
24. Am păgubit sufleteşte şi trupeşte pe aproapele meu.
25. Am împiedicat pe aproapele meu să dobândească ceva bun, din invidie şi răutate.
26. Am clevetit, discutat, bârfit, ţinut contul altuia. Am clevetit pe părinţi, pe preoţi.
27. Am stricat numele bun al cuiva, bârfindu-l şi discutându-l.
28. N-am înlăturat răul pe care l-am văzut venind peste aproapele meu pe cât mi-a stat în putinţă.
29. Am împrumutat cu camătă (dobânda) la persoane fizice.
30. Fiind scumpaci, am vândut cu preţ prea mare.
31. Am fost la vrăjitoare, ghicitoare, spiritism. Am făcut farmece cuiva.
32. Ştiu să descânt de rău. Ştiu să fac farmece.
33. Am trecut pe cei vii pe pomelnic la morţi, că să le fie rău. Am „ întors lumânările ” pentru răul duşmanilor.
34. Am purtat aţă roşie să nu mă deochi, am uns toate cu usturoi la Sf. Andrei, am purtat pelin la Rusalii, am purtat diferite obiecte de la vrăjitoare date „ că să nu se mai prindă farmecele de mine”, am făcut focuri şi am sărit peste ele şi alte obiceiuri drăceşti. Mi-am căutat norocul în zodii, cu papagalul.
35. Am crezut că sufletul, după ce iese din om, trece în diferite animale (reîncarnare).
36. Am batjocorit, lovit, bătut pe cineva. Pe părinţi, pe preoţi.
37. Am judecat pe alţii ce fac, ce zic, de ce sunt aşa şi nu altfel etc.
38. Am presupus, bănuit pe alţii.
39. Am fost iscoditor (iscoditoare).
40. Am luat ceea ce se cuvenea altuia.
41. Am păcălit, înşelat pe cineva. Am vândut marfă rea că marfă bună.
42. Am nedreptăţit pe cineva.
43. Am împrumutat ceva şi n-am dat înapoi.
44. Am ascuns în casă mea lucruri străine.
45. Am găsit lucruri străine şi, ştiind ale cui sunt, nu le-am dat înapoi.
46. Am furat ceva. De la stat (averea publică), sau de la om? De la biserica? De la străini sau de la părinţi, de la rude? Păcatul acesta nu se iartă până nu înapoiem lucrurile. Dacă nu mai putem ‚ să facem milostenie.
47. Am mutat hotarul că să iau din terenul vecinului.
48. Am ascuns furtişagul altuia. Am în casă vreun lucru de furat.
49. Am vândut sau am cumpărat lucruri despre care bănuiam sau ştiam că sunt de furat.
50. Am adunat bani cu acte false şi cu vicleşug.
51. N-am întors pagubă făcută aproapelui, chiar şi fără voie.
52. Din răutate, am stricat avere străină (semănături, pomi, maşină etc.).
53. Am înşelat statul, depunând declaraţii de venit false.
54. Am moştenit cu bună ştiinţă avere agonisită prin păcate. N-am făcut milostenie multă din ea.
55. Am dat sau am luat şpagă (mită).
56. Am câştigat bani prin metode necinstite.
57. M-am lăcomit la avere, zgarcindu-mă la milostenie.
58. Sunt necumpătat(a) în cheltuieli. Dau bani pe lucruri de lux, care nu sunt strict necesare.
59. N-am ajutat biserica şi pe săraci după putere.
60. Dacă mi-au venit în gând păcate, m-am îndulcit gândindu-mă la ele, în loc să le alung imediat.
61. Am căutat momentul potrivit pentru a face un păcat (exemplu: hoţul care caută să fure, curvarul care caută femeie, etc.).
62. Am părat pe cineva cu scopul de a-i face rău.
63. Am minţit împotriva cuiva cu scopul de a-i face rău (mărturie mincinoasă împotriva aproapelui).
64. Am mâniat sau am scârbit pe cineva cu vorbe sau fapte urâte. L-am făcut să mă urască.
65. Port ura pe cineva. Ţin minte răul. Aş vrea să mă răzbun. M-am bucurat de răul altuia.
66. Doresc răul cuiva. Doresc altora boală, necazuri, moarte, etc.
67. În timpul rugăciunii m-am gândit la altceva.
68. Am vorbit în timpul slujbei. M-am foit, m-am mişcat de colo-colo prin biserica.
69. Nu mi-a fost gândul la slujba. M-am uitat ce fac alţii, cu ce sunt îmbrăcaţi.
70. Am mâncat, am băut ceva pe ascuns.
71. M-am lăcomit la mâncare. Am mâncat cu nesaţ.
72. M-am ameţit la cap cu băuturi alcoolice. M-am îmbătat. Am şi vărsat după aceea.
73. Am vrut să fiu deasupra tuturor cu ceva anume dacă nu cu totul.
74. Am făcut din sărăcia sau din bogăţia mea un motiv de laudă.
75. M-am mândrit, m-am falit, m-am trufit, m-am dat mare, m-am îngâmfat, m-am înfumurat. M-am mândrit cu copiii mei.
76. M-am lăudat. Am o părere bună despre mine. Mă cred a fi cineva în comparaţie cu alţii. Nu mai e nimeni că mine.
77. Îmi place să mă laude alţii. Când fac o fapta bună, aştept laude de la alţii şi nu plata de la Dumnezeu.
78. Am încredere mare în mine, în loc să am în Dumnezeu.
79. M-am crezut mai bun(a), mai credincios(oasă) că alţii, socotindu-i pe ei mai răi, proşti, necredincioşi, etc.
80. Am ras de păcatele şi defectele altora. Şi de faptele lor bune am ras.
81. Am lăudat păcatele altora.
82. M-am lenevit a face rugăciune în fiecare dimineaţă, seară, la fiecare masă.
83. Am mâncat de dulce în vreo zi de miercuri sau vineri.
84. N-am ţinut cele 4 posturi de peste an.
85. Am ţinut post negru sâmbătă şi duminică.
86. Am zis: mai păcat este să pofteşti mâncarea de dulce, decât să o mănânci.
87. Am postit când Biserica dezlega, exemplu miercuri şi vineri când era hărţi sau sâmbătă şi duminică când se mânca peste, socotind că nu sunt bune aceste rânduieli.
88. N-am păstrat curăţie cu soţul (soţia): miercuri, vineri, sâmbătă, duminică, luni; în cele 4 posturi de peste an; în timpul sarcinii şi al ciclului lunar; 40 de zile după naştere.
89. N-am păstrat curăţie cu soţul (soţia) cu acordul lui (ei), ci fără, încât putea să cadă în păcatul preacurviei.
90. Am luat pastile anticoncepţionale, am folosit spermicide, că să nu fac copii.
91. Am făcut păcatul onaniei că să nu fac copii, adică: am folosit prezervativ sau am vărsat sămânţa afară ca bărbat, iar ca femeie am folosit diafragmă.
92. Am făcut avort. Că bărbat, am dat voie soţiei să facă avort.
93. Am folosit sterilet că să nu fac copii (steriletul provoacă avort).
94. M-am împreunat cu soţul (soţia) de mai multe ori în 24 de ore.
95. M-am împreunat cu soţul (soţia) în diferite poziţii, ca animalele.
96. M-am împreunat cu soţul (soţia) în văzul sau auzul copiilor mei, crezând că sunt mici şi nu ştiu.
97. Am curvit. Am preacurvit.
98. Am gânduri de desfrânare cu persoane de sex opus sau de acelaşi sex. Când îmi vin aceste gânduri, nu le depărtez, ci mă îndulcesc cu ele, deşi n-aş vrea să fac păcatul.
99. Am preacurvit cu rudă, fin, nas, var, frate, fiu, fiica, nepot.
100. Am gândit să preacurvesc sau chiar am preacurvit cu preot, preoteasa, călugăr, călugăriţă.
101. Am pipăit alt trup pentru a simţi şi provoca plăceri de desfrâu.
102. Am trăit necununat(a), adică în concubinaj.
103. M-am căsătorit cu altă femeie, nefiind divorţat de prima.
104. M-am culcat cu femeia mea după ce am divorţat de ea.
105. M-am căsătorit cu rudenie de sânge, de cuscrie (nu se poate decât de la gradul al 8-lea în sus, altfel e păcatul amestecării de sânge).
106. Că nas (nasa), m-am căsătorit cu fină (finul) sau am dat voie copiilor mei să se căsătorească cu copiii finilor mei.
107. Mi s-au făcut mai mult de trei cununii în biserica( cununia a 4-a este păcat).
108. Am făcut păcatul malahiei singur(a) (adică atunci când o persoană îşi provoacă plăcere singură, masturbare). Acest păcat se numeşte curvia cu diavolul.
109. Am făcut păcatul malahiei cu altă persoană, unul la altul. Eu cu altul, altul cu mine, cu femeie, bărbat cu bărbat, femeie cu femeie, cu copii.
110. Am făcut păcatul sodomiei (bărbat cu bărbat, femeie cu femeie).
111. Am făcut păcatul gomoriei (prostii cu gură, sex oral).
112. Am preacurvit cu animale, păsări (zoofilie), cu copii (pedofilie)
113. Am privit filme, poze cu prostii. Am în casă poze, statui cu prostii.
114. Am vorbit prostii.
115. Am privit cu plăcere cum se împreunau animalele.
116. Am fost invidios (invidioasă). Mi-a părut rău de binele altuia. Îmi pare rău că altul are şi eu nu. Invidia este aceeaşi cu zavistia şi pizma.
117. M-am lăcomit la muncă. Am muncit peste puteri, încât poate chiar m-am şi îmbolnăvit.
118. Am minţit. Am obiceiul să mint mereu.
119. Îmi place să „ înfloresc ” lucrurile şi poveştile.
120. Am drăcuit. Am dat naibii. Şi pe mine însumi m-am dat dracului. Am zis: „ să fiu al naibii ” , „ să mă ia ” .
121. Am muncit în duminici şi sărbători.
122. Am lipsit de la biserica în duminici şi sărbători. În timpul slujbei nu m-am rugat, ci am dormit ori m-am ocupat cu lucruri deşarte, am fost la târg etc.
123. Dacă am fost la biserica, n-am dat pomelnic şi n-am aprins lumânări.
124. Am stat în faţă la toţi în biserica. I-am dat la o parte pe alţii, zicandu-le că stau pe locul meu.
125. Am adus daruri, jertfe şi donaţii la biserica din ce era mai rău.
126. Am ucis animal, pasăre. Le-am chinuit, batjocorit, le-am împovărat peste puteri, le-am lăsat să moară deşi puteam să le salvez.
127. Am mâncat eu sau am pus altora în mâncare spurcăciune (animal netăiat, carne de om, jertfe sataniceşti, necurăţie etc.)
128. Am sfătuit şi învăţat pe alţii să facă păcate.
129. Am fost la petreceri destrăbălate. În posturi, miercurea, vinerea, în duminici şi sărbători.
130. Cred în superstiţii: căldare goală, să nu mă întorc că-mi merge rău, dacă întâlnesc preot îmi merge rău etc.
131. N-am mulţumit lui Dumnezeu pentru binefaceri.
132. Am făcut glume, bancuri cu şi despre cele sfinte.
133. M-am machiat, rujat, vopsit la par, am dat unghiile cu ojă etc. Am purtat cercei, mărgele, inele, coliere, brăţări, pantofi cu toc. Mi-am făcut părul.
134. Că femeie, am purtat pantaloni sau fustă scurtă, n-am purtat capul acoperit, am mers sau am vorbit, că să atrag bărbaţii.
135. Am scuipat sau am vomitat în ziua în care m-am împărtăşit.
136. M-am mâniat şi nu mi-a trecut îndată, ci am ţinut manie.
137. Am ambiţie, încăpăţânare, obrăznicie, neruşinare, iubire de sine.
138. Am făgăduit ceva şi n-am împlinit. N-am ţinut învoială, promisiunea.
139. N-am tămâiat şi stropit casă cu agheasmă cel puţin o dată pe luna.
140. N-am iertat pe cei ce mi-au cerut iertare.
141. Nu mi-am cerut iertare pentru a depărta orice vrajba, chiar dacă n-am fost vinovat(a).
142. N-am aprins candelă la rugăciune, în duminici şi sărbători.
143. N-am făcut semnul crucii cum trebuie, drept.
144. N-am făcut cruce când am trecut pe lângă biserica.
145. Am mers la mai mulţi preoţi şi am zis la unul unele păcate, la altul altele.
146. Din pricina ruşinii sau a altor motive, am ascuns cu bună ştiinţă la Spovedanie unele păcate. M-am şi împărtăşit după aceea.
147. M-am împărtăşit la un preot, fiind legat de altul.
148. Că femeie, m-am atins de lucruri sfinte din biserica, atunci când am avut ciclu.
149. Am venit târziu la biserica. Am plecat înainte de sfârşitul slujbei fără motive întemeiate. Am făcut din acestea o regulă.
150. N-am crescut copiii şi finii în frică de Dumnezeu. Nu i-am învăţat poruncile lui Dumnezeu. I-am învăţat la rău, contribuind la uciderea lor sufletească.
151. Nu mi-am pedepsit copiii când i-am văzut că persistă în greşeli.
152. Nu am ascultat de părinţi atunci când m-au învăţat de bine.
153. Nu mi-am iubit la fel toţi copiii. Am fost părtinitor (părtinitoare) cu unul sau mai mulţi din copiii mei.
154. Am amânat Spovedania. Am zis să păcătuiesc, că mai e timp să fac pocăinţă şi să mă spovedesc.
155. N-am făcut canonul pe care l-am primit după Spovedanie.
156. M-am împărtăşit după ce am avut necurăţie în vis.
157. Că femeie, m-am împărtăşit când aveam ciclu.
158. Că femeie, n-am făcut molitfele la o zi, 8 zile şi 40 de zile după naştere. Am intrat în biserica înainte de a trece 40 zile. Am citit molitfă înainte de a trece cele 40 de zile.
159. Am pierdut sarcina fără voia mea. Dacă mi s-a întâmplat aşa, n-am venit la preot să-mi citească rugăciunea specială.
160. Am înăbuşit copilul lângă mine, botezat sau nebotezat.
161. Din neglijenţă mea, mi-au murit copiii.
162. Am lăsat să-mi moară copilul nebotezat.
163. Am abandonat copiii vii pe drumuri, în orfelinate.
164. Am mustrat prea aspru. Am cicălit. Am stat cu gură şi am fost prea băgăcios (băgăcioasă) pe altcineva.
165. Am lăsat nefăcută sfeştanie în casă mai mult de un an de zile.
166. Am făcut jocuri şi râsete la priveghiurile de morţi.
167. Nu mi-am făcut datoria faţă de rudele moarte. Nu le-am făcut tot ce trebuia.
168. N-am îngrijit mormintele. M-am zgârcit să plătesc sărindare, slujbe pentru sufletele celor adormiţi.
169. Am jelit morţii. Am pus bani pe crucea lor de pe piept sau în mâna. Am dat lucruri peste groapă lor. Am spart ceva când a fost scos mortul din casă.
170. Am în casă, am citit cărţi sectare. Am fost la adunări de sectanţi, i-am primit în casă.
171. Am ucis oameni, cu voie sau fără voie. Poate din şi din cauza mea, a murit cineva.
172. M-am căsătorit cu evreu, turc, catolic, sectant etc.
173. Am dat anafora pe jos.
174. Cred în vise. Ceea ce fac a două zi este în funcţie de cele ce visez.
175. Am cântat şi am ascultat cântece lumeşti şi sectare.
176. Am jucat şi am mers la discoteci şi alte petreceri anormale.
177. Am făcut nunţi şi petreceri cu mâncare de dulce şi cu muzică în post.
178. Am smintit şi l-am făcut să păcătuiască pe aproapele meu când a auzit ce zic şi a văzut ce fac (astfel sunt răspunzător în faţă lui Dumnezeu pentru păcatul aproapelui meu).
179. M-am mascat.
180. N-am plătit contribuţia la Sfânta Biserica.
181. Am ascultat discuţiile altora, deşi nu-mi folosea şi îi deranjăm.
182. Am intrat în Sfântul Altar.
183. Am moştenire şi n-am îngrijit pe cei care mi-au dat-o.
184. Nu mi-am căutat sănătatea după datorie.
185. Am luat anafora şi agheasmă, deşi mâncasem sau băusem apă după miezul nopţii.
186. Am râvnă nesocotită, habotnicie( post mult încât poate m-am şi îmbolnăvit, milostenie fără socoteală încât suferă cei din casă etc.).
187. Nu m-am rugat totdeauna cu faţa către răsărit.
188. Am dat importantă mai mare celor trupeşti decât celor sufleteşti.
189. În loc de a mă împacă cu aproapele, l-am tras la judecată.
190. Nu mi-am iubit soţul (soţia) că pe mine însumi. Din pricina mea a făcut păcate.
191. Am făcut diferite pariuri diavoleşti, prin care mulţi şi-au pierdut sănătatea şi viaţă.
192. N-am sfătuit pe cel care avea nevoie de sfat. N-am învăţat pe cel nepriceput.
193. Am dat de pomană mâncare de dulce în zile de post.

http://www.crestinortodox.ro/dogmatica/sfintele-taine/marturisirea-pacatelor-69127.html

http://asafteititianu.blogspot.ro/2010/11/spovedania.html

http://www.parohialuton.co.uk/noutati-din-parohie/103-10-lucruri-de-stiut-la-spovedanie

Imagine:  Pr. Atanasie Tanasache Costea

Rugăciunea celui prigonit de oameni a Sfântului Ignatie Briancianinov

descărcare

Îți mulțumesc Ție, Domnul și Dumnezeul meu, pentru toate cele ce se săvârșesc asupra mea! Îți mulțumesc Ție pentru toate suferințele și ispitele pe care Tu mi le-ai trimis spre curățirea și vindecarea sufletului și a trupului meu, care au fost pângărite și rănite de păcate! Miluiește și mântuiește acele unelte pe care le-ai folosit pentru lecuirea mea, pe acei oameni care mi-au adus jigniri. Binecuvintează-i pe ei în veacul de acum și în cel ce va să fie! Socotește-le lor drept virtute ceea ce au făcut pentru mine! Dă-le lor dintru vistieriile Tale cele veșnice răsplată îmbelșugată. Ce Ți-am adus eu Ție? Oare vreo jertfă bineplăcută? Eu Ți-am adus doar păcate, doar călcări ale dumnezeieștilor Tale porunci. Iartă-mă, Doamne, iartă-mă pe mine, cel vinovat înainte Ta și înaintea oamenilor! Iartă-mă pe mine, cel fără de răspuns! Dăruiește-mi să mă încredințez și întru adevăr să cunosc că sunt păcătos! Dăruiește-mi să mă lepăd de îndreptățirile cele înșelătoare! Dăruiește-mi pocăință! Dăruiește-mi blândețe și smerenie! Dăruiește-mi dragoste către aproapele, atât către cei prin care Tu mă mângâi, cât și către cei ce mă ocărăsc! Dăruiește-mi răbdare întru suferințele mele! Omoară-mă pentru lume! Taie de la mine voia mea cea păcătoasă și sădește în inima mea voia Ta cea sfântă, ca numai pe aceasta să o împlinesc cu faptele, cu cuvintele, cu gândurile și cu simțurile mele. Ție Ți se cade slavă pentru toate! Ție Unuia Ți se cuvine slava! Singura mea avere este rușinarea feței și tăcerea buzelor! Stând înaintea feței Judecății Tale întru stricăcioasa mea rugăciune, nu găsesc întru mine nici un lucru vrednic, ci din toate părțile sunt cuprins de mulțimea nenumărată a păcatelor mele, ca de un nor des și ca de o pâclă, având numai această singură mângâiere în sufletul meu: nădejdea întru mila și bunătatea Ta nemărginită. Amin.

Nota : Fragment preluat din cartea „Experiențe ascetice ” autor Sfântul Ignatie Briancianinov

Acatistul Dreptului Melchisedec

melchizedek-melchisedec1

CONDAC 1

Nu ne pricepem noi, cei cufundați în valurile multor păcate, a te lăuda pe tine, Sfinte Melchisedec, rege al dreptăţii, rege al păcii, fărătată, fărămamă, fărăspiţă de neam,darvoind a neînvrednicișinoi, precumAvraamoarecând de binecuvântarea ta, înălțămluiDumnezeu din adânculinimiicântarea: Aliluia !

ICOS 1

Ca într-o oglindă te vedem pe tine, Sfinte Melchisedec,strălucind mai înainte de arătarea Soarelui dreptății cu trupul pe pământ și preînchipuindu-L pe Acesta prin purtarea cununii preoțești și împărătești, pentru care te mărim așa:

Bucură-Te,rege al păcii;

Bucură-Te,preot al Celui Neapropiat;

Bucură-Te,icoană a Fiului Tatălui;

Bucură-Te,cel din cetatea păcii;

Bucură-Te,prefigurare a Marelui Arhiereu;

Bucură-Te,arătător al preoției veșnice;

Bucură-Te,moștenitor al slavei cerești;

Bucură-Te,iubitor al vieții pustnicești;

Bucură-Te,slujitor al Împăratului păcii;

Bucură-Te,bucuria binecuvântării lui Avraam;

Bucură-Te,defăimător al păgânătății;

Bucură-Te,slujitor al tainelor dreptății;

Bucură-Te, Sfinte Melchisedec,preot al lui Dumnezeu Cel Preaînalt !

CONDAC 2

Din părinte închinător al idoli ai răsărit, dar Părintele ceresc, Răsăritul Cel de sus, a luminat cerul inimii Tale cu razele înțelepciunii Sale, ca Lui să-I slujești în cântări de: Aliluia !

ICOS 2

Tatăl tău cel după trup te îndemna a aduce șapte viței pentru a fi jertfiți idoilor celor deșerți, dar în drum spre această ascultare Părintele ceresc ți-a luminat sufletul ca să cunoști adevărul, pentru care îți cântăm așa:

Bucură-Te, că ai contemplat frumusețea soarelui;

Bucură-Te, că ai cunoscut luminoasa lui strălucire;

Bucură-Te, că prin contemplarea soarelui ai cunoscut pe Soarele dreptății;

Bucură-Te, că de privirea stelelor te-ai îndulcit;

Bucură-Te, că întunericul neștiinței ți-a fost risipit;

Bucură-Te, că luna te însoțea pe calea cugetărilor tale;

Bucură-Te, că ai cunoscut pe Ziditorul din frumusețea zidirilor;

Bucură-Te, că lumina Înțelepciunii te-a umbrit;

Bucură-Te, că te-ai uimit de darurile Ziditorului;

Bucură-Te, că ți s-a descoperit deșertăciunea idolilor;

Bucură-Te, că pe Cel Nevăzut ai cunoscut din contemplarea celor văzute;

Bucură-Te, că te-ai aprins de focul râvnei pentru Adevăr;

Bucură-Te, Sfinte Melchisedec, preot al lui Dumnezeu Cel Preaînalt !

CONDAC 3

De darul înțelepciunii de sus minunându-te și de tainele descoperite ție, ai alergat la părintele tău ca să-și vină în fire și să cânte și el Ziditorului a toate: Aliluia !

ICOS 3

Foarte s-a mâniat tatăl tău, văzându-te pe tine, cel de curând luminat, sfătuindu-l a se supune dumnezeieștii socotințe și a lepăda deșertăciunea idolilor, iar noi lăudăm buna ta îndrăzneală așa :

Bucură-Te,că ai defăimat pe idolii cei fără suflet;

Bucură-Te,că nu te-ai supus idoilor celor muți;

Bucură-Te,că ai grăit cu înțelepciune împotriva lor;

Bucură-Te,că Împăratului Dumnezeu ai socotit a se jertfi;

Bucură-Te,că pe El L-ai mărturist făcător a toată zidirea;

Bucură-Te,că ai mărit pe Cel nemuritor și nevăzut;

Bucură-Te,că te-ai plecat cu smerenie înaintea Celui neajuns;

Bucură-Te,căci cu gândul te-ai închinat Celui necuprins cu mintea;

Bucură-Te,că ai răbdat mânia tatălui tău;

Bucură-Te,că adevărul ai mărturisit cu tărie;

Bucură-Te,că nu te-ai temut de cel întunecat la minte;

Bucură-Te,că Domnul te-a mângâiat în pătimirea pentru adevăr;

Bucură-Te, Sfinte Melchisedec, preot al lui Dumnezeu Cel Preaînalt !

CONDAC 4

Iarăși te-ai dus să plinești ascultarea părintelui tău, care te amenința cu moartea, dar în sine cugetai la măreția Părintelui luminilor, Căruia toată suflarea Îi cântă : Aliluia !

ICOS 4

Tatăl tău cugeta să te aducă pe tine, defăimătorul deșertăciunii idolești, jertfă neînsuflețiților idoli, dar purtarea de grijă a Domnului te-a păzit, pentru care îți cântăm:

Bucură-Te, că mâna nevăzută a Domnului te-a păzit de moarte;

Bucură-Te,că maica ta foarte s-a tânguit aflând gândul tatălui;

Bucură-Te,că sorții au ales a fi jertfit tatăl tău;

Bucură-Te,că te-ai înduioșat de plângerea maicii tale;

Bucură-Te,că ai plâns amara moarte gătită fratelui tău;

Bucură-Te,că nu ai suferit a vedea pe fiii gătiți morții;

Bucură-Te,că ai defăimat praznicul păgânesc aducător de moarte;

Bucură-Te,că nu ai suferit cruzimea urâtorilor de adevăr;

Bucură-Te,că toată nădejdea ți-ai pus-o în Adevăratul Dumnezeu;

Bucură-Te,că te-ai lepădat de toată rătăcirea celor rău credincioși;

Bucură-Te,că inima ta suspina după Cel mai presus de toate;

Bucură-Te,că Lui ai voit a sluji cu tot sufletul tău;

Bucură-Te, Sfinte Melchisedec, preot al lui Dumnezeu Cel Preaînalt !

CONDAC 5

Nesuferind a vedea diavoleasca sărbătoare pătată de sânge nevinovat, ai ales drumul pribegiei, fiind călăuzit nevăzut de Împăratul îngerilor, Căruia și noi Îi strigăm: Aliluia !

ICOS 5

Mâna Domnului te-a povățuit nevăzut ca într-un pământ al făgăduinței în muntele Taborului, ca să te îndulcești de mila Celui slăvit în cer și pe pământ, Care ne luminează și pe noi a te lăuda așa:

Bucură-Te, că darul lui Dumnezeu te-a povățuit spre cele bune;

Bucură-Te,că ai părăsit deșertăciunea viețuirii printre păgâni;

Bucură-Te,că ai căutat cu tot sufletul slava Domnului;

Bucură-Te,că te-ai lepădat de toate obiceiurile păgânilor;

Bucură-Te,că muntele Taborului te-a primit cu bucurie;

Bucură-Te,că ai sfințit cărările lui cu rugăciunea;

Bucură-Te,că desimea codrului te-a ascuns;

Bucură-Te,că primit înstrăinarea de ai tăi pentru Adevăr;

Bucură-Te,că mila Domnului te-a acoperit pe tine;

Bucură-Te,că ai luat jugul cel bun al ascultării;

Bucură-Te,că ai cules cu bucurie roadele credinței;

Bucură-Te,că Domnului ai înălțat pururea rugăciuni;

Bucură-Te, Sfinte Melchisedec, preot al lui Dumnezeu Cel Preaînalt !

CONDAC 6

Plecând genunchii tăi cu smerenie, ți-ai plecat și genunchii inimii și te-ai rugat Domnului și ai cerut lucrarea dreptății pentru păgâni, cântând: Aliluia !

ICOS 6

Mânat fiind de o dreaptă mânie față de cei care nu voiau a cunoaște căile Domnului, ai cerut pierzarea celor adunați la diavolescul praznic pentru junghierea fratelui tău, iar Domnul te-a ascultat și pentru această minune te lăudăm așa:

Bucură-Te, că nu ai suferit nelegiuita faptă pusă la cale;

Bucură-Te,că ai voit a se pune capăt răutății;

Bucură-Te,că pentru ruga ta Domnul și-a arătat dreptatea;

Bucură-Te,că locul cel jertfit idolilor a fost înghițit de pământ;

Bucură-Te,că te-ai minunat de puterea Domnului;

Bucură-Te,că dreapta ta rugăciune o a plinit;

Bucură-Te,că și mai mult te-ai întărit în frica Domnului;

Bucură-Te,că spaimă te-a cuprins pentru jalnica priveliște;

Bucură-Te,că iarăși spre muntele Taborului te-ai suit;

Bucură-Te,că toată viața ta ai jertfit-o Domnului;

Bucură-Te,că te-ai arătat făclie a rugăciunii în pustie;

Bucură-Te,că tămâia rugăciunii tale se înălța la tronul ceresc;

Bucură-Te, Sfinte Melchisedec, preot al lui Dumnezeu Cel Preaînalt !

CONDAC 7

Șapte ani ai petrecut în desimea codrului din muntele Taborului, înălțând Domnului rugăciuni fierbinți spre bucuria îngerilor care cântau: Aliluia !

ICOS 7

Codrul te hrănea pe tine cu mugurii copacilor și cu miere sălbatică, iar roua de sus îți adăpa setea, cugetând pururea la cele cerești, pentru care te mărim așa:

Bucură-Te,că nu ai gustat roadele neascultării;

Bucură-Te,că te-ai hrănit cu mugurii copacilor;

Bucură-Te,că te-ai îndulcit cu miere sălbatică;

Bucură-Te,că mai mult te-ai bucurat de mierea rugăciunii;

Bucură-Te,că ai ales înstrăinarea pentru Dumnezeu;

Bucură-Te,că cerul ți-a slujit ca acoperiș;

Bucură-Te,că ai înfruntat toate vitregiile naturii;

Bucură-Te,că ai păzit nestinsă făclia credinței;

Bucură-Te,că ți-ai ales drept casă pustia;

Bucură-Te,că Domnul a binecuvântat râvna ta;

Bucură-Te,că ai mers pe calea credinței cu nădejde;

Bucură-Te,că ți-ai ales codrul ca prieten;

Bucură-Te, Sfinte Melchisedec, preot al lui Dumnezeu Cel Preaînalt !

CONDAC 8

După șapte ani de petrecere a ta în muntele Taborului, Domnul a grăit către Avraam, poruncindu-i să te caute în munte pe tine, omule al lui Dumnezeu, a Celui Căruia toată suflarea Îi cântă: Aliluia !

ICOS 8

După a treia chemare a lui Avraam, ai ieșit din desimea codrului, Sfinte Melchisedec, dar foarte s-a înspăimântat dreptul, arătând tu ca un om sălbăticit, dar noi lăudăm jertfa ta pentru Cel Neapropiat, cântându-ți:

Bucură-Te,că Domnul i-a poruncit lui Avraam să te cerceteze;

Bucură-Te,că acesta a venit la tine în munte;

Bucură-Te,că la a treia chemare te-ai descoperit;

Bucură-Te,că foarte s-a înfricoșat Avraam de a ta înfățișare;

Bucură-Te,căci cu blândețe l-ai liniștit pe el;

Bucură-Te,că ai pribegit în munte pentru Cel slăvit;

Bucură-Te,că purtarea de grijă a Domnului te-a mângâiat;

Bucură-Te,că ești rugător pentru cei iubitori de liniștire;

Bucură-Te,ajutător grabnic al celor străini;

Bucură-Te,podoabă a muntelui Tabor;

Bucură-Te,cunoscător al tainelor rugăciunii;

Bucură-Te,cel luminat de darul Duhului Sfânt;

Bucură-Te, Sfinte Melchisedec, preot al lui Dumnezeu Cel Preaînalt !

CONDAC 9

Avraam s-a grăbit să plinească porunca Domnului, purtând grijă de tine ca de o credincioasă slugă a Celui Preaînalt, Căruia Îi cântai în taină: Aliluia !

ICOS 9

După porunca Domnului, Avraam a ras capul tău, ți-a tăiat unghiile, te-a îmbrăcat și te-a încălțat, supunându-te tu cu totul voii dumnezeiești, pentru care te lăudăm așa:

Bucură-Te, că părul ți-a fost tăiat de Avraam;

Bucură-Te,că tu mai înainte tăiasei toate grijile lumești;

Bucură-Te,că și unghiile ți-au fost tăiate;

Bucură-Te,că tu ai tăiat toate cursele celui rău;

Bucură-Te,slujitor și stăpân al pustiei muntelui Tabor;

Bucură-Te,că ai primit hainele în numele lui Hristos;

Bucură-Te,că ai primit cu bucurie a fi încălțat ;

Bucură-Te,că picioarele tale au mers în căile dreptății;

Bucură-Te,că ai fost gătit ca să te arăți oamenilor;

Bucură-Te,că ai ales sărăcia cea de bună voie;

Bucură-Te,că te-ai îmbogățit în mila Domnului;

Bucură-Te,că te-ai arătat vas ales al înțelepciunii;

Bucură-Te, Sfinte Melchisedec, preot al lui Dumnezeu Cel Preaînalt !

CONDAC 10

După trei zile ai coborât din munte, ca să-l binecuvintezi pe Avraam după voia Domnului, Căruia noi Îi cântăm cu bucurie: Aliluia !

ICOS 10

Unsu-l-ai pe Avraam cu untdelemn din corn și l-ai binecuvântat ca să fie tată al multor neamuri, iar după puține zile glas din cer a învățat pe Avraam că tu ești preot în veac, fără tată, fără mamă și fără spiță de neam, pentru care te lăudăm așa:

Bucură-Te,izvor de binecuvântări cerești;

Bucură-Te,că Domnul te-a arătat preot în veac;

Bucură-Te,că s-a veselit Avraam de binecuvântarea ta;

Bucură-Te,că ai prețuit mai mult asprimea pustiei;

Bucură-Te,că te-ai despărțit de mângâierea părinților;

Bucură-Te,că ai preînchipuit pe Fiul lui Dumnezeu;

Bucură-Te,că ești preoților mijlocitor către Arhiereul Cel Mare;

Bucură-Te,că ai defăimat a rudelor împărtășire;

Bucură-Te,că te-ai lepădat de a prietenilor însoțire;

Bucură-Te,că ai cinstit pe Dumnezeu mai presus de oameni;

Bucură-Te,că ai primit de la Domnul dar ca un preot;

Bucură-Te,că ești nouă scară către Împăratul cerurilor;

Bucură-Te, Sfinte Melchisedec, preot al lui Dumnezeu Cel Preaînalt !

CONDAC 11

Când Avraam s-a întors de la tăierea lui Hodorlaomer, pâine și vin ai adus lui și slugilor sale, mai înainte închipuind cina cea de taină rânduită de Domnul Hristos spre bucuria celor ce-I cântă: Aliluia !

ICOS 11

Voind Sfântul Chiril al Alexandriei a îndrepta pe avva Daniil care credea că ești fiu al lui Dumnezeu, i-a cerut lui să se roage pentru descoperirea adevărului, pentru care noi cântăm cu bucurie așa:

Bucură-Te, că Domnul a statornicit adevărul despre tine;

Bucură-Te,că avva Daniiel a văzut toți patriarhii până la tine;

Bucură-Te,că îngerul te-a arătat avvei lămurit pe tine ;

Bucură-Te,că a cunoscut bătrânul că nu ești fiul lui Dumnezeu;

Bucură-Te,că el s-a încredințat că ești om;

Bucură-Te,că noi te mărturisim preot al Stăpânului;

Bucură-Te,că ai primit zeciuială de la Avraam;

Bucură-Te,că ești pururea rugător pentru lume;

Bucură-Te,că ești ajutător preoților cucernici;

Bucură-Te,că ai strălucit cu daruri înalte de la Domnul;

Bucură-Te,că ai deschis multora calea pustiei;

Bucură-Te,că ai slujit Domnului cu fierbinte dragoste;

Bucură-Te, Sfinte Melchisedec, preot al lui Dumnezeu Cel Preaînalt !

CONDAC 12

Străin împărat și preot al Dumnezeului Cel Preaînalt, tu ești, Sfinte Melchisedec, cel ce te-ai arătat nouă icoană a urmării desăvârșite a lui Hristos, Căruia glasurile îngerești Îi cântă neîncetat: Aliluia !

ICOS 12

Ca unul care ai împărățit peste patimi și te-ai arătat vrednic preot al Arhiereului Celui Mare, binecuvintează-ne și pe noi cu darul pocăinței și ne mijlocește iertare la judecata Stăpânului, ca să-ți cântăm unele ca acestea:

Bucură-Te,că ai fost sfințit ca preot al Celui Preaînalt;

Bucură-Te,vistierie a darurilor Stăpânului;

Bucură-Te,că ai cunoscut pe Adevăratul Dumnezeu din voia ta;

Bucură-Te,că El te-a arătat vistierie a darurilor cerești;

Bucură-Te,că ne ești și nouă mijlocitor grabnic către Hristos;

Bucură-Te,că ne ești nădejde tare la judecata Fiului;

Bucură-Te,că ai păzit cu osârdie porunca Tatălui;

Bucură-Te,că ai primit cu îmbelșugare darurile Duhului;

Bucură-Te,că ai fost preînchipuire vie a Marelui Arhiereu;

Bucură-Te,că aprinzi în suflete focul râvnei pentru cele cerești;

Bucură-Te,că ai defăimat toate pentru dragostea lui Dumnezeu;

Bucură-Te,că ești nouă apărător la judecata Fiului;

Bucură-Te, Sfinte Melchisedec, preot al lui Dumnezeu Cel Preaînalt !

CONDAC 13

O, Sfinte și drepte Melchisedec, cel ce ești preot în veac după cuvântul Domnului, roagă-L pe Arhiereul Cel Mare să ne binecuvinteze și pe noi, ca să aducem rod însutit de pocăință spre bucuria cetelor îngerești, care cântă neîncetat: Aliluia !

Acest condac se citește de 3 ori, apoi Icosul 1 și Condacul 1

http://www.doxologia.ro/studiul-sfintei-scripturi/cine-fost-misteriosul-rege-melchisedec

http://www.crestinortodox.ro/sfantul-maxim-marturisitorul/melchisedec-comentariul-sfantului-maxim-marturisitorul-69588.html

http://www.crestinortodox.ro/dogmatica/dogma/aaron-melchisedec-cele-doua-preotii-69018.html

Prezentare Postelnicu Maria – Daniela

10270437_744688218909790_3317814460805172797_n

Despre mine:

  • Născută şi crescută în Bucureşti, în ‘95 în zodia Taurului.
  • Am avut o adolescenţă marcată de sportul de performanţă (tenis şi atletism), am „crescut” printre sportivi, dar am rămas o cerebrală.
  • Tocmai de aceea, sunt studentă la Facultatea de Psihologie, anul I
  • Am început să scriu de mică, prin clasa a V-a, că un joc, după ce am citit o poezioară compusă de nasa mea; pot spune că ea a fost prima mea sursă de inspiraţie.
  • N-am luat scrisul foarte în serios până acum, deşi am participat în gimnaziu m liceu la câteva concursuri literare unde s-a mai întâmplat să şi câştig un loc I (nu mai reţin numele concursurilor).
  • Încerc să nu scriu „poezie leneşă” cum spunea Barbu, însă nu admit nici raţionalizarea excesivă a versului sau ermetizarea să exagerată.
  • Mă ţin departe de eros în poezie sau îl integrez în mod subtil.
  • Poezia de dragoste sună parcă mai bine venind de la un bărbat decât de la o femeie.
  • Datorez foarte mult din ceea ce sunt astăzi profesoarei mele de literatură din liceu,cu care am şi rămas prietenă.
  • Printre primii poeţi care m-au inspirat se numără Ana Blandiana.

Ce-aș mai putea eu spune despre această frumoasă, hotărâtă și foarte tânără poetă :)? Din câte am auzit – nu am  asistat – ”s-a încăierat” cu Alex Amarfei pe FB (ca și colegul mai puțin recent – Mihai Nistor)! Alex a invitat-o la Cenaclul Monokeros și așa a apărut în grupul nostru! O prezență de-o frumusețe rafaelită, OLYMPUS DIGITAL CAMERAprietenoasă, bună colegă, gata să intre sau să inițieze dezbateri pe teme dintre cele mai spinoase. Se întâmplă să întârzii la Cenaclu și intru val-vârtej, rostogolindu-mă cu viteză maximă – de parcă aș putea recupera întârzierea – spre un scaun care să-mi permită contactul vizual cu Monokeros, pentru a putea fi foarte atentă la ce spune, că turuie ca o mitralieră :)! Așa că, de cele mai multe ori salut în masă și nu prea observ cine a mai venit. Până la Maria – Daniela. Nu doar frumusețea, ci ochii mari, adânci, maturi și lucizi, m-au făcut s-o remarc. Firescul cu care asculta vorbele – uneori buruienoase 🙂 – ale amfitrionului nostru, fără false pudori și opăreli ultra-feminine, m-au făcut s-o plac. Fără s-o studiez, câteva impresii s-au strecurat singure înspre mine :)! Dar nu au fost atât de puternice cât a fost flow-ul ce a circulat între noi,  atunci când am invitat-o să publice! Dăruiam și primeam bucurie – la un moment dat țopăiam ca Prostănacu, într-atât de intensă era bucuria mea, simțind-o pe ea că se bucură! Tot timpul este ”cu minte”, cu mult tact, știind când să intervină într-o pauză de respirație a unei expuneri/prelegeri a domnului doctor. Îi doresc tinerei noastre colege să fie un bun specialist, să-și folosească intuițiile, ce-i permit să scrie atât de  profund, să se ferească de etichete și prejudecăți în privința oamenilor! Toți suntem  cât putem de buni și ne străduim să facem lucrurile cât mai bine; iar dacă greșim, merităm o șansă nouă, pentru că am venit în viață fără instrucțiuni de folosire a ei și tare ne mai rănim singuri! Cu aceste gânduri, referitoare la activitatea ei profesională de mâine, închei micuța prezentare și vă mai dau întâlnire cât de curând cu Daniela!

Cristina Ghenof

Acatistul de mulţumire Slavă lui Dumnezeu pentru toate

de_ce_e_grozav_sa_mergi_din_nou_la_biserica_1

Întâi se citesc rugăciunile începătoare (https://multumesc.mobi/2014/11/23/rugaciunile-incepatoare-care-se-citesc-inainte-de-orice-acatist/)

Condacul 1

Împărate al veacurilor, Cel ce nu suferi stricăciune, Tu ţii în dreapta Ta toate cărările vieţii omeneşti cu puterea proniei Tale celei mântuitoare. Îţi mulţumim pentru binefacerile Tale cele arătate şi cele ascunse, pentru viaţa pământească şi pentru cereştile bucurii ale împărăţiei Tale. Arată-ne şi de acum înainte mila Ta, celor care cântăm: Slavă Ţie, Dumnezeule, în veci!

Icosul 1

Venit-am pe lume prunc slab şi neajutorat, dar îngerul păzitor a întins aripi luminoase, ocrotind leagănul copilăriei mele. Dragostea Ta străluceşte de atunci peste toate cărările mele, în chip minunat călăuzindu-mă către lumina veşniciei. Cu slavă s-au arătat, din prima zi şi până acum, darurile Proniei Tale cele îmbelşugate. Îţi mulţumesc şi strig cu toţi cei care Te cunosc pe Tine:
Slavă Ţie, Celui ce m-ai chemat la viaţă,
Slavă Ţie, Celui ce mi-ai arătat frumuseţea lumii,
Slavă Ţie, Celui ce ai deschis înaintea mea cerul şi pământul ca pe o carte veşnică a înţelepciunii, Slavă veşniciei Tale, ce se arată în lumea cea vremelnică,
Slavă Ţie, pentru milele Tale cele arătate şi cele ascunse,
Slavă Ţie, pentru fiecare suspinare a încercărilor mele,
Slavă Ţie, pentru fiecare pas al vieţii, pentru fiecare clipă de bucurie,
Slavă Ţie, Dumnezeule, în veci!

Condacul al 2-lea

Doamne, ce bine e să fii oaspetele zidirii Tale: vântul bine-înmiresmat, munţii care tind spre cer, apele ca nişte oglinzi nemărginite în care se răsfrâng aurul razelor şi curgerea uşoară a norilor, întreaga fire şopteşte tainic, toată e plină de mângâiere, păsările şi dobitoacele poartă pecetea iubirii Tale. Binecuvântat este pământul cu frumuseţea cea degrab trecătoare care deşteaptă dorul de veşnicul locaş unde întru nestricăcioasă frumuseţe se aude cântarea: Aliluia!

Icosul al 2-lea

M-ai adus în viaţa aceasta ca într-un rai preasfânt. Am văzut cerul ca un potir albastru şi adânc, în azurul căruia cântă păsările, am ascultat foşnetul plin de pace al pădurii şi susurul dulce-glăsuitor al apelor, ne-am înfruptat din roadele bine-miresmate şi dulci, ca şi din mierea cea parfumată. Ce bine e la Tine pe pământ, şi câtă bucurie să fii oaspetele Tău!
Slavă Ţie, pentru praznicul vieţii,
Slavă Ţie, pentru buna mireasmă a lăcrămioarelor şi trandafirilor,
Slavă Ţie, pentru felurimea cea desfătata a roadelor şi a seminţelor,
Slavă Ţie, pentru strălucirea de giuvaer din roaua dimineţii,
Slavă Ţie, pentru surâsul deşteptării scăldate în lumină,
Slavă Ţie, pentru frumuseţea zidirii mâinilor Tale,
Slavă Ţie, pentru viaţa veacului acesta, prevestitoare a celei cereşti,
Slavă Ţie, Dumnezeule, în veci!

Condacul al 3-lea

Prin puterea Sfântului Duh împrăştie mireasmă orice floare: adiere tihnită de parfum, gingaşă alcătuire de culori, frumuseţea Celui Mare întru cele smerite. Laudă şi cinste Făcătorului de viaţă Dumnezeu, Cel Care a încununat ţarina cu aurul spicelor şi cu azurul albăstrelelor, iar sufletul cu bucuria vederii celor tainice. Veseliţi-vă şi-I cântaţi Lui: Aliluia!

Icosul al 3-lea

Cât de minunat eşti în praznicul primăverii, când se trezeşte la viaţă toată făptura şi de prin mii de părţi strigă cu bucurie către Tine: Tu eşti Izvorul vieţii, tu eşti Biruitorul morţii! Mângâiate de lumina lunii şi de cântecele privighetorilor, stau văile şi codrii în veşminte de nuntă, întreaga lume este mireasa Ta, ea îl aşteaptă pe Mirele nestricăcios. Dacă astfel îmbraci Tu iarba câmpului, cum oare ne vei preschimba în veacul învierii ce va să fie, cum vor lumina trupurile noastre, iar sufletele cum vor străluci?
Slavă Ţie, Celui ce ai scos dintru întunecimile pământului felurite culori şi gusturi şi miresme,
Slavă Ţie, pentru zidirea cea primitoare şi bogată în mângâiere,
Slavă Ţie, că ne-ai înconjurat cu mii şi mii de făpturi,
Slavă Ţie, pentru adâncul înţelepciunii Tale, care şi-a pus pecetea peste întreaga lume,
Slavă Ţie, cu evlavie sărut urmele paşilor Tăi nevăzuţi,
Slavă Ţie, Celui ce ai aprins înaintea noastră lumina cea strălucitoare a vieţii veşnice,
Slavă Ţie, pentru nădejdea vieţii nestricăcioase, nepieritoare, desăvârşite,
Slavă Ţie, Dumnezeule, în veci!

Condacul al 4-lea

Cu câtă dulceaţă îi îndestulezi pe cei ce se gândesc la Tine, ce Făcător de viaţă este Cuvântul Tău cel Sfânt! Mai plăcută decât untdelemnul şi mai dulce decât fagurii este împreună-grâirea cu Tine. Rugăciunea adusă Ţie prinde viaţă şi se înaripează: cu ce cutremur se umple atunci sufletul şi cât de măreţe şi pline de tâlc apar atunci viaţa şi făptura toată! Unde nu eşti Tu – acolo e pustiu. Unde eşti Tu – acolo e bogăţia sufletului, acolo se revarsă, ca un şuvoi de apă vie, cântarea: Aliluia!

Icosul al 4-lea

Când se lasă peste pământ apusul, când se împart odihna somnului obştesc şi la căderea zilei liniştea se aşterne, eu văd cămara Ta sub chipul palatelor strălucitoare şi a pridvoarelor de nori ale amurgului. Foc şi porfiră, aur şi azur grăiesc proorocind despre frumuseţea cea negrăită a corturilor Tale şi cu glas de prăznuire strigă:
Slavă Ţie, în ceasul tihnit al înserării,
Slavă Ţie, Celui ce ai revărsat asupra lumii mare linişte,
Slavă Ţie, pentru raza de rămas-bun a soarelui care apune,
Slavă Ţie, pentru odihna somnului adânc,
Slavă Ţie, pentru bunătatea Ta care se arată în întuneric, când lumea toată pare a fi departe,
Slavă Ţie, pentru rugăciunile smerite ale sufletului,
Slavă Ţie, pentru deşteptarea făgăduită spre bucuria veşnicei zile neînserate,
Slavă Ţie, Dumnezeule, în veci!

Condacul al 5-lea

Nu sunt cumplite viforele vieţii pentru acela în al cărui suflet străluceşte făclia focului Tău. Împrejur – vreme rea şi întuneric, groază şi urlet de vijelie; iar în sufletul lui e pace şi lumină: acolo e Hristos! Şi inima cântă: Aliluia!

Icosul al 5-lea

Văd cerul Tău strălucitor de stele. O, cât eşti de bogat şi câte lumini ai! Prin razele îndepărtaţilor luminători mă priveşte veşnicia; sunt aşa mic şi neînsemnat, dar cu mine este Domnul şi pretutindeni sunt păzit de dreapta Lui cea iubitoare.
Slavă Ţie, pentru necontenita Ta purtare de grijă,
Slavă Ţie, pentru oamenii pe care pronia Ta mi i-a adus în cale,
Slavă Ţie, pentru dragostea rudelor, pentru dăruirea prietenilor,
Slavă Ţie, pentru blândeţea dobitoacelor care-mi slujesc,
Slavă Ţie, pentru clipele luminoase ale vieţii mele,
Slavă Ţie, pentru bucuriile limpezi ale inimii,
Slavă Ţie, pentru fericirea de a trăi, de a mă nevoi şi de a contempla,
Slavă Ţie, Dumnezeule, în veci!

Condacul al-6-lea

Cât eşti de măreţ şi de apropiat întru cumplita suflare a furtunii, cum se vădeşte atotputernicia mâinii Tale în şerpuirea fulgerelor orbitoare: minunată este măreţia Ta. Glasul Domnului peste câmpii şi în foşnetul codrilor, glasul Domnului în purcederea tunetelor şi ploii, glasul Domnului peste ape multe. Lăudat fii în vuietul munţilor care scuipă foc. Tu scuturi pământul ca pe un veşmânt; Tu înalţi până la cer valurile mării. Laudă Ţie, Celui ce ai smerit trufia omenească, făcând să se înalţe strigăt de pocăinţă: Aliluia!

Icosul al-6-lea

Ca fulgerul când luminează cămările ospăţului şi după el par jalnice toate făcliile, aşa ai strălucit şi Tu în sufletul meu, fără de veste, la vremea celor mai mari bucurii ale mele; iar după lumina Ta de fulger, ce palide, întunecate şi firave păreau aceste bucurii… Sufletul meu năzuieşte spre Tine!
Slavă Ţie, hotar al celor mai înalte visuri omeneşti,
Slavă Ţie, pentru setea noastră nepotolită după împărtăşirea cu Dumnezeu,
Slavă Ţie, Celui ce ai aprins în noi nemulţumirea numai cu viaţa cea de pe pământ,
Slavă Ţie, Celui ce faci din noi fii ai luminii înveşmântându-ne cu cele mai gingaşe raze ale Tale,
Slavă Ţie, Celui ce ai zdrobit puterea duhurilor întunericului şi ai sortit tot răul spre nimicire,
Slavă Ţie, pentru descoperirile Tale;
Slavă Ţie, pentru fericirea de a Te simţi şi de a vieţui cu Tine,
Slavă Ţie, Dumnezeule, în veci!

Condacul al-7-lea

În sânul minunatei simfonii care ne înfăşoară cu bogatele ei armonii se face auzită chemarea Ta. Tu ne descoperi pridvorul împărăţiei ce va să fie în dulceaţa cântărilor, în minunatele acorduri ale sunetelor, în simţirea înaltă din glăsuirea lor, în strălucirea lucrării artistului. Orice adevărată frumuseţe ne poartă sufletul spre Tine, ca o puternică chemare, facându-ne să înălţăm cu glas de sărbătoare cântarea: Aliluia!

Icosul al-7-lea

Cu pogorârea Sfântului Tău Duh, Tu luminezi şi faci să rodească arta pictorilor, inspiraţia poeţilor, gândirea savanţilor. Cu puterea cunoaşterii de sus pătrund ei legile Tale, luminându-ne adâncul înţelepciunii Tale de Ziditor. LucrĂrile lor şi fără de voie Te mărturisesc: O, cât eşti de mare în operele lor, cât eşti de mare în omul pe care Tu L-ai făcut!
Slavă Ţie, Celui ce Ţi-ai arătat puterea în legile ce cârmuiesc zidirea,
Slavă Ţie, că toată făptura e plină de legile pe care i le-ai rânduit,
Slavă Ţie, pentru tot ce ni s-a descoperit prin harul Tău,
Slavă Ţie, pentru ceea ce cu înţelepciune ne-ai ascuns,
Slavă Ţie, pentru geniul minţii omeneşti,
Slavă Ţie, pentru puterea de a lucra cele de folos,
Slavă Ţie, pentru limbile de foc ale inspiraţiei,
Slavă Ţie, Dumnezeule, în veci!

Condacul al-8-lea

Cât de apropiat eşti de noi în ziua bolii! Tu Însuţi cercetezi pe cei bolnavi, Tu Însuţi Te apleci spre patul celui suferind. Şi inima lui stă de vorbă cu Tine.
Tu luminezi sufletul cu pace în vremea grelelor pătimiri şi scârbe, Tu trimiţi ajutor neaşteptat. Tu mângâi, Tu cercetezi cu dragoste şi mântui, Ţie îţi înălţăm cântare: Aliluia!

Icosul al-8-lea

Când, prunc fiind, Te-am chemat cu înţelegere pentru prima oară, mi-ai împlinit rugăciunea şi mi-ai adumbrit sufletul cu pacea harului Tău. Atunci am înţeles că Tu eşti bun şi fericiţi sunt cei care aleargă la Tine. Am început a Te chema din ce în ce mai des, iar acum strig:
Slavă Ţie, Celui ce plineşti cererea mea pentru cele bune;
Slavă Ţie, Celui ce veghezi necontenit asupra mea;
Slavă Ţie, Celui ce tămăduieşti neputinţele şi scârbele cu trecerea vindecătoare a timpului;
Slavă Ţie, Celui ce singur ştii de ce îngădui să fim prigoniţi pe nedrept;
Slavă Ţie, Celui prin Care nici o pierdere nu e de neînlocuit şi tuturor le dăruieşti viaţa de veci;
Slavă Ţie, Celui ce faci nepieritor tot lucrul cel înalt şi bun;
Slavă Ţie, Celui ce ne-ai făgăduit reîntâlnirea cea dorită cu cei de aproape ai noştri adormiţi întru nădejdea învierii;
Slavă Ţie, Dumnezeule, în veci!

Condacul al-9-lea

De ce zâmbeşte tainic toată făptura în zilele de praznic? De ce atunci se revarsă în inimă o minunată uşurare, fără asemănare cu cele pământeşti şi însuşi văzduhul devine altar şi biserică purtătoare de lumină? E adierea harului Tău, e strălucirea Taborului, cerul şi pământul cântă atunci lauda: Aliluia!

Icosul al-9-lea

Când m-ai insuflat spre a sluji aproapelui, luminându-mi sufletul cu umilinţa, atunci una din razele Tale nenumărate a căzut asupra inimii mele, şi ea s-a făcut purtătoare de lumină, fier în văpaie: am privit chipul Tău tainic şi neapropiat
Slavă Ţie, Celui ce ai preschimbat viaţa noastră cu faptele bunătăţii,
Slavă Ţie, Celui ce ai pecetluit cu negrăită dulceaţă fiecare din poruncile Tale,
Slavă Ţie, Celui ce Te sălăşluieşti în chip nevăzut acolo unde adie buna mireasmă a milostivirii,
Slavă Ţie, Celui ce ne-ai trimis nereuşite şi scârbe, ca să ne întoarcem ochii spre suferinţa celorlalţi,
Slavă Ţie, Celui ce ai pus mare răsplată în însăşi fapta bună,
Slavă Ţie, Celui ce primeşti avântul spre cele înalte,
Slavă Ţie, Celui ce învălui cu iubirea mai presus de toate,
Slavă Ţie, Dumnezeule, în veci!

Condacul al 10-lea

Un lucru destrămat în pulbere nu se ridica la loc, dar Tu învii pe cei a căror conştiinţă s-a stins şi întorci la frumuseţea cea dintâi sufletele ce o pierduseră fără nădejde. Cu Tine nimic nu e cu neputinţă de îndreptat. Tu eşti cu totul dragoste. Tu eşti Cel ce pe toate le zideşti, şi Cel ce iarăşi dai viaţă. Pe Tine Te lăudăm cântând: Aliluia!

Icosul al 10-lea

Dumnezeul meu, Cel ce cunoşti căderea îngerului trufaş al zorilor, mântuieşte-mă cu harul tău, nu mă lăsa să mă îndepărtez de Tine şi nu-mi da să mă îndoiesc de Tine. Dă auzului meu agerime, ca să aud în toate clipele vieţii mele glasul Tău tainic şi să-Ţi strig Ţie, Celui veşnic:
Slavă Ţie, pentru minunatele potriviri de întâmplări pe care le-a rânduit pronia Ta,
Slavă Ţie, pentru presimţirile dăruite de har,
Slavă Ţie, pentru poveţele glasului tainic,
Slavă Ţie, pentru descoperirile din vis şi din trezie ale cuvioşilor Tăi,
Slavă Ţie, Celui ce zădărniceşti planurile nefolositoare,
Slavă Ţie, Celui ce ne trezeşti prin suferinţe din beţia patimilor,
Slavă Ţie, Celui care smereşti spre mântuire trufia inimii,
Slavă Ţie, Dumnezeule, în veci!

Condacul al 11-lea

Prin lanţul de gheaţă al veacurilor simt suflul fierbinte al Dumnezeirii Tale şi dragostea Ta de oameni. Tu eşti aproape, sorocul vremurilor se apropie. Văd Crucea Ta: ai îndurat-o pentru mine; în pulbere se aşterne duhul meu înaintea Crucii: aici e praznicul iubirii şi al mântuirii, aici nu încetează în veci lauda: Aliluia!

Icosul al 11-lea

Fericit cel care va cina în împărăţia Ta, însă Tu m-ai împărtăşit încă de pe pământ de această fericire. De câte ori nu mi-ai întins cu dreapta Ta dumnezeiască Trupul şi Sângele Tău iar eu, mult păcătosul am primit ştiutele Taine şi am simţit iubirea Ta cea negrăită şi mai presus de fire?
Slavă Ţie, pentru puterea harului Tău cel necuprins şi de viaţă făcător,
Slavă Ţie, Celui ce ai înălţat Biserica Ta ca adăpost lumii ostenite,
Slavă Ţie, Celui ce ne-ai născut a doua oară prin apele cele de viaţă făcătoare ale Botezului.
Slavă Ţie, căci Tu întorci celor care se pocăiesc neprihănirea crinilor,
Slavă Ţie, adânc nesecat al iertării,
Slavă Ţie, pentru paharul vieţii şi pentru pâinea bucuriei veşnice,
Slavă Ţie, Celui ce ne-ai ridicat spre cer,
Slavă Ţie, Dumnezeule, în veci!

Condacul al 12-lea

De multe ori am privit cum se răsfrângea slava Ta pe chipurile celor răposaţi. Cum străluceau de nepământească frumuseţe şi bucurie, cât de nematerialnice păreau trăsăturile lor: cu adevărat era praznicul fericirii şi al odihnei în sfârşit atinse; tăcerea lor striga spre Tine. În ceasul sfârşitului, luminează şi sufletul meu, cel care strigă: Aliluia!

Icosul al 12-lea

Ce înseamnă laudele mele înainte Ta! Eu nu am auzit cântarea heruvimilor – aceasta este partea sufletelor înalte – dar ştiu cum Te slăveşte firea. Am privit iarna cum, sub tăcerea lunii, întreg pământul îţi aduce tihnită rugăciune, înveşmântat în haină albă, strălucind de nestematele zăpezii. Am văzut cum se bucură de Tine soarele care răsare şi am auzit corurile păsărilor slavoslovind. Am auzit cum foşnesc codrii, cântă vânturile şi apele susură cu taină despre Tine, am auzit cum Te propovăduiesc cetele luminătorilor prin mişcarea pe care le-ai rânduit-o, cu înţelepciune, pe nesfârşitele întinderi. Ce e lauda mea! Firea este ascultătoare, iar eu nu sunt. Atâta cât trăiesc şi văd dragostea Ta, râvnesc să-Ţi mulţumesc, să mă rog Ţie şi să strig:
Slavă Ţie, Celui ce ne-ai arătat lumina,
Slavă Ţie, Celui ce ne-ai iubit cu dragoste adâncă, nemăsurată şi dumnezeiască,
Slavă Ţie, Celui ce ne umbreşti cu lumina, cu cetele sfinţilor şi îngerilor Tăi,
Slavă Ţie, Prea-Sfântule Părinte, Care ne-ai chemat să dobândim împărăţia Ta,
Slavă Ţie, Duhule Sfinte, Soare de Viaţă Făcător al veacului ce va să vină,
Slavă Ţie, Fiule al lui Dumnezeu, începătură a mântuirii noastre,
Slavă Ţie, pentru toate, Treime Dumnezeiască şi Preabună,
Slavă Ţie, Dumnezeule, în veci!

Condacul al 13-lea

O, Preabună şi de Viaţă-Făcătoare Treime, primeşte mulţumire pentru toate milele Tale şi ne arată vrednici de binefacerile Tale ca, înmulţind talanţii care ne-au fost încredinţaţi, să intrăm în veşnica bucurie a Domnului nostru cântând cântare de biruinţă: Aliluia! (acest condac se zice de trei ori)

Apoi iarăşi se zice Icosul întâi

Venit-am pe lume prunc slab şi neajutorat, dar îngerul păzitor a întins aripi luminoase, ocrotind leagănul copilăriei mele. Dragostea Ta străluceşte de atunci peste toate cărările mele, în chip minunat călăuzindu-mă către lumina veşniciei. Cu slavă s-au arătat, din prima zi şi până acum, darurile Proniei Tale cele îmbelşugate. Îţi mulţumesc şi strig cu toţi cei care Te cunosc pe Tine:
Slavă Ţie, Celui ce m-ai chemat la viaţă,
Slavă Ţie, Celui ce mi-ai arătat frumuseţea lumii,
Slavă Ţie, Celui ce ai deschis înaintea mea cerul şi pământul ca pe o carte veşnică a înţelepciunii, Slavă veşniciei Tale, ce se arată în lumea cea vremelnică,
Slavă Ţie, pentru milele Tale cele arătate şi cele ascunse,
Slavă Ţie, pentru fiecare suspinare a încercărilor mele,
Slavă Ţie, pentru fiecare pas al vieţii, pentru fiecare clipă de bucurie,
Slavă Ţie, Dumnezeule, în veci!

Şi Condacul întâi

Împărate al veacurilor, Cel ce nu suferi stricăciune, Tu ţii în dreapta Ta toate cărările vieţii omeneşti cu puterea proniei Tale celei mântuitoare. Îţi mulţumim pentru binefacerile Tale cele arătate şi cele ascunse, pentru viaţa pământească şi pentru cereştile bucurii ale împărăţiei Tale. Arată-ne şi de acum înainte mila Ta, celor care cântăm: Slavă Ţie, Dumnezeule, în veci!

*** – Postelnicu Maria Daniela

10850623_862238633821414_1568625098_n

încununat cu ostilitatea omizii față de fluture

adevărul tău devorează morțile altui zeu

setos și sihastru

pe un câmp de bătălie

acolo unde alții au făcut dragoste

între apus si răsărit

și s-au smerit mai înainte să învețe

ce înseamnă să pupi picioarele Domnului

cui să închin paharul

și cine dintre noi merită cinstit cu laude

și adevăr?

se usucă pe os carnea mânzului primit în dar

și nu mă mai încântă nici bacanalele

nici clopotele la slujba de noapte

Postelnicu Maria – Daniela

Ilustrația este aleasă de autoare, căreia îi urăm mult succes, vis înaripat, inspirație și viață minunată!

Boala sensului absent de sens – Mihai Gavrilescu

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Nu mai e nimic de căutat, nu mai e nimic de văzut,
Nu mai e nimic de găsit, nu mai e nimic de salvat
gurile care strigau Victorie s-au înecat
cu propria lor răgușeală
drapelurile s-au decolorat și chemările la luptă
au amuțit pentru că nu mai
dădeau profit.
Onoarea își îngrijește rănile cu sare,
dar nu mai ustură
spirite saline nu mai țipă de durere
toți s-au obișnuit, s-au adaptat,
au devenit imuni
la boala sensului absent de sens.
Am pierdut, am învins
nimeni nu mai știe
tot ce contează acum e să ajungem undeva
și să ne așezăm jos
să ne întindem, să dormim,
să murim puțin
măcar cinci minute.
Să fim un pic singuri
să ne dezbrăcăm de haine, să ne privim pielea
să ne oglindim în propriile tălpi
așteptând să ne îmbrățișeze cineva
fetusul cu umbra.
Să ne scuturăm învelișul de praf
până ni se văd crăpăturile din palmă
și cuțitele din spate.
Să ne disprețuim și să adormim, ca de obicei, culcați
pe cealaltă ureche
până nu ne mai pasă de nimic
și devenim pământ, copac, toamnă.

Cândva
urmași ne vor tăia trunchiurile
găsindu-ne inelele
perfect frânte
și își vor ciopli din ele măști de curățat
fețe
și prins curaj de privit în ochi.
Cu degetele arătătoare rupte
și “prea târziul” vinovat tatuat pe frunte
vor vedea și ei că
nu mai e nimic de căutat, nu mai e nimic de văzut,
nu mai e nimic de găsit, nu mai e nimic de salvat.

Posted by Mihai Gavrilescu on Noi 10th, 2014 in Platfusul Umbrei

Patimi sufleteşti și trupeşti – Mitropolit Hierotheos Vlachos

De obicei nu public decât articole scrise de noi sau invitații noștri, dar acest  articol este o introducere, pentru că voi lua patimile pe rând și le voi explica, după Știința Sfinților Părinți.
fire31
Patimi sufleteşti sunt acestea: uitarea, nepăsarea şi neştiinţa. Când ochiul sufletului, sau mintea, e întunecat de acestea trei, e luat apoi în stăpânire de toate patimile care sunt acestea: neevlavia…

Folosind acelaşi criteriu de clasificare, Sfântul Ioan Damaschin ne oferă o listă aproape completă a patimilor trupeşti şi sufleteşti: „Patimi sufleteşti sunt acestea: uitarea, nepăsarea şi neştiinţa. Când ochiul sufletului, sau mintea, e întunecat de acestea trei, e luat apoi în stăpânire de toate patimile care sunt acestea: neevlavia, credinţa strâmbă sau toată erezia, blasfemia, iuţimea, mânia, amărăciunea, înfurierea năpraznică, ura de oameni, pomenirea răului, vorbirea de rău, osândirea, întristarea fără temei, frica, laşitatea, cearta, rivalitatea, pizma, slava deşartă, mândria, făţărnicia, minciuna, necredinţa, zgârcenia, iubirea de materie, împătimirea, afecţiunea pentru cele pământeşti, trândăvia, micimea de suflet, nemulţumirea, cârtirea, înfumurarea, părerea de sine, trufia, îngâmfarea, iubirea de stăpânire, dorinţa de a plăcea oamenilor, viclenia, neruşinarea, nesimţirea, linguşirea, înşelăciunea, ironia, duplicitatea, învoirea cu păcatele părţii pătimaşe şi gândirea deasă la ele, rătăcirea gândurilor, iubirea de sine, care este maica şi rădăcina tuturor relelor, iubirea de argint, reaua nărăvire şi răutatea.

„Iar patimi trupeşti sunt: lăcomia pântecelui, nesăturarea, desfătarea, beţia, mâncarea pe ascuns, iubirea de plăceri felurite, curvia, preacurvia, desfrâul, necurăţia, amestecarea sângelui (incestul), stricarea pruncilor, împreunarea cu dobitoacele, poftele rele şi toate patimile urâte şi potrivnice firii, furtul, jefuirea celor sfinte (sacrilegiul), hoţia, uciderea, orice moleşeală sufletească şi bucurie de voile trupului, mai ales când trupul e sănătos, ghicirile, descântecele, farmecele, prezicerile, iubirea de podoabe, uşurătatea, moliciunile, înfrumuseţările, vopsirea feţei, pierderea vremii, umblarea fără rost, jocurile de noroc, reaua şi pătimaşa întrebuinţare a lucrurilor dulci ale lumii, viaţa iubitoare de trup, care, îngroşând mintea, o face pământească şi dobitocească şi nu o lasă niciodată să tindă spre Dumnezeu şi spre lucrarea virtuţilor.”

(Mitropolit Hierotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă: știința sfinților părinți, traducere de Irina Luminița Niculescu, Editura Învierea, Arhiepiscopia Timișoarei, 1998, pp. 295-296)

Șobolani și Sfinți

admin-ajax

Norii albi se îngrămădesc
în camera umedă și rece
Cimentul doare până în oase,
șobolanii cu păr împletit aleargă
să nu îi prindă …
miros de urină și aer consumat
aproape expirat.
Ultima noapte pe pietre de râu.
Sângele e uscat pe jos
și pereții sunt plini de psalmi biblico-arghezieni
Te întrebi ce suntem?
Te întrebi ce devenim?
Dacă ne speriem de umbra din noi?
Dacă ne blestemăm cu propriile gânduri?
Dacă nu știm pentru ce avem și mâini
și lumină și ochi?
Dacă pierdem pariul cu ei?
Dacă îți cânt și nu auzi la timp?
Dacă e un joc cu întuneric și negru?

Miros de cărbuni și tămâie străbate printre nori:
șobolani despletiți orbiți de lumini și căldură.
Cameră umedă și rece, cu piatră rece
și oase reci și piele rece…

Atenție: Nori lipsă!

Alexandru Povarnă

Antropologii şi religia. Cîteva însemnări – Teodor Baconschi

teodor_baconschi-close

Experienţa studiului ne arată că nu putem investiga totalitatea faptului religios decît prin recompunerea unor fragmente disparate. Ţintirea analizei exhaustive are, în cazul religiei, efecte la fel de slabe ca şi privirea specializată. Prezentul eseu vizează, prin urmare, cîteva teme fatalmente parţiale, a căror enunţare îşi propune mai mult să stimuleze reflecţia decît să instaureze vreo certitudine. Mă preocupă, ca linii de forţă:

1. Relaţia dintre antropologi şi credinţa religiosă.

2. Relaţia dintre antropologie şi religie/religii.

3. Existenţa sau ficţiunea unei aşa-numite rupturi a Modernităţii.

Istoria istoriei religiilor – o practică intelectuală intrată deja în faza maturităţii – îşi stabileşte ca prim teritoriu reflecţia asupra religiei operată în Antichitate (prin Hesiod, Herodot, Xenofan şi, spre amurg, Boetiu sau Martianus Capella). Didactic justificată, această pornire de la zero nu ne scuteşte totuşi de sentimentul că transformarea religiei în “obiect” al unei ştiinţe istorice a fost posibilă numai o dată cu acea lentă desacralizare a lumii în care ne place să vedem coloana vertebrală a « Timpurilor moderne ». Voi reveni asupra acestui aspect. Pentru moment, mi se pare util să susţin că protoistoria religiilor purta deja germenii unei distanţări critice, dar nu era concepută ca exerciţiu de ateism demistificator, avînd mai degrabă statutul unui demers deictic, documentar sau monografic menit să satisfacă exotismul, curiozitatea intelectuală şi nevoia de a înţelege alteritatea, adică « discontinuităţile culturale ». Această distanţare tipic grecească – întrucît absentă sau rară în orizontul altor religii tradiţionale – a fost încurajată de natura adogmatică a religiei greceşti arhaice. A nu avea o doctrină ferm conturată e tot una cu a putea schimba oricînd definiţia divinităţii sau chiar a considera teologia ca pe un artefact uman (zeul fiind, potrivit tezei unui Euhemeros, un erou divinizat după moarte). Într-o asemenea ambianţă culturală nu e de mirare că teogonia şi mai tîrziu teologia au fost primele modalităţi de tranziţie între muthos şi logos. Hermeneutica inerentă teo-logiei anunţă primul simptom de scleroză mitică, întîia operaţiune care anunţă declinul unor modele arhaice şi convertirea timpului mitologic în durată istorică.

Mult mai vital se dovedeşte a fi iudaismul de după distrugerea celui de-al doilea Templu (70 d.Hr.), care intră, la rîndu-i, în faza “hermeneutică” (prefigurată prin instituirea sinagogilor post-exilice şi consolidată graţie unor rabini celebri, precum Gamaliel II, Aqiba ben Joseph, Ishmaël etc.) Revelaţiei scrise (Torah) i se asociază legitim o tradiţie orală (care vizează, la nivelul fiecărei generaţii, decodificarea textului sacru). După 135 (cînd edictul lui Hadrian provoacă declinul iudaismul palestinian), o serie de curente ezoterice şi mistice (în care vedem o soluţie de criză) accentuează căutarea “sensurilor” ascunse ale Legii şi, deci, insatisfacţia faţă de corpul literal, formal constituit, al Tradiţiei. E sigur şi explicabil faptul că acest frison al interpretării a traversat primele comunităţi iudeo-creştine, satisfăcînd, printre elite, funcţia acoperită de apocrife la nivel popular. Nu e totuşi cazul să exagerăm solidarităţile şi contagiunile dintre cele două religii. În absolut, Revelaţia neo-testamentară fondează (chiar dacă prin efortul inexact şi retroactiv al unui Dionisie Exiguus) o nouă “eră”. Treptat, adică pe măsura difuzării kerygmei, lumea civilizată (imperială) se redefineşte în termeni creştini universalişti şi intră în opoziţie cu celelalte tradiţii spirituale (precreştine şi necreştine).
Această impostaţie exclusivă devine posibilă în măsura în care psihismul lui homo religiosus suferă anumite modificări: raţionalismele decad, satira nu mai serveşte ca debuşeu al frustrărilor curente, criza politeismului oficial e în toi, iar compromisurile sincretice nu-şi mai acoperă funcţia de surogat al totalităţii; explozia de misticism, nevoia de personalizare a relaţiei cu un Dumnezeu unic, spiritual şi transcendent, viziunea eshatologică, dorinţa de supravieţuire postumă şi interiorizarea pietăţii sînt tot atîtea aşteptări, practici noi şi comportamente difuze care accelerează răspîndirea Evangheliei. Sosise în fond vremea religiilor soteriologice cu ambiţii ecumenice (creştinismul, buddhismul şi mai apoi, islamul) deci exclusiviste, ceea ce explică, după M. Meslin, lunga eclipsă a privirii asupra alterităţii, manifestată pînă în zorii marilor descoperiri geografice. Istoria (antică) a religiei era sufocată prin implantarea unei religii a Istoriei (sacre): christianitas se identifică treptat cu întregul cosmos şi dezvoltă pretenţia de a se constitui drept cronică a speciei umane. În tot acest interval (313-1492) heterodoxiile sînt clasate ca reminiscenţe păgîne (şi condamnate în bloc), iar afinităţile dintre Revelaţia creştină şi spiritualităţile necreştine sînt tolerate, în registru minor, ca reminiscenţe ale “gnozei” adamice. Ne putem fireşte întreba dacă Evul Mediu a fost realmente steril şi autosuficient, dacă nu cumva judecata sumară asupra rarefierii textelor despre Celălalt comportă distanţarea ideologică a modernilor faţă de “funestele” – şi abitir denigratele – Dark Ages? În orice caz, chiar şi pe fondul mentalităţii medievale, se pot cita destule contraexemple de autori creştini deschişi spre alte lumi – pe scurt, atenţi la probematica alterităţii – aşa cum se întîmplă cu faimoasa Christianikè topographia datorată unui Cosmas Indicopleustes, dar şi cu literatura de pelerinaj care – prin autori precum Egeria – aduce “misterele Orientului” sub privirea cititorului apusean.
După un « mileniu steril » (Evul Mediu nu s-a gîndit aproape deloc pe sine însuşi), lumea creştină închisă în propria unitate lăuntric schismatică se dedublează graţie descoperirilor geografice şi profită de febra Reformei pentru a recupera patrimoniul refulat al păgînismului. Această revoluţie etnografică se prelungeşte, cum ştim, printr-o « nouă filosofie » anticlericală ale cărei rădăcini apar în teologia lutherană şi calvinistă: semitismul mental al Reformatorilor completează astfel – printr-un recul diacronic – dilatarea cartografică a cosmosului cunoscut. Revalorizarea Vechiului Testament ca « timp primordial » rimează aici cu fascinaţia paradisurilor exotice de peste mări.
Primii antropologi « moderni » ai religiei sunt cîţiva francezi din secolul XVIII, care profesează un deism mecanicist de sorginte aristotelică. Aşa de pildă Montesquieu, care trece de la medievala Lege a spiritului la premodernul « spirit al Legilor ». Cu el începe, în Europa, moda intelectuală a « religiei naturale » în orizontul căreia se vor plasa şi Fiziocraţii sau mai puţin ştiutul Condorcet.
Se admite în genere că istoria religiilor s-a constituit recent, la capătul unor “emancipări” progresive. S-a format consensul academic potrivit căruia disciplina în cauză este un pur produs al modernităţii, apărut la confluenţa dintre triumful spiritului critic, ofensiva laicităţii şi consolidarea paradigmei antropocentrice. Această opinie canonică se bazează atît pe evidenta înmulţire, după 1800, a discursurilor despre religie, cît şi pe mereu mai spectaculosul lor rafinament metodologic. În vreme ce “Dumnezeul lui Avraam” intră în eclipsă, “Dumnezeul filosofilor” suferă un soi de autopsie metafizică.
Pînă în preajma acestei date simbolice, religia cunoscuse lungi secole de fericită violenţă subiectivă; ea fusese proclamată sau apărată în ordinea adevărului exclusiv, pe filiera primei apologetici, a teologiei patristice, a scolasticii şi a travaliului conciliar contra-reformat. De atunci încoace, elitele europene au încercat să separe creştinismul de religie. Ele au profesat fie un creştinism ireligios (non-eclezial, umanist şi culturalizat), fie o religie a decreştinării (configurată în orizontul Utopiei, al Exotismului sau al Gnozei). Unii au văzut în acest divorţ o revenire la atitudinea comunităţilor paleo-creştine, care refuzau învăţăturii christice statutul de religio (eusebeia, deisidaimonia) pentru a o deosebi de păgînism. Ele puneau accentul pe credinţă (pistis, fides) ca eveniment interior, ca fidelitate secretă faţă de Tatăl ceresc dezvăluit în figura Fiului Său întrupat, jertfit şi înviat. Alţii au interpretat distincţia logică dintre creştinism şi religie ca pe o ultimă obiectivare a Revelaţiei: întrucît a instituţionalizat libertatea depăşirii fără sfîrşit, creştinismul este o religie a ieşirii din religie; pe de altă parte, există religii necreştine, deopotrivă legitime, chiar dacă gradul lor de istoricitate e scăzut şi raza lor de acţiune rămîne locală. Conceptul de religie a beneficiat ipso facto de o universalitate autoreferenţială: homo religiosus se găseşte pretutindeni, adică nicăieri.
E inutil să judecăm aceste evoluţii complexe în termenii etici ai “declinului”, sau în perspectiva “organică” a “metamorfozei”. Avem doar datoria (sau măcar posibilitatea) de a fixa, în fluxul absorbant al sacralităţilor trăite, cîteva “praguri”: personalităţi, doctrine şi cărţi care, salvate din uitare, jalonează cronologia religiozităţii europene.
Merită să reţinem faptul că atmosfera culturală, premisele logice şi mizele ideologice sunt cu totul altele în cercetarea modernă a faptului religios. De două secole, pentru a face « ştiinţă » trebuie să luăm distanţă, să practicăm comparaţia şi judecata ierarhizantă. Trebuie, altfel spus, să obiectivăm faptul religios, să ieşim de sub imperiul emoţiei sacre şi al intuiţiei mistice. Ştiinţa religiilor devine atunci o arheologie, o călătorie explicativă în trecutul ireversibil al unei umanităţi euro-americane care a cunoscut, pentru prima oară în aventura ei istorică, şocul necredinţei generalizate.
Prin obiectivarea şi analiza faptului religios se produce relativizarea perspectivelor şi se obţin universalii trans-doctrinare care funcţionează asemenea unor structuri fără finalitate intrinsecă : se vorbeşte despre « funcţia » socială, culturală, psihologică sau morală a faptului religios, dar logica lui constitutivă, gratuitatea lui sublimă sau suprema lui eficienţă nu mai pot fi percepute şi cu atît mai puţin « trăite ». În acest fel, ştiinţa nu se mai opune religiei ca în veacul XIX, cînd amîndouă îşi disputau monopolul asupra « adevărul unic » ; nu mai asistăm la conflictul dintre creaţionişti şi evoluţionişti şi nu se mai admit compromisurile de tipul « dublului adevăr » : astăzi, « ştiinţa » fosilizează religia, o fagocitează epistemologic, o reifică muzeal, o încremeneşte într-o postură patrimonială sau o proiectează în metaforă, comentînd focarele « entuziasmului » postmodern ca pe un fel de « mistică rece ». Nu există însă un consens asupra naturii acestor procedee : vivisecţie sau necropsie? Altfel spus: este antropologia religioasă (susţinută academic) un act de mutilare a unor sisteme spirituale încă vii sau raţiunea sa de a fi ţine, dimpotrivă, de « moartea » obiectivă a religiozităţii tradiţionale ?
Un lucru e sigur: antropologii şi istoricii religiei din secolul XX au fost, în semnificativa lor majoritate, nişte spirite agnostice chiar şi atunci cînd, prin educaţie, continuau să aparţină formal unei anumite tradiţii religioase. Iată ce spune, cu destulă elocvenţă, E.E. Evans-Pritchard:
« În ceea ce priveşte religia, ei (antropologii) aveau cu toţii, după cîte ştiu, o formă sau alta de religie. Să cităm cîteva nume binecunoscute: Tylor era quaker, Frazer presbiterian, Marett anglican, Malinowski catolic, în vreme ce Durkheim, Lévi-Bruhl şi Freud erau de origine evreiască; dar, cu una sau două excepţii, oricare le-ar fi fost antecedentele şi formaţia, aceia dintre ei care au avut mai multă influenţă asupra epocii în care au scris au fost agnostici sau atei. […] Trebuie să ne dăm seama care era intenţia unui mare număr dintre aceşti savanţi dacă vrem să le înţelegem teoriile. Ei căutau şi găseau în religiile primitive o armă care, potrivit credinţei lor, le-ar fi îngăduit să dea o lovitură mortală creştinismului. (S.m., T.B.) Dacă e posibil să explici şi să demolezi religia primitivă, arătînd că aceasta fusese un miraj provocat de o tensiune a emotivităţii sau de funcţia ei socială, rezultă că şi marile religii ar putea fi discreditate în acelaşi fel şi suprimate. […] Nu se pune problema de a afla dacă ei au avut dreptate sau au greşit; ceea ce se cuvine să reţinem este faptul de a recunoaşte că raţionalismul pătimaş din epocă a denaturat descrierea pe care ei au făcut-o religiilor primitive, conferind respectivelor opere – aşa cum le cunoaştem astăzi – un ton de suficienţă care este iritant, dacă nu cumva ridicol. » (Theories of Primitive Religion, Oxford University Press, 1965).
Numeroşi istorici ai religiilor şi antropologi ai sacrului din secolul XX au avut – cel mult – bunăvoinţa de a salva religiosul ca logică socială. În rest, el le apărea ca o absurditate per se, ca un fel de inexplicabilă sminteală colectivă specifică mileniilor şi raselor, dar nu mai puţin respingătoare. Putem aminti, aici, cuvintele unui maestru al funcţionalismului britanic, în aroganţa căruia nu trebuie să acuzăm un individ – altiminteri supradotat – ci mai degrabă inconştienta obtuzitate a unei epoci. Să-l ascultăm aşadar pe A. R. Radcliffe-Brown:
« Considerăm îndeobşte toate religiile, sau pe toate, cu excepţia uneia, ca pe nişte ansambluri de credinţe false şi de practici înşelătoare. Nu încape dubiu că istoria religiilor este în mare parte istoria erorii şi a iluziei. […] Dacă religiile altor popoare sau cel puţin ale celor pe care le numim « primitive » sunt nişte sisteme de credinţe eronate şi iluzorii, trebuie totuşi să ne întrebăm cum se face că aceste credinţe au putut fi totuşi formulate şi acceptate. Problema a acaparat atenţia antropologilor. După mine, această metodă de abordare nu ne va permite (deşi e aparent cea mai directă) să înţelegem cu adevărat natura religiilor. Există şi o altă manieră de a aborda chestiunea: a pleca de la ipoteza că, asemenea moralei şi dreptului, orice religie este o parte însemnată şi chiar esenţială a mecanismului social care îngăduie fiinţelor umane să trăiască împreună, într-o reţea ordonată de relaţii sociale. » (Structure and Function in Primitive Society, Londra, Cohen and West, 1968).
Unii explică “apostazia” antropologilor nu doar prin mutaţia epistemologică a modernităţii, ci şi prin genealogia culturală care leagă revoluţia protestantă de mentalitatea deismului şi de ulterior răspînditul agnosticism. Alţii cred că antropologia nu face decît să focalizeze o difuză ireligiozitate preexistentă discursului său. Ambele ipoteze sunt juste. Pe de o parte, protestantismul a ruinat efectiv imaginarul medieval, bazat pe icoană, nu pe text. Pe de altă parte, criticismul biblic, dispersia sectară, disputele eretice în marginea credo-ului ortodox, scepticismul şi ateismul – toate acestea făcuseră breşe în ansamblul coerent al viziunii tradiţionale cu secole înainte de Lumini, de Enciclopedie sau de fondarea primelor Societăţi de Antropologie. În realitate, « viziunea tradiţională » nu a fost nicodată « omogenă », ci numai dominantă. Iar ism-ele modernităţii nu au făcut decît să relativizeze această dominaţie, absolutizînd îndoiala.
Există ceva patologic în acest divorţ între antropologii religiei şi faptul religios. Se ştie că relaţia dintre « savant » şi disciplina sa este îndeobşte erotizată : învăţatul îşi iubeşte domeniul, îl « îmbrăţişează » cu pasiune, îl « urmează » : alternează deci atitudinile posesiv-falocratice, de tipul violării « tainelor » şi al dezvirginării unor teritorii neatinse, cu atitudinile de supunere/subjugare, pe fondul cărora el, savantul, « pătimeşte », se sacrifică pe sine (insomnii, mizantropie sau, dimpotrivă, filantropie mesianică). Îndepărtîndu-se de această dialectică, ştiinţa religiilor pare a fi prima disciplină intelectuală izvorîtă din “ura”, ţîfna polemică sau cel puţin din aroganţa faţă de propriul domeniu. Celelalte discipline se osifică sau se degradează pe parcursul evoluţiei lor. Ele operează metaforic, umanizîndu-şi obiectul : există o poezie şi o poetică a discursului ştiinţific, aşa cum ne-a arătat fastuos, în cărţile sale, un Gaston Bachelard. Aici însă, avem de-a face, s-ar zice, cu un fel de « păcat originar », care se transmite generic. E greu să nu-i acuzi pe aceşti amanţi mediocri, dispuşi să-şi denigreze amorul sau să-şi ucidă copiii. « Vinovăţia » primilor antropologi este excelent surprinsă de acelaşi Evans-Pritchard:
« Dacă trebuie să-i blamăm pe critici, e pentru vina de a îngăduit ca indignarea lor (din care nu lipsea reaua credinţă) să le întunece judecata ştiinţifică. Un biolog nu atacă nici o formă a vieţii animale, tot aşa cum nici un astronom nu denunţă sistemul planetar. De ce atunci cei care afirmau şi mai afirmă că religia nu e decît o instituţie socială printre altele şi că toate instituţiile sunt sisteme naturale […] precum organismele şi corpurile cereşti, se simţeau în măsură să o sape? »
Cu toate aceste prealabile axiomatice şi în pofida urîtului obicei semnalat adineaori, e clar că antropologul religiei este, pînă la urmă, obsedat de propria cercetare. În fond, nimeni nu-şi poate dedica viaţa unei erori absolute, mai ales atunci cînd (ştie că) nu-i poate opune un adevăr indiscutabil. E clar că « specialistul » distinge în faptul religios ceva esenţial, de care atîrnă nu atît oportunităţile unei cariere, cît degajarea unor certitudini « vitale ». Dacă ar fi să reluăm tipologiile agreate pe la 1900, am spune că antropologul religiei are manifestări « magice » şi « gnostice »: el vrea să deţină secretele ultime şi speră să pună la punct o cunoaştere « operativă »: zgura detaliilor camuflează o entitate absolută, care trebuie finalmente dezvăluită; geografia accidentată a doctrinelor maschează subteranele unei revelaţii unice. Antropologul religiei se autointegrează, ca hermeneut şi mistagog, în istoria spirituală pe care o reconstruieşte analitic.
Dacă există o istorie a istoriei religiilor, nu văd de ce nu ar putea exista o antropologie al cărei obiect să fie însăşi persoana antropologului dedicat religiei. Nu e vorba de un nou abuz metadiscursiv, menită să ne agraveze alexandrinismul, ci de recunoaşterea faptului că antropologia religioasă nu s-a desprins, nici pînă astăzi, de premisele ei teologice. Antropologia religioasă este avatarul extrem al deismului. Ştiinţă a religiilor născută dintr-o religie a ştiinţei, ea este în fond o formă de religiozitate care participă simultan la ordinea analizei şi la imponderabilele abandonului de sine, acceptat în numele unei realităţi superioare. Cercul hermeneutic de care vorbea cel mai de seamă filosof religios al lumii protestante contemporane este noul credo al omului postmodern. Iată ce spune Paul Ricoeur:
«Trebuie să înţelegem pentru a crede, dar trebuie să credem pentru a înţelege: acesta nu este un cerc vicios şi cu atît mai puţin, mortal; e un cerc cît se poate de viu şi de stimulant. Trebuie să credem pentru a înţelege: într-adevăr, interpretul nu se va apropia niciodată de textul său dacă nu trăieşte în aura sensului interogat. Si totuşi, nu putem crede decît dacă înţelegem. Căci imediatul secund pe care-l urmărim, naivitatea secundă pe care o aşteptăm nu ne mai sunt accesibile decît într-o hermeneutică; nu mai putem crede decît interpretînd. Aceasta este modalitatea « modernă » a credinţei în simboluri; expresie a suferinţei modernităţii şi remediu al acestei suferinţe. Acesta este cercul: hermeneutica purcede din pre-înţelegerea a însuşi faptului pe care încearcă să-l descifreze prin interpretare. Dar, graţie acestui cerc al hermenuticii, mai pot încă şi astăzi să comunic cu Sacrul, explicitînd pre-înţelegerea care animă interpretarea. Astfel, hermeneutica, achiziţie a « modernităţii », este unul din modurile în care această modernitate, (definită) ca uitare a Sacrului, se depăşeşte pe sine. Cred că fiinţa mai poate încă să-mi vorbească, desigur nu sub forma pre-critică a unei credinţe imediate, ci sub chipul imediatităţii secunde pe care o vizează hermeneutica. Această naivitate secundă poate fi echivalentul post-critic al hierofaniei pre-critice » (Le conflit des interprétations. Essais d’herméutique, Seuil, 1969, p. 294.)

Ştiinţa religiei însoţeşte aşadar patologia obiectivă şi obiectivantă a sentimentului religios tradiţional. Ea presupune exfolierea misterului trinitar printr-o serie de operaţiuni specifice şi în mare măsură sesizabile après-coup : A) geometrizarea hristologiei, care începuse deja cu Nicolaus Cusanus şi Pascal: Hristos este Raţiunea ca agent al legilor cosmice; B) transformarea Tatălui în deus otiosus şi C) impersonalizarea Duhului Sfînt : dacă ascetica siro-palestiniană clasică şi Evul Mediu îl feminizase, acum, cea de-a treia personă a Treimii e privită, hegelian, ca Spirit Absolut desprins din comuniunea cu celelalte persoane divine sau umane.
S-ar putea spune că geneza sociologiei moderne satisface nevoia Occidentului de a compensa destructurarea dogmei trinitare, care fusese pînă atunci modelul comunităţii ca proiecţie a unei divinităţi macroantropice: pe de o parte, Tatăl este genitorul, principiul fecundităţii, Fiul este Logosul instrumental (creator), în timp ce Sfîntul Duh este « sufletul » divin; pe de altă parte, « perihoreza » treimică (întrepătrunderea agapică a persoanelor distincte şi totuşi consubstanţiale) este arhetipul societăţii ideale sau exemplul suprem de armonie colectivă. Sub zodia modernităţii, teologia trinitară devine studiu al societăţii ca organism autodivinizat. La Durkheim, preexistenţa genitorului divin este înlocuită prin preexistenţa mitică şi acaparantă a Societăţii care modelează paideumatic individul, îngustîndu-i drastic marja de libertate. Abia dacă trebuie spus că toate patologiile modernităţii (totalitatarismele, anarhismele, utopiile negative) sînt – în ultimă analiză – modalităţi de a pune în scenă, cu titlu corectiv sau autodestructiv, colectivitatea divinizată. Mi se pare că această autodivinizare – solidară cu definiţia Bisericii ca « trup » al lui Hristos – a fost precedată de exaltarea evenimentului, iniţiată în Renaştere, odată cu impunerea dictonului Verum est factum. Fusese însă această maximă semnul unui clivaj? Văd aici mai degrabă o conexiune între tradiţia credinţei şi credinţa în veracitatea analizabilă a tradiţiei. Dacă Evanghelia după Ioan anunţase lumii întruparea Cuvîntului (Verbum caro factum est ) era inevitabil ca « faptul » să fie treptat asimilat adevărului. Stiinţele istorice moderne (şi printre ele, antropologia culturală) au plecat de la convingerea, astăzi penibilă, că faptul este un soi de evidenţă imediată şi inatacabilă. E foarte ciudat să constaţi că o religie a “faptului” a sfîrşit, culturalmente, printr-o civilizaţie a faptului ca argument anti-religios. Iată cum polemizează, bunăoară, acel Marcel Mauss – despre care ni se tot spune, obligatoriu şi hazliu, că a fost “nepotul lui Durkheim” – şi care a trăit o viaţă întreagă sub această posacă tiranie a “faptului”:
« În ceea ce-i priveşte pe teologi sau pe filosofii impregnaţi de teologie precum Dl. W. James, nu ne miră că ne vorbesc despre sentimentele religioase ca despre un lucru specific. Sentimentul religios – spun ei – este experienţa religioasă, experienţa lui Dumnezeu. Şi ea ar corespunde unui simţ special, un al şaselea simţ, acela al prezenţei divine. Nu vom sta la discuţii. Aici nu mai e vorba de fapte, ci de credinţă. » (« Les fonctions sociales du sacré », în Oeuvres, I, Paris, Ed. Du Minuit, 1968).
Din fericire – în ciuda relativismului corespunzător – generaţia de după Mauss a declarat falimentului faptului. A avut, adică, intuiţia de bun simţ că faptul e artefact, invenţie, construcţie, proiecţie, monedă de schimb şi nu lingou inalterabil, păstrat în seiful cunoaşterii absolute. Prin urmare, deconstrucţiile şi demitizările inerente culturii occidentale postbelice au înlocuit tirania faptului prin omniprezenţa modulabilă a reprezentărilor. Şi această schimbare de optică are un cuantum « teologic »: am putea vedea în toate discursurile care demontează şi reconstituie mecanismele de constituire a « obiectului » un fel de dochetism epistemologic.
Mitocritica şi ritananiza – la modă prin anii 60 şi 70 – au fost şi ele ceremonialurile unei religii intelectuale care pendulează între depresiunea agnostică şi asaltul « cognitivist ». Nu vom putea înţelege societăţile viitorului, aşa cum nu putem înţelege cu adevărat funcţionarea societăţilor de astăzi dacă nu vom admite că ştiinţele Omului sunt avatarurile teologiei creştine şi că în evoluţia lor rămîne solidară cu datele Revelaţiei, în ciuda « hermeneuticilor reductive » care alimentează, de două secole, o artificială retorică a « rupturii ». Ilustrările acestei solidarităţi ne stau la îndemînă. Ele ne arată că legăturile funcţionează în ambele sensuri: modernitatea prelucrează tradiţia, iar tradiţia conţine embrionar configuraţiile simbolice ale modernităţii. Pe de o parte, (pentru a nu lua decît un exemplu) realizarea de Sine (individuaţia) descrisă în opera lui Jung este un calc al patristicei imago Dei, care se adînceşte prin introspecţie şi purificarea de patimi. Pe de altă parte, tema biblică a « naşterii virginale » este o manieră eficientă de rezolvare a complexului lui Oedip (Sfîntul Duh ocultează, în momentul concepţiei, figura Tatălui).
Exegeza de acest tip este probabil mai puţin plictisitoare decît vechile comentarii de tip Lagrange (deşi Lagrange însuşi a fost un pionier al nesupunerii). Dar farmecul ei – şi, poate, fărîma ei de adevăr – nu ne scapă de fatalitatea acelei dislocări care pare a fi proprie timpului prezent. Dacă reabilitezi religiosul şi simbolicul, « trădezi », în grade diferite, mitologia sleită, dar încă rezistentă, a pozitivismelor universitare. Dacă contezi prea mult pe puterile « ştiinţei », rişti să pari epistemologic demodat, precum un funcţionar cu mînecuţe în raport cu o secretară aşezată la computer. Dacă rămîi într-o Biserică, discursul tău e discreditat de bănuiala posturii apologetice : nu eşti « obiectiv ». Dacă ieşi din orice Biserică, vocea ta se pierde în vacarmul unor susţineri individuale lipsite de orice autoritate « ecumenică » : nu ai « legitimitate ».
Deocamdată, toate aceste « anatopisme » sînt gestionate prin puterea consolatoare a inerţiei. Lumea asistă la epuizarea « naturală » a proceselor în curs, de la demarxizare pînă la decreştinare. Dar triada post-creştinism, post-modernism, post-comunism ne arată că lumea şi-a ieşit din ţîţîni şi că păşim deja, cu toţii, pe acel teritoriu nedefinit, alunecos şi inconsistent pe care l-au cartografiat maeştrii filosofici ai anilor 90. Ne paşte cred un fel de Apocalipsă « moale », fără angelice surle şi trîmbiţe, dar nu mai puţin « revelatoare » de Sens. Evident că, pentru oricine resimte non-sensul cotidian, o asemenea profeţie pare subminată de optimismul unui hiliasm rudimentar. Dar dacă, aşa cum cred, istoria de după Hristos reproduce istoria lui Hristos însuşi, atunci ne aflăm probabil în ceasul al nouălea, acel ceas de vid în care Iisus crezuse, înşelîndu-se, că Dumnezeu l-a părăsit. (Matei 27, 46). Numai că natura (inclusiv cea postmodernă) are oroare de vid. Aşa a apărut, la începutul deceniului 9, o tipologie de compromis, forjată euristic şi sintetizată astfel, în viziunea unor vrednici universitari francezi, puşi pe decuparea unui entre-deux:
« În sensul tare al cuvîntului, religia este conservatoare. Nu se pune problema de a-i subestima rolul pentru că, după cum am văzut, ea îi oferă omului primul sistem de referinţe care îi permite să supravieţuiască, făcîndu-i un loc în societate şi în univers. Ea anunţă deci ştiinţa, cu vederile ei pozitive (magia întemeiază determinismul integral şi îl mimează). Dar ea întruchipează totuşi, în mare măsură, ceea ce Heidegger ar numi « inautenticitatea », refuzul obiectivului, fuga în faţa inevitabilului şi a morţii; o atitudine care stînjeneşte reflecţia şi cunoaşterea, interzice autonomia gîndirii şi a acţiunii individuale, în măsura în care credinţa obişnuită nu are alt criteriu în afara consimţămîntului şi a practicii unanime ale grupului. Dimpotrivă, în religia dinamică, omul societăţilor deschise va putea participa la un ideal de universalitate care depăşeşte grupul social şi îl pune în comuniune cu toţi oamenii, în căutarea unui Dumnezeu care nu mai este « ideologie », adică simplă ficţiune disciplinară, ci atracţie creatoare, liberă şi constitutivă pentru persoană, în acord cu experienţa mistică. » (Philippe Laburte-Tolra, Jean-Pierre Warnier, Ethnologie, Anthropologie, Paris, PUF, 1993).
E posibil să asistăm – treptat şi pornind din sînul civilizaţiei occidentale – la instaurarea unui model cultural polifrenic. Homo religiosus de mîine va participa simultan la diferite “universuri” imaginare, sociale, profesionale şi psihologice. Va avea, altfel spus, multiple personalităţi concomitente şi, probabil, complementare. El nu va fi nici credincios, nici necredincios, nici pozitivist nici mistic, nici activ, nici contemplativ, nici dogmatic, nici anarhist. Îşi va inventa – reproducînd psihologic aria policentrică a Internetului – o logică flexibilă, va evolua într-o lume cu geometrie variabilă, va accepta nevoia de religie şi va trăi urgenţa libertăţii într-un soi de sinteză deopotrivă dramatică (prin instabilitate) şi jubilatorie (prin neprevăzutul său). Subiectul virtual al atîtor vertijuri nu are încă un nume şi nici o gramatică definitorie. El nu şi-a adoptat încă simbolismul preferat şi va trebui să înfrunte grave probleme de identitate, mai ales dacă nu va izbuti să reabiliteze nici una dintre dihotomiile tradiţionale. Iar noi, ca unii aflaţi încă sub influenţa Vechiului Timp, sîntem oricum incapabili să spunem dacă acel om – gata să se nască în propria noastră fiinţă – va fi cît de cît fericit.

Teodor Baconschi

 

Neajunsul arborelui – Mihai Nistor

1111-ms-sterian-margareta-peisaj2

Mă privesc prin oglinzi cu multe ramuri

Și multe picioare spre fuga din labirint

Multe mâini se desfac ca arbori

Atingând rafale, ne mint

Și nu îmi sunt… nu pot să cuget

Spre eclipsa spiralată din cercuri

Nici culori nu se pot naște aici

Ca o pajiște de puncte

Simetrice și infinit de mici

Natura oglinzii nu e vederea

Natura mâinii nu e mângâierea

Uit în adormire somnul și vegherea

Și poate uit chiar oglinda și mâna

Și le cresc ca arbori

Voi avea o pădure și voi cunoaște scrisul

Hârtie voi face din ea și poate îmi va scrie

Sau poate mă va scrie, cu stilou rafinat

În manuscrisul de mâine, pe raft …

dar marea refuză să se oprească

Fără de mare

Iar pământul șoptește rodului:

“Crești, căci nu arbor din acela vei deveni

Și eu am fost, cândva, o sămânță”

Rodul s-a eliberat de arbor

Inima îmi oprește capul

Ca pe o planetă ce nu mai scutură din picioare

Temeiurile din joc se prefac în ardere

Mihai Nistor

Imagine: Sterian Margareta – Peisaj 2

Frați basarabeni, vă așteptăm în Uniunea Europeană!

1452186_966971113317742_7152497611696005849_n

Dragi surori si frati din Basarabia! Viitorul COMUN al NOSTRU, si UNIREA Basarabiei cu Romania, DEPIND de votul VOSTRU din 30 noiembrie 2014 de la alegerile parlamentare!! Prezentati-va, MASIV, la sectiile de votare inca de la PRIMELE ORE ALE DIMINETII (!!!) si spuneti un „NU!” ho-ta-rat celor doi comunistil cu numele de vladimir, voronin si putin!! Spuneti un „NU!” hotarat rusiei comuniste!
Spuneti un „DA!” ho-ta-rat viitorului vostru si al nostru in Uniunea Europeana!!
Lista secțiilor de votare din diaspora, cu adrese complete, poate fi vizualizata dand click pe urmatorul link: www.mfa.gov.md/img/docs/Adrese_sectii_de_votare_21.11.2014.docxGhidul alegătorului în străinătate poate fi vizualizat dand click pe urmatorul link:www.mfa.gov.md/img/docs/ghidulalegatoruluistrainatate_1451345.pdf

Si NU UITATI! Studenţii şi elevii din Republica Moldova, care învaţă în România, vor putea circula GRATUIT cu trenul, duminica aceasta. Decizia a fost luată de Ministerul Transporturilor pentru a-i ajuta pe tineri să ajungă la secţiile de votare organizate la noi în ţară pentru scrutinul de duminică, atunci când sunt programate alegerile parlamentare. În ziua algerilor, tinerii basarabeni vor putea călători gratuit pe teritoriul României, pe calea ferata, dus-întors, cu tren InterRegio, clasa a II-a. Costurile vor fi suportate din bugetul Ministerului Transporturilor. În acest fel, elevilor şi studenţilor le va fi facilitat accesul la secţiile de votare. (detalii aici: http://www.digi24.ro/Stiri/Regional/Digi24+Iasi/Stiri/Tinerii+basarabeni+din+Romania+pot+calatori+gratuit+cu+trenul+pe)

BASARABIA = PAMANT SI SUFLET ROMANESTI!
Basarabia Pământ Românesc
Călăraşi Semnează pentru Basarabia
Basarabia E Romania Bucuresti
Basarabia E România Craiova
Basarabia E Romania Barlad

Cristina Ghenof – inițiativă preluată de la dl.  George Staicu

Rugăciune la Sfânta Xenia pentru găsirea unui loc de muncă

xenia46

Părinte Sfinte, Care de toţi porţi grijă şi eşti scăpare celor din nevoi, Te rog, vino degrabă în ajutorul meu, care doresc să îmi găsesc un loc de muncă, de pe urma căruia să-mi întreţin viaţa proprie şi a familiei mele.

Doamne, ştii necazurile şi lipsurile care mă împresoară. Fie-Ţi milă de mine şi trimite-mi degrab ajutorul Tău. Îndrumă-mă spre locuri potrivite şi spre oameni de nădejde. Milostive, Doamne, Cel ce îndreptezi paşii omului în această viaţă, caută cu iubire Părinteasca spre mine, care-Ţi cer ajutorul Tău, şi binecuvântează-mi cu har buna mea voire. În îndeplinirea voinţei mele de a-mi găsi un loc stabil de muncă, te rog cu stăruinţă, Doamne, trimite-mi înger luminat, care să mă povăţuiască spre oameni de nădejde şi spre tot lucrul bun, să mă izbăvească de vrăjmaşii văzuţi şi nevăzuţi, de oamenii răi şi vicleni, de orice întâmplare rea. Ca împlinindu-mi-se cu binecuvântarea Ta, Doamne, cererea mea, şi având de la Tine dar de sănătate, de putere de muncă şi de bună sporire, să-mi împlinesc temeinic munca mea, preamărind puterea şi mila Ta.

Că Tu eşti Chivernisitorul vieţii noastre şi Cel ce toate le rânduieşti spre folosul nostru şi Ţie-Ţi mulţumim, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Amin.

xenia-2

Aveți probleme la locul de muncă? Doriți să vă mai găsiți încă ceva de lucru, dar orice efort depus pare că e în zadar?  Sfânta Xenia face adevărate minuni. Citiți cu tot sufletul rugăciunea acesteia și veți constata singuri ce se va întâmpla în viața dumneavoastră. Această rugăciune este recomandată și celor bolnavi și femeilor rămase văduve. Ferește de toate relele!

„Iubind sărăcia lui Hristos, acum te îndulcești de ospățul cel veșnic. Cu nebunia cea părută ai rușinat nebunia acestei lumi. Prin smerenia Crucii ai primit puterea lui Dumnezeu. Pentru aceasta, dobândind darul ajutorării prin minuni, Fericită Xenia, roagă-L pe Dumnezeu să ne izbăvească de tot răul. Mărindu-te, pe tine, Sfântă Xenia, cinstim pomenirea ta, ca tu să te rogi pentru noi, păcătoșii.

Sfântă maică Xenia, ai vieţuit sub acoperământul Celui Preaînalt. Și întărită ai fost de Maica lui Dumnezeu. Ai răbdat foamea şi setea, gerul şi arşiţa, defăimările şi prigonirile. Și ai primit de la Dumnezeu darul înainte-vederii şi al facerii de minuni. Iar acum sălăşluieşti întru lumina Celui Atotputernic.

Sfânta Biserică te preamăreşte acum ca pe o floare bineînmiresmată. Stând înaintea sfintei tale icoane, ne rugăm ţie ca uneia care eşti întru viaţa cea neîmbătrânitoare, dar petreci şi împreună cu noi, primeşte cererile noastre şi le du la scaunul Milostivului Părinte Ceresc, ca cea care ai îndrăznire către El.

Sfântă Xenia, roagă-te pentru noi!

Cere pentru cei ce aleargă la tine mântuire veşnică, îmbelşugată binecuvântare pentru faptele şi începuturile cele bune. Cere izbăvire din toate nevoile şi necazurile. Mijloceşte cu rugăciunile tale înaintea Atotînduratului nostru Mântuitor, pentru noi netrebnicii şi păcătoşii.

Ajută, Sfântă şi fericită maică Xenia, să fie luminaţi pruncii cu lumina Sfântului Botez și să fie pecetluiţi cu pecetea darului Sfântului Duh. Dăruieşte-le lor reuşită la învăţătură. Tămăduieşte pe cei neputincioşi. Trimite dragoste şi bună-înţelegere celor căsătoriţi. Învredniceşte pe monahi de nevoinţa cea bună şi apără-i de defăimări. Întăreşte-i pe păstori întru tăria Duhului Sfânt.

Păzeşte poporul şi ţara aceasta în pace şi fără de tulburare. Roagă-te pentru cei lipsiţi în ceasul morţii de împărtăşirea cu Sfintele lui Hristos Taine. Căci tu eşti nădejdea noastră, grabnica noastră ascultătoare, pentru care îţi aducem mulţumire şi slăvim pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Duhul Sfânt, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!”.

http://www.crestinortodox.ro/editoriale/ce-sfant-ocroteste-locul-munca-137643.html

http://lataifas.ro/ganduri-idei-citate/5936/sfanta-xenia-ajuta-in-casatorie-si-la-gasirea-unui-loc-de-munca/

Geneză – Mihai Gavrilescu

romeojuliet_6_lg

o zi
și o secundă durează
o palmă strivindă.

O lună îi ia unui fluture
în labirintul lui larvar
să îl imite pe Icar
şi o secundă să cadă
înapoi în iarbă.

Nouă luni transformă o iubire
într-un om
şi o secundă un om
într-o iubire.

Un an durează până să înveţi
să mângâi cu tălpile
genotectura pământului
şi o secundă îi trebuie
gravitaţiei sale
să te împiedice
şoptindu-ţi
că te vrea înapoi înăuntru.

Durează patru ani până îţi dai seama
că nu toţi anii sunt la fel
şi la fel sunt şi oamenii
şi o secundă
până realizezi
că fiecare zi este la fel
şi la fel sunt şi oamenii.

Şapte ani trebuie să treacă
ca fiecare celulă din corpul tău
să fie înlocuită cu o alta
şi o secundă
până să realizezi
că înăuntru ai rămas acelaşi.

Durează zece ani pentru o magnolie
să devină din sămânţă
floare
şi o secundă
pentru ca floarea să fie dăruită
într-un buchet.

Douăzeci de ani trec
până când o mamă transformă un băiat
în bărbat
şi o secundă până să uite
de mamă.

Durează 33 de ani
pentru ca un om să ierte ceilalţi oameni
şi o secundă
ca oamenii să nu ierte
în cuie
un om.

Durează 50 de ani
să se închidă cu dispreţ
o generaţie
şi o secundă durează
un regret.

Trebuie să aştepţi 72 de ani
ca să-ţi poţi pune o dorinţă
în coada unei comete
şi o secundă ca să îţi dai seama
că uneori e prea târziu.

Durează 80 de ani
să îţi recunoşti ridurile din suflet
pe trup
şi o secundă
să îţi doreşti să nu-ţi mai fie trupul
o povară pentru ceilalţi.

O sută de ani durează până să trăieşti
o sută de primăveri
şi o secundă
să ţi se facă toamnă.

Am luat timpul, iubito,
și, în ochii tăi, l-am oglindit.
Nu durează mai mult de o secundă
să te privesc
şi să îmi dau seama
că te voi iubi
un infinit.

Mihai Gavrilescu

Posted by  Mihai Gavrilescu on Aug 13th, 2014 in Ramuri de măslin

Pagină personală: https://www.facebook.com/mihaigavrilescuro/info?tab=page_info

Ilustrațiile sunt, în cea mai mare parte, creațiile proprii ale domnului Mihai Gavrilescu.

Comentarii la slujba Miezonopticii (VI)

”De n-ar fi fost legea Ta gândirea mea, atunci aș fi pierit întru necazul meu. În veac nu voi uita îndreptările Tale, că într-însele m-ai viat, Doamne. Al Tău sunt eu, mântuiește-mă, că îndreptările Tale am căutat.”
Conștiința, spune un sfânt părinte, vede că a conlocui omul cu sufletul aflat încă sub sechelele căderii adamice este ceva similar cu a locui cu un șarpe veninos. Numai obișnuința de a trăi zi de zi sub imperiul legii este ca funia care salvează naufragiatul de înec. Pentru prima dată apare o schiță a trăirii că numai Dumnezeu face veșnicia suportabilă omului, ceea ce duce la o ”anamneză întru veșnice”, deșteptarea în trăitor a forței părții eterne a legii și anume conlocuirea trupească și sufletească permanentă cu Hristos Cel jertfit nouă. Căutarea îndreptărilor relevă faptul că omul este incomplet, este ca un altoi despărțit de trunchi, nimic din noi, nici chiar împlinirea cu acribie a legii, nu este mântuitor, ci doar ca un pansament pe un membru amputat în așteptarea regenerării. În această stare sufletul începe să poată distinge lumina proprie conștiinței de lumina veșnică dumnezeiască necreată. Dacă la început avem ”mâinile Tale m-au făcut și m-au zidit”, adică sufletul se recunoaște ca lucrare a creatorului dar știe că este în stare căzută, drept care cere să fie înțelepțit, către jumătatea stării a doua mărturisirile încep să se refere din ce în ce mai strâns la a redobândi continuitate cu lucrarea mântuirii, a depăși condiția de simplă luptă cu patimile. Fasciculul reprezentând litera lamed (lambda) (de la ”în veac, Doamne, cuvântul Tău rămâne în cer” la opoziția ”pe mine m-au așteptat păcătoșii ca să mă piardă; mărturiile Tale am priceput/la tot lucrul desăvârșit am văzut sfârșit, dar porunca Ta este fără de sfârșit”) reprezintă în tradiția iudaică simbolic dorința de a urma chemarea păstorului de către turmă dar și dorința elevului de a învăța direct din gura și povețele învățătorului. Aceasta este demarcarea de la literă la duh – legea nu mai este doar cea scrisă și sufletul conștientizează că acea lege scrisă care aduce expunerea păcatului (”pe mine m-au așteptat păcătoșii ca să mă piardă”, adică duhurile răutății încearcă să-și imprime mișcările în suflet și să obțină consimțământ de la conștiință) și priceperea că în Lege Dumnezeu Se spune pe Sine omului (”mărturiile Tale am priceput”) reprezintă doar o primă etapă a îmbunătățirii. Abia lumina zilei a opta strălucind sufletului prin darul dumnezeiesc aduce conștiința rădăcinii de veșnicie în care sufletul poate primi veșnicia înnoită de jertfa Lui Hristos.
Interesant că litera care urmează, mem (m), este deopotrivă simbol al apei la iudei dar și al lui Mesia, Cel uns, cel Care mântuie. ”Că am iubit legea Ta, Doamne, ea toată ziua cugetarea mea este”. Sufletul nu poate rămâne legat tot timpul de Dumnezeu decât prin iubire, orice altă virtute, oricât de înaltă, este o osteneală de nesuportat fără minunea iubirii. Dar putem citi ”toată ziua” și drept ”cugetul meu este în întregimea zilei Domnului”, adică sufletul primește luminarea cugetătoare că lumina nezidită lucrează în el moștenirea împărăției. Urmează o triplă mărturisire care ne face să putem înțelege de ce starea a doua a psalmului reprezintă iluminarea, treapta a doua spre desăvârșire: ”Mai mult decât pe vrăjmașii mei m-ai înțelepțit cu porunca Ta, că în veac a mea este. Mai mult decât învățătorii mei am priceput, că la mărturiile Tale gândirea mea este. Mai mult decât bătrânii am înțeles, că poruncile Tale am căutat.” Sufletul poate distinge clar lumina demonică de lumina propriei conștiințe și de lumina dumnezeiască necreată. Despre această stare, în care Hristos Însuși devine învățător, vorbește toată predania bisericii începând cu Hristos Însuși (”Voi însă să nu vă numiţi rabi, că unul este Învățătorul vostru: Hristos”) (Sf. Ev. după Matei, cap. 23) și mergând la ultimul mare ascet și teolog, părintele Sofronie Saharov, care descrie cum experiențele sale vizionare au făcut ca sufletul său să primească de la Dumnezeu capacitatea de a distinge între lumina mincinoasă a duhurilor decăzute, lumina proprie omului, rămășiță a conștiinței adamice, și lumina dumnezeiască a harului, cea necreată. Sufletul luminat de această înțelegere primește porunca nu ca pe o lege ci ca pe o sursă de înțelepciune, trece de la iudeul după lege la ”iudeul întru ascuns” și ca urmare dobândește putere de a discerne intrigile și capcanele duhurilor necurate peste puterea acestora de a elabora curse și seducții. Mai mult, sufletul depășește nevoia de a avea învățător pământesc, pe de o parte pentru că primește lumină de la Duhul Sfânt, pe de alta – pentru că, deși un ascet este un ascultător desăvârșit al superiorilor lui în ierarhia bisericească și al duhovnicului și îndrumătorilor lui, și merge până la a face ascultare (lăuntric și după har) și de dușmani, nedorind nici cu gândul acestora niciun rău, el vede în toți aceștia nu oameni ci tot pe Hristos și, cu adevărat cunoscător al harului, se supune Lui în orice formă de a conlocui cu ei. (”Mai mult decât învățătorii mei am priceput, că la mărturiile Tale gândirea mea este”). Aici sufletul dobândește prima formă aptă pentru veșnicie a răspunsului la întrebarea care frământă fiecare om: cine sunt eu, cu adevărat? Această cunoaștere personală a Lui Hristos Învățătorul este adevărata împlinire a legii. ”Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos, pe care L-ai trimis”. Înțelegem ceva cu delicatețe și indirect. Întrucât Hristos vorbește de Sine ca despre un altul, El, pe de o parte, anunță apostolilor desăvârșita Sa smerenie (nu amestecă pe omul Iisus cu Dumnezeul Hristos), și prin aceasta se golește de dumnezeirea Sa în folosul oamenilor, însă, mai direct, întrucât Hristos, veșnicie dinainte de veșnicii și singurul adevăr veșnic vorbește de Sine ca de altul El de fapt lasă Duhul Sfânt să vorbească, printre cele două naturi ale sale, divină și umană, direct ucenicilor. Acest dar al Duhului primit în formă sensibilă, este atingerea iluminării.
Această treaptă a iluminării dumnezeiești, atinsă în formă sensibilă și explicită, duce la depășirea nu numai a condiției pătimașe, ci și a înțelesurilor zilei a șaptea în totalitatea lor: ”Mai mult decât bătrânii am înțeles, că poruncile Tale am căutat” este mărturisirea care spune, prin Iisus Hristos, ”nu am venit să stric legea, ci s-o împlinesc”. Sufletul pătruns de puterea energiilor dumnezeiești dobândește nu numai personalitate spirituala ci și lucrări potrivite ei, nu mai primește pasiv legea ci merge în întâmpinarea nevoii ca legea Lui Hristos să stăpânească omul și lumea. Arhetipurile, principiile, ceea ce numim (ca reflexie din lumea angelică) începătoriile zilei a șaptea încep să fie caduce pentru om, care deja este un prunc al zilei a opta, renăscut încă de pe pământ pentru rai.

Alexandru Amarfei

Acatistul Sfintei Mari Mucenițe Ecaterina – 25 Noiembrie

67917
Condac 1:
Vrednicei de laudă, muceniței Ecaterina, care cu darul de la Dumnezeu și cu învățătura ei cea preaînaltă a uimit știința învățaților de atunci și a întrecut limba oratorilor păgâni prin buna ei cuvântare, să-i aducem cântare de biruință, ca prin ale ei rugăciuni să ne izbăvim de ispitele vrăjmașilor și să-i cântăm: Bucură-te, Ecaterina, mare muceniță a lui Hristos!
sf-ecaterina_manastireasinai
sfanta-ecaterina-mana-moastele_0

Condac 1:

Vrednicei de laudă, muceniței Ecaterina, care cu darul de la Dumnezeu și cu învățătura ei cea preaînaltă a uimit știința învățaților de atunci și a întrecut limba oratorilor păgâni prin buna ei cuvântare, să-i aducem cântare de biruință, ca prin ale ei rugăciuni să ne izbăvim de ispitele vrăjmașilor și să-i cântăm: Bucură-te, Ecaterina, mare muceniță a lui Hristos!

Icos 1:

Împărătesei și Maicii lui Dumnezeu, Preacuratei Fecioare Maria, tu te-ai arătat vrednică de dragoste, înțeleaptă Ecaterina, căci cu Duhul Sfânt umbrindu-te, ai lepădat de la tine toată dorirea pământească și te-ai logodit cu Mirele tău cel ceresc spre a căpăta viață nemuritoare; pentru aceasta, îți cântăm:
Bucură-te, porumbiță cuvântătoare;
Bucură-te, dulce privighetoare;
Bucură-te, frumusețe netrecătoare;
Bucură-te, mielușea încântătoare;
Bucură-te, minte înaltă;
Bucură-te, tânără preaînvățată;
Bucură-te, fecioară blândă și înțeleaptă;
Bucură-te, inimă tare și neîntinată;
Bucură-te, lauda învățaților;
Bucură-te, dulceața maicilor;
Bucură-te, mângâierea săracilor;
Bucură-te, apărătoarea bătrânilor;
Bucură-te, Ecaterina, mare muceniță a lui Hristos!

Condac 2:

Bogățiile pământului și mărirea părintească lepădând, viață curată ai trăit, Sfântă Muceniță Ecaterina; și îndeletni­cindu-te mai ales în dreapta credință, calea cea nerătăcită a lui Hristos ai luat și te-ai închinat Lui, cântând: Aliluia!

Icos 2:

Ajungând la vârsta de 18 ani, frumusețea ta a atras pe mulți tineri din neamurile păgâne, voind a se căsători cu tine; tu însă, respingând cererea lor cu foarte înțelepte cuvinte, ei înșiși se mustrau pentru nepriceperea lor și îți grăiau unele ca acestea:
Bucură-te, cea mai frumoasă dintre tinere;
Bucură-te, că ești și cea mai bogată;
Bucură-te, sămânță din neam împărătesc;
Bucură-te, porfiră care împodobești cunoștințele;
Bucură-te, cunună care răsplătești vrednicia;
Bucură-te, ceea ce întărești obiceiurile bune;
Bucură-te, cuvântătoare mai presus decât ritorii;
Bucură-te, judecătoare mai alesă decât toți judecătorii pământești;
Bucură-te, ceea ce ești nebiruită în sfaturi și povățuiri;
Bucură-te, lumină care faci să se plece privirile neînțelepte;
Bucură-te, comoara tuturor cunoștințelor;
Bucură-te, Ecaterina, mare muceniță a lui Hristos!

Condac 3:

Rătăcirile mustrând și nevoind a crede că acele chipuri turnate și cioplite de mâini omenești ale idolilor ar putea fi făcătorii cerului, ai pământului și a toată făptura, fost-ai luminată cu darul Duhului Sfânt să cunoști Dumnezeirea cea adevărată și pururea veșnică și cu smerenie ai cântat Ei: Aliluia!

Icos 3:

Învățații adunați din îndemnul împăratului, ca să te scoată din credința în care erai, văzându-te lepădând idolii, au cerut a te înfățișa lor. Tu însă, intrând în vorbă cu cel mai învățat, după îndelungă vorbire, l-ai făcut să nu mai știe altceva să răspundă decât numai a grăi:
Bucură-te, închinătoarea dreptei credințe;
Bucură-te, deslușirea adevăratei religii;
Bucură-te, luminarea celor cufundați în eresuri;
Bucură-te, povățuitoarea celor rătăciți;
Bucură-te, arma buneivoințe;
Bucură-te, căderea înșelăciunii idolilor;
Bucură-te, dovada neputinței lor;
Bucură-te, că ești vrednică de toată cinstirea;
Bucură-te, că, prin înțelepciunea ta, ai gonit rătăcirea;
Bucură-te, căci cu dar ai fost dăruită de Cel Preaînalt;
Bucură-te, cunoștința sfințeniei cerești;
Bucură-te, Ecaterina, mare muceniță a lui Hristos!

Condac 4:

Gurile ereticilor ce, mai înainte, huleau Biserica lui Hristos s-au deschis atunci, pentru întâia oară, spre a binecu­vânta glasul tău fecioresc, urând capiștile idolești și zicând că unul este Dumnezeu și Lui se cuvine cântare: Aliluia!

Icos 4:

Hrănind în tine, din pruncie, darul credinței lui Hristos, Sfântă Mare Muceniță Ecaterina, nu te-ai putut împăca cu obiceiurile păgânești ale părinților tăi, ci, petrecând în sfințenie, fără a fi încă luminată cu Sfântul Botez, poruncile lui Dumnezeu urmai și te închinai în taină lui Hristos; pentru aceasta îți cântăm:
Bucură-te, muceniță preamărită;
Bucură-te, mireasă preacinstită;
Bucură-te, pătimitoare nebiruită;
Bucură-te, podoaba Bisericii;
Bucură-te, cuvântătoare de Dumnezeu;
Bucură-te, slujitoarea Ortodoxiei;
Bucură-te, cununa învățăturii;
Bucură-te, lauda Alexandriei;
Bucură-te, apărătoarea acelei cetăți;
Bucură-te, comoara minunilor;
Bucură-te, mustrătoarea împăratului Maxențiu;
Bucură-te, luminătoarea împărătesei lui;
Bucură-te, Ecaterina, mare muceniță a lui Hristos!

Condac 5:

Inima lui Constantin, tatăl tău, foarte s-a întristat văzându-te pe tine, fiica lui, una la părinți și așa de frumoasă precum erai, lepădând mulțimea zeilor la care se închina și propovă-duind un Dumnezeu necunoscut. Iar împăratul Maximian a voit să cerceteze credința ta prin cei mai învățați dascăli de atunci. Cât de mare i-a fost însă nedumerirea când i-a văzut și pe aceia înduplecați de cuvintele tale și cântând lui Dumnezeu: Aliluia!

Icos 5:

Judecătorii nedrepți, aflând de credința ta în Hristos, te-au hotărât pedepsei; și răbdând chinurile cele mai amare, până la moarte, cu mărire te-ai preamărit, lăudând numele Domnului nostru Iisus Hristos și al Preacuratei Fecioare, Maicii Sale, Care s-au arătat ție în vedenie; iar noi, lăudând tăria credinței tale, îți grăim:
Bucură-te, defăimătoarea judecătorilor tirani;
Bucură-te, mustrătoarea rătăcirii;
Bucură-te, că în popor te-ai făcut strălucitoare;
Bucură-te, că ale tale chinuri pe ei îi ardeau;
Bucură-te, că nădejdea mântuirii te veselea;
Bucură-te, căci cu răbdarea mai mult i-ai otrăvit;
Bucură-te, că, pentru dragostea ta către Dumnezeu, n-ai simțit suferințele;
Bucură-te, că vorbele tale îi făceau să amuțească;
Bucură-te, că nepriceperea lor nu putea să te oprească;
Bucură-te, că, îndrăznind, ai ieșit biruitoare;
Bucură-te, că suferind te-ai făcut vindecătoare;
Bucură-te, Ecaterina, mare muceniță a lui Hristos!

Condac 6:

Cântare de mulțumire îți aducem ție noi, smeriții, căci cu mare dar ne-ai învrednicit, jertfindu-te pentru dragostea drep­tei credințe. Primește, dar, muceniță, această rugăciune și dă vindecare neputințelor noastre, pentru ca dimpreună cu tine să binecuvântăm pe Dumnezeu, cântându-I: Aliluia!

Icos 6:

Cei mai mult de o sută de învățați care ascultau cuvintele prin care tâlcuiai Evanghelia lui Hristos, luminându-se de Duhul Sfânt, s-au creștinat, iar împăratul, îngrozindu-se de această minune, a poruncit să fie arși, ca să nu mai răspândească credința creștină prin locurile de unde erau, și așa s-a preamărit mulțimea aceea de învățați care îți cântă ție așa:
Bucură-te, Ecaterina, de necazuri izbăvitoare;
Bucură-te, învățată, de lumină dătătoare;
Bucură-te, lăudată și de daruri aducătoare;
Bucură-te, frumusețe tuturor covârșitoare;
Bucură-te, bunătate de nimic îngrijorată;
Bucură-te, ostaș de viteji biruitoare;
Bucură-te, mult vestită și de chinuri răbdătoare;
Bucură-te, lăudată de cântări răsunătoare;
Bucură-te, muceniță de minuni izvorâtoare;
Bucură-te, lăcrămioară preafrumos mirositoare;
Bucură-te, Ecaterina, mare muceniță a lui Hristos!

Condac 7:

Soborul îngeresc, văzând ceata mucenicilor în văpaie arzând, cu cântări a primit-o; și pe tine, Sfântă Muceniță Ecate­rina, ca pe o următoare a lor, cu dar te-a învrednicit a suferi chinurile cele mai îngrozitoare; pentru care pomenirea ta în veci a rămas folositoare celor ce cântă lui Dumnezeu: Aliluia!

Icos 7:

Toată făptura s-a minunat de răbdarea cea multă pe care ai arătat-o, rămânând neclintită în hotărârile credinței și mărturisind că unul este Dumnezeu: Tatăl și Fiul și Sfântul Duh, Treimea una și nedespărțită, și te închini Ei; iar noi ne bucurăm, lăudându-te:
Bucură-te, propovăduitoare către Tatăl ceresc;
Bucură-te, închinătoare a Fiului și Cuvântului lui Dumnezeu;
Bucură-te, cinstitoare a Duhului Sfânt;
Bucură-te, mărturisitoare a Treimii celei de o ființă;
Bucură-te, purtătoare în credință a Sfintei Cruci;
Bucură-te, următoare a patimilor lui Hristos;
Bucură-te, bine-tâlcuitoare a Sfintei Evanghelii;
Bucură-te, primitoare a botezului lui Dumnezeu;
Bucură-te, ascultătoare a Maicii lui Dumnezeu;
Bucură-te, închinătoare a Bisericii Ortodoxe;
Bucură-te, viețuitoare împreună cu puterile cerești;
Bucură-te, vrednică păzitoare a creștinilor;
Bucură-te, Ecaterina, mare muceniță a lui Hristos!

Condac 8:

Iubită ai fost de Mirele tău cel ceresc, prea-lăudată Muceniță Ecaterina, că te-ai împodobit cu toată frumusețea trupească și sufletească; încă și vas ales te-a făcut, spre întărirea credinței multora, cu care necredincioșii s-au luminat și s-au învățat a cânta lui Dumnezeu: Aliluia!

Icos 8:

Vindecă rănile sufletelor noastre, mare muceniță, că greu pătimim, și te roagă pentru noi Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, să ne izbăvească de ispitele și de primejdiile cu care vrăjmașul ne îngrozește; pentru aceasta, știindu-te pe tine grabnică apărătoare de vrăjmași, îți cântăm:
Bucură-te, că prin rugăciunile tale ne izbăvești de vrăjmași;
Bucură-te, izbăvitoare grabnică de primejdii;
Bucură-te, păzitoare de otrăviri;
Bucură-te, vindecătoare de venin;
Bucură-te, izbăvitoare de farmece;
Bucură-te, izgonitoare de năluciri;
Bucură-te, risipitoare de eresuri;
Bucură-te, păzitoare tare de necazuri;
Bucură-te, îndreptătoare a traiului rău în căsnicie;
Bucură-te, ceea ce împaci pe cei învrăjbiți;
Bucură-te, că ești în necazuri ajutătoare;
Bucură-te, că dai celor bolnavi vindecare;
Bucură-te, Ecaterina, mare muceniță a lui Hristos!

Condac 9:

Ca o ramură de finic te-ai dat Mântuitorului, împodobind Biserica cu biruințele tale cele mai presus de fire, și cu sângele tău cel feciorelnic ai spălat ocara credincioșilor; că s-au rușinat prigonitorii văzând slava minunilor tale și au cântat lui Dumnezeu: Aliluia!

Icos 9:

Pământul s-a umplut de bună-mireasmă, primindu-ți trupul, și cerul s-a veselit, văzând duhul tău ridicându-se la dânsul de către puterile îngerești. Pentru această slăvită lucrare a tainei lui Dumnezeu toți credincioșii te laudă, cântând pentru tine așa:
Bucură-te, ajutătoare a fecioarelor înțelepte;
Bucură-te, mângâietoare a văduvelor necăjite;
Bucură-te, izbăvitoare a copiilor sărmani;
Bucură-te, ajutătoare a celor din primejdii;
Bucură-te, folositoare a celor fără de ajutor;
Bucură-te, izbăvitoare a femeilor cu grele nașteri;
Bucură-te, vindecătoare a celor bolnavi din naștere;
Bucură-te, întăritoare a pruncilor slabi;
Bucură-te, hrănitoare a orfanilor săraci;
Bucură-te, ocrotitoare a celor cu mintea tulburată;
Bucură-te, vindecătoare a celor căzuți în boală grea;
Bucură-te, Ecaterina, mare muceniță a lui Hristos!

Condac 10:

Facerilor de bine ale tale nu suntem vrednici a mulțumi, Sfântă Muceniță Ecaterina, pentru că nici o sârguință n-am împlinit care să ne apropie de dragostea lui Dumnezeu și nici un bine n-am lucrat pentru aproapele nostru, care să ne aducă îndurare, ci tu, ca bună și blândă ce ești, roagă-te lui Dumnezeu să ne ierte nesocotința și păcatele noastre, primind pocăința noastră atunci când cântăm: Aliluia!

Icos 10:

Ispitele cele fără de număr ale vicleanului diavol le cunoști, sfântă, pentru că trup purtând și ispitită fiind, ai rămas biruitoare. Iar noi, cei ce suntem învăluiți în ispite, ca niște neputincioși, rugămu-te să ne întărești cu puterea ta, ca să venim la pocăință și să dobândim iertarea greșelilor noastre, lăudându-te:
Bucură-te, smerenie înaltă;
Bucură-te, podoabă prealăudată;
Bucură-te, vistierie nedeșertată;
Bucură-te, îndurare nestrămutată;
Bucură-te, blândețe neschimbată;
Bucură-te, lumină neînserată;
Bucură-te, dragoste nevinovată;
Bucură-te, răbdare neîncetată;
Bucură-te, dărnicie neasemănată;
Bucură-te, speranță nebiruită;
Bucură-te, vindecătoare binecuvântată;
Bucură-te, Ecaterina, mare muceniță a lui Hristos!

Condac 11:

Mai presus de fire te-ai făcut, Sfântă Muceniță Ecaterina, întărindu-te în credința lui Hristos și slujind Făcătorului a toate, iar nu făpturii; de la Care, luând darul tămăduirii și cununa îngerească, de tine se cutremură duhurile necurate și le alungi de la tot sufletul creștinesc care aduce lui Dumnezeu cântarea de laudă: Aliluia!

Icos 11:

Toată suflarea dreptcredincioșilor se veselește astăzi de prăznuirea ta, muceniță, că, din neamul păgânesc și dintre închinătorii de idoli, cea mai învățată și înțeleaptă fecioară a venit la Biserica lui Hristos, suferind durerile roții și alte nespuse chinuri de la poporul cel păgânesc, pentru dragostea Mântuitorului lumii; pentru aceasta, îți cântăm:
Bucură-te, biruitoarea păgânilor;
Bucură-te, căderea obiceiurilor urâte;
Bucură-te, luptătoare pentru darurile sfinte;
Bucură-te, surpătoarea capiștilor idolești;
Bucură-te, închinătoarea icoanelor creștinești;
Bucură-te, stavila răutăților diavolești;
Bucură-te, lauda cununei mucenicești;
Bucură-te, că pe roată ai fost întinsă;
Bucură-te, căci cu piroane ai fost împunsă;
Bucură-te, pentru că de sabie ai murit;
Bucură-te, căci cu slavă te-ai preaslăvit;
Bucură-te, Ecaterina, mare muceniță a lui Hristos!

Condac 12:

Iubitorilor de mucenici, cinstind pe înțeleapta Ecaterina, pentru că aceasta înaintea oamenilor pe Hristos a predicat, pe șarpele a călcat și mintea învățaților a rușinat, să cântăm lui Dumnezeu: Aliluia!

Icos 12:

Lupte pentru credință ai dus, întru chinuri, cu dragoste pentru Hristos, Mirele tău, Sfântă Muceniță Ecaterina, ceea ce, prin înțelepciunea ta, pe toți ai luminat ca o bună cuvântătoare; pentru aceasta-ți cântăm:
Bucură-te, păzitoare sfântă a canoanelor sobornicești;
Bucură-te, următoare a legilor bisericești;
Bucură-te, vrednică propovăduitoare a Evangheliei lui Hristos;
Bucură-te, prigonitoare neîmpăcată a păcatelor;
Bucură-te, aspră îndemnătoare a smereniei pustnicești;
Bucură-te, cea mai iscusită cuvântătoare a cântării cerești;
Bucură-te, neobosită rugătoare a slujitorilor cucernici;
Bucură-te, bună ajutătoare a credincioșilor cinstitori de Dumnezeu;
Bucură-te, mărgăritar de mare preț al împărăției cerești;
Bucură-te, piatră scumpă a Bisericii creștinești;
Bucură-te, grabnică izbăvire a celor cuprinși de supărări;
Bucură-te, vindecătoare tare a celor plini de răni și dureri;
Bucură-te, Ecaterina, mare muceniță a lui Hristos!

Condac 13:

Înțeleaptă și frumoasă Ecaterina, vrednică muceniță a lui Hristos, primește această puțină rugăciune a noastră și te roagă pentru noi, să ne dăruiască Bunul Dumnezeu iertare păcatelor, pace, sănătate și ajutor în toate cele bune, când cântăm lui Dumnezeu: Aliluia! (Acest Condac se zice de trei ori).

Apoi se zice iarăși Icosul întâi: Împărătesei și Maicii lui Dumnezeu… și Condacul întâi: Vrednicei de laudă muceniței Ecaterina…

Icos 1:

Împărătesei și Maicii lui Dumnezeu, Preacuratei Fecioare Maria, tu te-ai arătat vrednică de dragoste, înțeleaptă Ecaterina, căci cu Duhul Sfânt umbrindu-te, ai lepădat de la tine toată dorirea pământească și te-ai logodit cu Mirele tău cel ceresc spre a căpăta viață nemuritoare; pentru aceasta, îți cântăm:
Bucură-te, porumbiță cuvântătoare;
Bucură-te, dulce privighetoare;
Bucură-te, frumusețe netrecătoare;
Bucură-te, mielușea încântătoare;
Bucură-te, minte înaltă;
Bucură-te, tânără preaînvățată;
Bucură-te, fecioară blândă și înțeleaptă;
Bucură-te, inimă tare și neîntinată;
Bucură-te, lauda învățaților;
Bucură-te, dulceața maicilor;
Bucură-te, mângâierea săracilor;
Bucură-te, apărătoarea bătrânilor;
Bucură-te, Ecaterina, mare muceniță a lui Hristos!

Condac 1:

Vrednicei de laudă, muceniței Ecaterina, care cu darul de la Dumnezeu și cu învățătura ei cea preaînaltă a uimit știința învățaților de atunci și a întrecut limba oratorilor păgâni prin buna ei cuvântare, să-i aducem cântare de biruință, ca prin ale ei rugăciuni să ne izbăvim de ispitele vrăjmașilor și să-i cântăm: Bucură-te, Ecaterina, mare muceniță a lui Hristos!

 Rugăciune către Sfânta Ecaterina

Cu înţelepciunea ca şi cu razele soarelui ai luminat pe filosofii cei păgâni şi ca o lună prealuminoasă, care strălucea în noaptea necredinţei, întunericul l-ai gonit; iar pe împărăteasa ai încredinţat-o, dimpreună şi pe prigonitorul l-ai mustrat, mireasă de Dumnezeu chemată, Fericită Ecaterina!

Cu bucurie ai alergat la Cămara cea Cerească, către Hristos, Mirele Cel Preafrumos şi de la Dânsul te-ai încununat cu cunună împărătească. Înaintea Căruia împreună cu îngerii stând, roagă-te pentru noi, cei ce cinstim sfântă pomenirea ta!

 

http://www.doxologia.ro/vietile-sfintilor/sinaxar/viata-mucenicia-sfintei-mari-mucenite-ecaterina